ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 208/2009

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 22 august 2008, contestatorii M.G.I., M.P. și M.P. au formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 2506 din 6 august 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2189/87/2007. Contestatorii au arătat că la data judecării apelului, precum și la soluționarea cauzei în recurs, inculpatul M.G.I. nu a fost audiat, astfel că au fost încălcate dispozițiile legale care impuneau ascultarea inculpatului în căile de atac, susținând totodată că procedându-se astfel au fost încălcate și dispozițiile prevăzute în C.E.D.O., apreciind că nu a avut parte de un proces echitabil.

Contestația în anulare a fost fundamentată pe dispozițiile art. 386 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. Prin încheierea dată în ședință publică din 10 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 391 alin. (2) C. proc. pen., a admis în principiu contestația în anulare și a fixat termen pentru judecarea pe fond a contestației, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu. Inculpatul M.G.I. a fost audiat conform dispozițiilor legale. Examinând actele dosarului, instanța de recurs constată următoarele: Prin sentința penală nr. 22 din 11 martie 2008, Tribunalul Teleorman, secția penală, a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de inculpatul M.G.I., prin apărător.

În baza art. 174 raportat la art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 99 și urm. și art. 74 – art. 76 C. pen., a condamnat pe inculpatul M.G.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare. În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 Iit. a) și b) C. pen. Instanța a menținut starea de arest preventiv a inculpatului și a scăzut din pedeapsă durata reținerii și a arestării preventive de la 17 iulie 2007 la zi. În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea unui briceag, corp delict. Acțiunea civilă formulată de partea civilă I.A. a fost admisă și s-a dispus obligarea inculpatului, în solidar cu părțile responsabile civilmente M.P.

și M.P. la plata sumei de 6.062 RON, daune materiale și a sumei de 20.000 RON, daune morale, către partea civilă. Instanța a reținut, în esență, că în seara zilei de 14 iulie 2007, în timp ce se afla la barul din comuna Mavrodin cu doi cunoscuți, inculpatul, insultat și lovit cu pumnii și picioarele de victima I.I., i-a aplicat o lovitură cu briceagul în zona hemitoracelui stâng. Leziunile au cauzat, în scurt timp, decesul acestuia în timp ce era transportată spre Spitalul Alexandria. Prin decizia penală nr. 140/ A din 21 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a Il-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, a desființat, în parte sentința penală nr. 22 din 11 martie 2008 a Tribunalului Teleorman și a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare, în baza art. 174 și 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 76 și 99 și urm. C. pen.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Apelurile declarate de partea civilă, inculpat și părțile responsabile civilmente au fost respinse, ca nefondate. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs partea civilă I.A., părțile responsabile civilmente M.P. și M.P. și inculpatul minor M.G.I. Recursul părții civile a vizat latura penală, respectiv, greșita încadrare juridică a faptei prin aplicarea eronată a dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., cu consecința greșitei individualizări a pedepsei. Recursurile declarate de inculpat și de părțile responsabile civilmente au vizat greșita soluționare a acțiunii civile în sensul neaplicării art. 73 lit. b) C. pen., cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Apărătorul inculpatului a mai susținut că în speță, sunt aplicabile prevederile art. 44 alin. (1) ori (2) C. pen., fapta fiind săvârșită în legitimă apărare. În rejudecarea recursurilor, inculpatul M.G.I. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și 14 C. proc. pen., solicitând, în continuare, achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., iar în subsidiar, acordarea unei eficiențe sporite a dispozițiilor art. 73 lit. b), reducerea pedepsei sub minimul prevăzut de lege, recursul vizând și latura civilă a cauzei. Partea civilă I.A. a solicitat înlăturarea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., reținute în favoarea inculpatului.

Înalta Curte constată că recursurile părților declarate, pe latură penală a cauzei nu sunt fondate, în cauză nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., pentru considerentele ce succed. Există eroare gravă de fapt când situația de fapt, astfel cum a fost reținută prin hotărârea atacată este contrară actelor și probelor administrate în cauză. Pentru a constitui caz de casare în sensul prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., eroarea de fapt trebuie să fie gravă, respectiv să fie esențială, în sensul de a fi influențat asupra soluției cauzei și, evident, neîndoielnică. Din declarațiile martorilor oculari audiați în cauză a rezultat că fapta de omor a fost săvârșită de inculpat sub stăpânirea unei puternice tulburări, determinată de o provocare din partea victimei.

Provocarea a constat într-o atingere gravă a demnității persoanei și în violențele exercitate asupra inculpatului (victima adresându-i inculpatului insulta „handicapat” și alte expresii indecente, iar ulterior, „atacându-l cu pumnii și picioarele”. Considerarea unei fapte prevăzute de legea penală ca fiind săvârșită în legitimă apărare impune cercetarea în condițiile desprinse din dispozițiile art. 44 C. pen., privitoare, pe de o parte la atac, și, pe de altă parte la apărare. Pentru a da naștere unei apărări legitime atacul trebuie să îndeplinească mai multe condiții, să fie material, direct, imediat și injust; să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia, să pună în pericol grav valorile sociale ocrotite.

Agresiunea victimei nu a pus în pericol grav persoana inculpatului. Caracterul grav al pericolului care ar amenința valorile ocrotite se apreciază în funcție de intensitatea acestuia, de urmările ireparabile ori greu de remediat, care s-ar produce în cazul în care nu s-ar interveni. Între atac și apărare trebuie să existe o proporționalitate. În speță se evidențiază două momente agresionale. Într-o primă fază au avut loc neînțelegeri între inculpat și victimă, în urma cărora și-au adresat expresii indecente și s-au lovit reciproc cu pumnii și picioarele cauzându-i astfel leziuni superficiale, conflictul fiind aplanat prin intervenția martorilor.

A doua etapă s-a derulat după ce inițial primul moment a fost aplanat datorită intervenției persoanelor din apropiere deoarece inculpatul nu a părăsit zona deși avea posibilitatea să efectueze acest lucru și nu a intenționat să evite conflictul, acceptând în continuare să se manifeste violent la reacțiile victimei, bazându-se tocmai pe faptul că era înarmat cu briceagul respectiv, în timp ce I.I. nu avea vreun obiect asupra sa. În această împrejurare, este evident că inculpatul M.G.I. nu s-a aflat în situația unui atac iminent pe care nu avea posibilitatea să-l evite în alt mod. În mod corect s-a reținut starea de provocare întrucât victima a fost cea care a inițiat conflictul prin adresarea unor cerințe jignitoare inculpatului, cuvinte care au adus atingere demnității acestuia și care justifică starea de tulburare ce a determinat săvârșirea faptei.

În consecință, recursul părții civile, de a înlătura dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., este nefondat. Pentru considerentele reținute, nefondat este și recursul inculpatului, referitor la latura penală, aplicarea art. 44 alin. (2) C. pen. În cauză nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. În mod corect instanța de apel a reținut că deși sunt aplicabile dispozițiile privind circumstanța atenuantă a provocării, în raport de urmările faptei, moartea victimei, cuantumul pedepsei este neadecvat.

Chiar dacă inculpatul este minor, o pedeapsă de 3 ani închisoare, la care a fost condamnat prin sentință apare ca insuficientă atât prin raportare la prevenția generală în sensul că în rândul opiniei publice s-ar acredita ideea că valoarea căreia i s-a adus atingere prin această infracțiune (viața persoanei) nu are o reflectare corespunzătoare în sancțiunile aplicabile, și ca atare este insuficient ocrotită de stat, cât și prin raportare la prevenția specială, în sensul că inculpatul ar putea să nu conștientizeze gravitatea faptei comise. Recursul inculpatului precum și recursurile declarate de părinții săi, în calitate de părți responsabile civilmente, sunt întemeiate cu privire la modul de soluționare a acțiunii civile formulate de partea civilă I.A., de către ambele instanțe.

În mod greșit instanța de apel a reținut că inculpatul și părțile responsabile civilmente au fost de acord să plătească părții civile sumele de 6062 RON daune materiale și 20.000 RON daune morale. Din declarațiile părților responsabile civilmente rezultă că acestea au fost de acord să achite cheltuielile de înmormântare, suma de 1700 RON. Este reală susținerea instanței de apel în sensul că principiul disponibilității guvernează întreaga latură civilă și înlătură chiar și aplicarea în plan civil a dispozițiilor referitoare la scuza provocării, dar nu poate fi ignorat faptul că inculpatul este minor și răspunde pentru daune în solidar cu părțile responsabile civilmente. Numai dacă toate condițiile prevăzute de art. 1000 alin. (2) C. civ., sunt îndeplinite, părinții sunt ținuți să răspundă integral față de victima prejudiciului cauzat de minor.

În consecință, neoperând principiul disponibilității, la stabilirea daunelor instanța trebuia să aibă în vedere și circumstanța atenuantă legală art. 73 lit. b) C. proc. pen., reținută în favoarea inculpatului. Referitor la daunele morale, Înalta Curte reține că în mod corect s-au acordat părții civile. În ce privește temeiul acțiunii în daune pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, ori de câte ori cel care a fost prejudiciat nu are la îndemână un temei contractual, acesta va recurge la dispozițiile art. 998, 999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală și care are un caracter de drept comun, texte legale ce nu fac distincție în privința naturii prejudiciului. În materia prejudiciului moral, delictual produs, în special a celui corporal, noțiunea de persoană prejudiciată a cunoscut sensurile de „victimă directă sau imediată” și „victimă indirectă sau mediată” denumire desprinsă din jurisprudența C.E.D.O.

Victima indirectă sau mediată este indisolubil legată de categoria juridică a prejudiciului indirect, respectiv, prejudiciul suportat de o terță persoană, ca urmare a prejudiciului corporal inițial pe care îl suportă victima. În caz de deces al victimei, o reparație pentru prejudiciul de afecțiune trebuie acordat părinților. Despăgubirile astfel acordate au scopul de a alina suferința pricinuită părții civile, prin moartea victimei, de care era legată afectiv. Se apreciază că suma de 15.000 RON daune morale, către partea civilă I.A. prejudiciu nepatrimonial în care sunt cuprinse suferințele de natură psihică, este un cuantum suficient. Înalta Curte va admite cererea de contestație în anulare, formulată de contestatori, va desființa decizia penală atacată și va rejudeca recursurile declarate în cauză.

În consecință, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se vor admite, sub acest aspect recursurile declarate de inculpat și de părțile responsabile civilmente, casând parțial decizia atacată precum și sentința penală nr. 22 din 11 martie 2008 a Tribunalului Teleorman și, rejudecând, se va dispune obligarea acestora la plata în solidar, a sumelor de 5.000 RON daune material și 15.000 RON, daune morale, către partea civilă I.A. Se vor menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. În temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins recursul declarat de partea civilă I.A. Conform art. 385 16 (2) C. proc. pen., va fi computată durata reținerii și arestării preventive din pedeapsa aplicată.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta parte civilă va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat. Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite cererea de contestație în anulare formulată de contestatorii M.G.I., M.P. și M.P. împotriva deciziei penale nr. 2506 din 6 august 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2189/87/2007, decizie pe care o desființează și rejudecând: Admite recursurile declarate de inculpatul M.G.I. și de părțile responsabile civilmente M.P. și M.P. împotriva deciziei penale nr. 140/ A din 21 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, decizie pe care o casează în parte, în sensul că obligă pe inculpatul M.G.I., în solidar cu părțile responsabile civilmente să plătească părții civile I.A. suma de 5.000 lei daune materiale și suma de 15.000 lei daune morale.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă I.A. împotriva aceleiași decizii penale. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 17 iulie 2007 la 23 ianuarie 2009. Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de câte 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 ianuarie 2009.