ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1192/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererile înregistrate pe rolul

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale,

contencios administrativ și fiscal, sub nr. 44218/3/2006 și nr. 42983/3/2006,

reclamanta V.A.O., funcționar public, a solicitat în contradictoriu cu pârâta

Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări de Sociale obligarea

pârâtei la plata sumelor reprezentând prime de concediu pe anii 2003, 2004 și

2005, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la

data plății efective.

Prin

sentințele civile nr. 258 din 12 ianuarie 2007 și nr. 1127 din 14 februarie 2007

Tribunalul

București

și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, având în

vedere

dispozițiile

art. 911

din Legea 188/1999 rep., precum și

dispozițiile

art. 10

alin. (1) teza

a II-a din Legea nr. 554/2004.

Cauzele

au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 42218/3/2006 și nr. 42983/3/2006, instanța

constatând că sunt îndeplinite

dispozitiile art. 164

,

a dispus conexarea acestora.

În motivarea cererilor conexe reclamanta a arătat că are calitatea de

funcționar public, fiind în raporturi de serviciu cu pârâta Casa Națională de

Pensii și alte Drepturi de Asigurări de Sociale raporturi guvernate de Legea

nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor public, cu modificările și

completările ulterioare, iar potrivit dispozițiilor, art. 34 alin. (2) din

lege, are dreptul „pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează

separat".

A

mai arătat reclamanta, faptul că nu a mai beneficiat niciodată de acest drept,

întrucât printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării

acestui articol, deși acest drept subzistă și în prezent, textul care îl prevede

nefiind abrogat.

Prin sentința civilă nr. 1764 din 20

iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis cererile conexe formulate de reclamanta V.A.O. în

contradictoriu cu Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări

Sociale, și a obligat pârâta să plătească sumele reprezentând prime de concediu

pentru anii 2003, 2004 și 2005, actualizate cu rata inflației la data plății

efective.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut, în esență, că art. potrivit art. 34 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999 funcționarul public are dreptul pe lângă indemnizația de

concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu care se impozitează separat. Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea acestuia atâta vreme cât prin nicio

dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2004-2006 și în

continuare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs pârâta Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304

pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea motivelor de

recurs, susține că instanța de fond nu a observat că legile bugetului de stat

pentru anii 2001-2005 au fost adoptate și promulgate potrivit prevederilor

Constituției României, iar aplicarea lor este obligatorie, pronunțând o

hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

A mai susținut că pentru anii 2001-2005

funcționarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării

în concediu de odihnă întrucât dispozițiile art. 34 din Legea nr. 188/1999

republicată, au fost suspendate prin legile bugetare anuale din acea perioadă.

Examinând cauza în raport cu actele și

lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu

fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest

drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului de lege sus

citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga

perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin.

(2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi

bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate din moment ce

printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat,

întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile

când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

Este

cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată

câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi privați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost

prevăzute de lege.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de

concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Casa

Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, împotriva sentinței

nr. 1764 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2008.