ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2135/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2135/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 602 din 11 iunie 2001, Tribunalul București, s

ecția a IV-a civilă, a

respins capătul de cerere privind revendicarea celor

60 de mp, ca fiind inadmisibil;

a respins celelalte capete de cerere, ca

nefondate și a respins cererile de chemare în

garanție formulate de D.P., D.V. și D.S., ca rămase tară obiect.

Împotriva acestei decizii, au formulat apel reclamantele, iar prin

decizia civilă nr. 573

din 18 decembrie 2001 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a

civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantele.

Prin decizia civilă nr. 5289 din 10 decembrie 2003 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și

Justiție, secția civilă, a fost admis recursul, a

fost casată decizia recurată,

precum și sentința nr. 602 din 11 iunie 2001 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, și a fost trimisă cauza spre

rejudecare la același tribunal.

Pentru a se

hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că au rămas

nerezolvate atât primul capăt de cerere privind constatarea trecerii

imobilului

în proprietatea statului, tară titlu valabil, ca urmare a

neaplicării excepției prevăzute de art. 2 din

Decretul nr. 92/1950, cât și,

parțial,

cel de-al doilea capăt de cerere având ca obiect revendicarea

terenului neconstruit, în suprafață de 60 mp,

grădina de flori și, parțial, a clădirii corp A, privind două dintre cele trei

etaje ce se pretinde că au fost

edificate de adevăratul proprietar în

anul 1939.

Înalta Curte a mai stabilit că rejudecarea se impune și în legătură cu

soluționarea celorlalte capete de cerere, în

primul rând cu privire la constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare, pentru cauze ilicite, în dezlegarea cărora, instanțele au

invocat fie nedovedirea relei-credințe, fie dispoziții legale neaplicabile.

Prin sentința

civilă nr. 1117 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamante, s-a admis

cererea privind constatarea faptului că autorul reclamantelor, numitul S.V.A.,

nu se încadra în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, s-a respins în

rest acțiunea, ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în garanție

formulată de pârâții D.P., D.V.A. și D.S.D., ca fiind rămasă fără obiect.

Pentru a se

pronunța astfel, prima instanță a reținut că din înscrisurile depuse de

reclamante, respectiv cartea de meșter și cartoteca de evidență a membrilor

sindicali, rezultă că autorul reclamantelor a avut funcția de tinichigiu și nu

se încadra în prevederile art. 1 din prevederile Decretului nr. 92/1950, ci în

revederile art. 2 din același decret, fiind exceptat de la naționalizare.

În ce

privește cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare, instanța a reținut că pârâții au dobândit respectivele

apartamente cu bună-credință, iar reclamantele nu au solicitat și nu au

administrat probe pentru a răsturna prezumția de bună-credință a foștilor

chiriași.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamantele și pârâta Primăria Municipiului

București, prin Primarul General.

Prin decizia

civilă nr. 1521 din 24 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de Municipiul

București și s-a admis apelul reclamantelor, s-a casat decizia recurată și s-a

trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal, reținându-se că prima

instanță nu a respectat îndrumările date de către Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia nr. 5289/2003 cu privire la terenul în suprafață de 60 mp

Împotriva

acestei decizii au formulat recurs pârâtele D.V.A., D.S.D. și D.E., aderând la

recurs și pârâții D.F. și D.P.

Prin decizia civilă

nr. 1445 din 15 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate

i

ntelectuală,

au fost admise recursurile declarate, precum și cererea de

aderare la recurs, a

fost casată decizia recurată și s-a trimis cauza la

Curtea de Apel București,

pentru rejudecarea apelului, reținându-se că

Tribunalul București a

soluționat pe fond toate capetele de cerere, lucru

ce rezultă din considerentele

sentinței nr. 1117/2004, în cauză nefiind

îndeplinite condițiile cerute de

art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

pentru ca instanța de apel să desființeze hotărârea

atacată și să trimită

cauza, spre rejudecare, la prima instanță, astfel că, instanța de apel

trebuia

să

facă aplicarea prevederilor art. 295 C. proc. civ. și să verifice,

în limitele cererii de

apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către prima instanță.

După casare, cauza a fost înregistrată sub nr. 4663/2/2007 la Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 118 din 13 februarie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția

tardivității declarării

apelului formulat de Municipiul București; a fost

admis apelul declarat de

reclamante și de pârâtul Municipiul București; a

fost anulată, în parte,

sentința civilă nr. 1117 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului

București, secția a

IV-a civilă, cu privire la respingerea capătului de

cerere privind revendicarea

suprafeței de 60 mp de teren și a fost

schimbată, în parte, sentința, în sensul că a fost

respins capătul de cerere privind constatarea faptului că autorul reclamantelor

nu se încadra în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950; a fost menținută

sentința cu

privire

la respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

nr. 41127/1997,

42444/1997 și 42445/1997; a

fost menținută sentința cu privire la

respingerea

capătului de cerere privind revendicarea apartamentelor și

terenurilor de sub construcție, ce au făcut

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare; a fost trimisă cauza la aceeași

instanță, pentru a se

pronunța

asupra capătului de cerere privind revendicarea suprafeței de 60

mp

teren.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, în ce privește

revendicarea suprafeței

de 60 mp teren, prima instanță a respins-o, ca

neîntemeiată, fără a arăta însă

considerentele pentru care a pronunțat o

astfel de soluție.

S-a concluzionat că motivul implicit al respingerii acestui capăt de

cerere, îl reprezintă tot autoritatea de

lucru judecat, în sensul că reclamantelor nu li se poate acorda o suprafață mai

mare decât cea

acordată deja prin decizia nr. 2722/1988 a

Tribunalului București, însă o astfel de soluție încalcă dispozițiile art. 315 C.

proc. civ., apreciindu-se că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului cu

privire la acest capăt de cerere.

In ce

privește constatarea faptului că autorul reclamantelor nu se încadra în

prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, instanța de apel a reținut că din

răspunsul la interogatoriu, luat reclamantelor, rezultă că autorul

reclamantelor nu era un simplu tinichigiu, ci patron, situație în care nu se

poate invoca nelegalitatea titlului statului, astfel că apare ca întemeiat

apelul Municipiului București, cu privire la constatarea preluării legale de

către stat a imobilului.

Cu privire la

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, instanța de apel a

reținut că, urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea

nelegalității preluării imobilului, nu poate primi nici criticile formulate de

reclamante cu privire la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

referitoare la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

S-a mai

reținut că sunt nefondate criticile cu privire la buna-credință a părților,

având în vedere că, până la data înstrăinării către chiriași a apartamentelor

revendicate, titlul statului asupra imobilului nu fusese contestat, ceea ce

exclude orice dubiu al părților contractante asupra calității de proprietar a

vânzătorului.

Instanța de apel a

mai reținut că, în privința comparării de titluri, buna-credință a

cumpărătorilor, unită cu eroarea comună și invincibilă în care s-au aflat

părțile contractante asupra situației imobilului, are efect creator de drept și

acordă acestora preferabilitate în acțiunea în revendicare, formulată împotriva

lor de către fostul proprietar.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantele S.A. și S.V.O., pe care au

criticat-o sub următoarele aspecte :

fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 92/1950,

a art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și a art. 6 alin. (1), (2) și (3)

din Legea nr. 213/1998.

Astfel,

instanța de apel a agravat apelantelor-reclamante situația în propria cale de

atac atunci când a schimbat în parte sentința și a respins capătul de cerere

privind constatarea faptului că autorul reclamantelor nu se încadra în

prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950.

Soluția este

oricum greșită, deoarece nu numai că autorul reclamantelor nu era patron și

deci se încadra în prevederile art. 2 din Decretul nr. 92/1950, dar nu s-au

respectat nici dispozițiile art. 10 din Constituția României din anul 1948 și

nici dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. cu privire la faptul că nimeni

nu putea fi silit să cedeze proprietatea sa, decât numai pentru cauză de

utilitate publică și numai după o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Reclamantele

mai invocă și faptul că, în chiar cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 10/2001, se arată că imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt

considerate a fi preluate în mod abuziv.

instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 166 C.

proc. civ., art. 1201 C. civ., art. 480 și art. 481 C. civ., art. 489 și art.

492 C. civ., art. 644 C. civ., art. 10 din Constituția R.P.R. din anul 1948,

art. 17 din Declarația Drepturilor Omului și art. 44 din Constituția României

din anul 2003.

Astfel, apartamentele în litigiu, cât și terenul în suprafață de 60 mp

au fost preluate în mod

abuziv de către Statul Român de la proprietarul de

drept, S.V.A., prin încălcarea prevederilor art. 2

din Decretul nr. 92/1950, a art. 10 din Constituția R.P.R. din anul 1948 și a

art. 17 din Declarația Drepturilor Omului, situație în care sunt incidente

dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat

abuziv, fără titlu, astfel că nu putea face obiectul unor acte de înstrăinare,

decât cu încălcarea gravă a prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Se mai

susține de către recurente că decizia civilă nr. 118 din 13 februarie 2008 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost dată cu încălcarea

puterii lucrului judecat, deoarece reclamantelor li s-a restituit în deplină

proprietate suprafața de 334 mp pe care sunt edificate imobilele corp A și corp

B, prin decizia civilă nr. 2722 din 22 octombrie 1998 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, hotărâre care este opozabilă

erga omnes

și care,

unită cu titlul autorului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 17448 din 15 iunie 1926, face

imposibilă coexistența cu acest titlu și a titlurilor cumpărătorilor,

respectiv

a pârâților-persoane fizice, pentru suprafețele de 9,71 mp, de

15,73 mp și de 35,40 mp, pe temeiul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

potrivit Legii nr. 112/1995.

Sunt invocate în acest sens și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea

nr.

10/2001.

În această

situație, acțiunea în revendicare, prin compararea titlurilor, conform art.

480, art. 481 și art. 492 C. civ., trebuia admisă și nu respinsă, cum în mod

greșit a procedat atât prima instanță cât și instanța de apel.

Se mai

susține că, atâta timp cât Statul Român nu a avut un titlu valabil cu privire

la imobile, acestea nu puteau fi înstrăinate în mod legal și că trebuiau

anulate și actele subsecvente, respectiv contractele de vânzare-cumpărare,

atâta timp cât titlul statului nu era valabil.

recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, art. 9, art.

10 și art. 11 din Legea nr. 112/1995, art. 966, art. 969 și art. 1898 C. civ.,

art. 40 C. civ. cu referire la art. 2 lit. h) și art. alin. (2) din Legea nr.

10/2001 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Astfel,

instanța de apel, în mod greșit, a menținut sentința cu privire la respingerea

capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare, deoarece imobilul în litigiu nu a intrat în mod legal în

proprietatea statului, apartamentele fiind înstrăinate cu încălcarea

prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar Legea nr. 10/2001 nu

retroactivează, ea intrând în vigoare la data de 14 februarie 2001.

Se

mai susține că, prin intrarea în vigoare a art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, nu se pot valida actele de

înstrăinare având ca obiect imobilele preluate rară titlu valabil, cum este și

cazul imobilului în litigiu, statul neavând titlu valabil.

In mod greșit

s-a reținut de către instanța de apel, cât și de prima instanță, că pârâții,

persoane fizice au fost de bună-credință la încheierea contractului, deoarece

cunoșteau că dobândesc un bun naționalizat, iar naționalizarea tăcută în baza

Decretului nr. 92/1950 era de notorietate că a fost de natură abuzivă.

În această

situație, chiar dacă se trecea peste nulitatea absolută a titlurilor de

proprietate ale pârâților, se impunea compararea titlurilor de proprietate ale

reclamantelor și ale pârâților și trebuia acordată prioritate titlului

reclamantelor, astfel că trebuia admisă acțiunea în revendicare.

Se mai susține de către recurente că, în mod greșit instanța de apel a

reținut faptul că nu s-ar fi făcut probe în

ce privește reaua-credință a pârâților la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare, deoarece, din depoziția martorului M.G., rezultă că pârâții

nu au verificat la autoritățile competente situația juridică a apartamentelor,

înainte de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, astfel că aceștia

și-au

asumat riscul de a încheia contracte

de vânzare-cumpărare cu un detentor precar, respectiv Statul Român, care a

naționalizat în mod abuziv imobilul

de la autorul reclamantelor.

În sprijinul

dovedirii relei-credințe a pârâților-persoane fizice,

recurentele invocă și adresa nr. 27141 din 16 noiembrie 2004 trimisă de

Biroul de

soluționare a petițiilor, primei instanțe, din care ar rezulta

că reclamantele au înregistrat, încă din 18 iunie 1996, două cereri prin care

solicitau restituirea în natură a imobilului respectiv.

Atât

vânzătorul cât și cumpărătorii au fost de rea-credință la încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece reclamantele nu primiseră nici

despăgubiri și nici nu li se soluționase cererile din 18 iunie 1996.

de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (2) C.

proc. civ. sub aspectul anulării capătului de cerere privind revendicarea

suprafeței de 60 mp și trimiterii acestuia, spre rejudecare, la prima instanță,

încălcând astfel dreptul reclamantelor la un proces echitabil, într-un termen

rezonabil.

In mod

greșit, instanța de apel nu a soluționat acțiunea și cu privire la acest capăt

de cerere, soluția legală fiind aceea de a se fi admis apelul și pentru

suprafața de 60 mp, deoarece întreaga suprafață de teren ce a aparținut

autorului reclamantelor a fost de 394 mp, din care s-a restituit doar suprafața

de 334 mp

La data de 10

noiembrie 2008, pârâta D.E. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a

solicitat respingerea recursului, iar la data de 6 noiembrie 2008 pârâtele D.V.A.

și D.S.D. au depus și ele întâmpinare prin care au solicitat, la rândul lor,

respingerea recursului.

Analizând

lucrările dosarului, precum și decizia recurată, prin raportare la motivele de

recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, sub următoarele aspecte

:

motiv de recurs este fondat. Astfel, deși recurentele sunt în eroare cu privire

la faptul că li s-ar fi agravat situația în propria cale de atac, deoarece

soluția a fost schimbată de către instanța de apel, prin admiterea apelului

pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, și nu prin admiterea

apelului lor, totuși, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 10 din Constituția R.P.R. din anul 1948,

în sensul că autorului recurentelor i s-a luat o

proprietate

fără să existe o cauză de utilitate publică și tară o dreaptă și prealabilă

despăgubire.

Prin urmare,

sub acest aspect, în baza art. 312 alin. (1), (2) și (3) raportat la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., urmează ca recursul să fie admis, să fie casată, în

parte, decizia recurată, în sensul de a respinge apelul declarat de Primarul

Municipiului București și, pe cale de consecință, să fie înlăturată dispoziția

privind respingerea capătului de cerere referitor la neîncadrarea autorului

recurentelor în categoria persoanelor prevăzute de art. 1 din Decretul nr.

92/1950, rămânând, astfel, valabilă constatarea primei instanțe, în sensul că

acesta s-a încadrat în categoria persoanelor prevăzute de art. 2 din același

act normativ.

Nu se poate

reține susținerea recurentelor cu privire la faptul că în chiar cuprinsul art.

2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, se arată că imobilele naționalizate

prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate a fi preluate fără titlu, acestea

făcând o confuzie între preluarea abuzivă și preluarea fără titlu, preluarea

abuzivă fiind definită de însuși legiuitorul, prin dispozițiile art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, și ea poate fi de două feluri: cu titlu și fără titlu .

Concluzia preluării

rară titlu valabil, rezultă nu din definiția dată de Legea nr. 10/2001, ci din

analiza îndeplinirii condițiilor cerute de legile în vigoare, la data preluării

imobilului, cu privire la valabilitatea acestei preluări.

cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind autoritatea de

lucru judecat, precum și cele privind dreptul de proprietate, relativ la faptul

că în mod greșit s-a respins capătul de cerere în revendicare, nu poate fi

reținut.

Astfel,

recurentele-reclamante nu au făcut dovada faptului că apartamentele în litigiu

au fost edificate de către autorul lor și nici că prin decizia civilă nr. 2722

din 22 octombrie 1998 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, li s-ar

fi restituit aceste apartamente, prin această decizie fiindu-le restituite

celelalte imobile, cu excepția apartamentelor de la

etajele 2 și 3 din corpul A și a dependințelor aferente acestor

apartamente.

Prin urmare,

nu se poate reține faptul că ar exista o autoritate de lucru judecat, deoarece,

pe de o parte, pârâții nu au fost parte în procesul anterior în care s-a

pronunțat decizia nr. 2722/1998 a Tribunalului București, iar, pe de altă

parte, obiectul acelui proces l-au constituit alte imobile, respectiv parterul

și etajul corpurilor A și B ale imobilului situat în București. Dovada că

imobilele

r

evendicate prin acțiunea de față nu au tăcut obiectul

primei judecăți, fiind chiar introducerea acțiunii prezente de către reclamante

și indicarea, ca atare, a imobilelor revendicate.

Prin urmare, recurentele nu au făcut dovada existenței unui drept de

proprietate cu privire la construcțiile

revendicate.

Dacă cu

privire la construcții, respectiv apartamentele situate la etajele 2 și 3 ale

corpului de clădire A, este cert faptul că acestea nu au fost edificate de

către autorul recurentelor, existând prezumția că ar fi fost edificate de către

stat, care le-a înstrăinat ulterior pârâților-persoane fizice, cu privire la

teren există într-adevăr o problemă, deoarece prin contractele de

vânzare-cumpărare încheiate între Municipiul București, prin SC C. SA și

pârâții-persoane fizice, au fost vândute, către aceștia din urmă, și

suprafețele de teren de 9,71 mp, 15.73 mp și respectiv 35,40 mp, aferente

apartamentelor de la etajele 2 și 3 ale corpului A de clădire, suprafețele

aflându-se sub clădirea corp A și fiind în indiviziune.

Cum aceste

suprafețe de teren au fost dobândite de către pârâții-persoane fizice, în mod

legal, de la unitatea administrativ-teritorială, în cursul anului 1997, deci

înainte de data pronunțării deciziei nr. 2722 din 22 octombrie 1998 a

Tribunalului București ( unde pârâții-persoane fizice nu au fost parte ), prin

care reclamantelor li s-a restituit suprafața de 334 mp, aferentă întregului

imobil, Înalta Curte constată că, în ce privește terenul de sub construcția

corp A, părțile sunt în coindiviziune forțată și nu pot decât să rămână în

această situație.

În cauză nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece,

pe de o parte, nu s-a tăcut dovada faptului că respectivele apartamente au fost

preluate tară titlu de la autorul reclamantelor, iar pe de altă parte, aceste

dispoziții au și fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.

Prin urmare,

în mod legal a fost respinsă acțiunea în revendicare, reclamantele neavând

titluri de proprietate pentru apartamentele respective.

nulității

absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare nr. 42127/1997, 42444/1997 și 42445/1997, nu

poate fi reținut, deoarece, în mod legal, atât instanța de apel cât și prima

instanță au reținut că acestea au fost

încheiate

cu bună-credință, fiind respectate prevederile Legii nr. 112/1995

la

încheierea acestora.

Nu se poate

reține susținerea recurentelor în sensul că pârâții-persoane fizice cunoșteau

faptul că dobândesc un bun naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și că

această naționalizare era cunoscută ca fiind tăcută în mod abuziv, deoarece, la

data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, privind apartamentele

situate la etajele 2 și 3 ale imobilului corp A situat în București, sector 5,

au fost respectate dispozițiile legale în vigoare, respectiv Legea nr.

112/1995, părțile având convingerea că statul este proprietar și că bunurile puteau

fi înstrăinate, fiind efectuate demersurile pentru a afla dacă apartamentele

respective au fost solicitate a fi restituite în natură foștilor proprietari.

În ce

privește susținerea recurentelor că acestea au solicitat restituirea în natură

a acestor apartamente încă din 18 iunie 1996, nici aceasta nu poate fi

reținută, deoarece, din conținutul cererii înregistrate sub nr. 168 din acea

dată, rezultă, tară nici un dubiu, că recurentele au solicitat doar

despăgubiri, nesolicitând restituirea în natură.

privește motivul de recurs referitor la revendicarea suprafeței de 60 mp, Înalta

Curte constată că acesta este fondat, deoarece, prin decizia civilă nr. 1445

din 15 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, s-a stabilit cu autoritate de lucru

judecat, că prima instanță s-a pronunțat și cu privire la suprafața de 60 mp și

că instanța de apel, în rejudecare, trebuie să verifice, în limitele cererii de

apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță,

cu referire la această suprafață de teren, lucru ce nu a fost făcut de către

instanța de apel prin decizia recurată.

Prin urmare, în baza

art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., raportat la art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia recurată,

în sensul că va înlătura dispoziția privind anularea în parte a sentinței

civile nr. 1117 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, referitor la revendicarea suprafeței de 60 mp teren și va trimite

cauza, spre rejudecarea acestui capăt de cerere, la aceeași instanță de apel.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamantele S.A. și S.V.O. împotriva deciziei nr. 118 din

13 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează în

parte decizia atacată, în sensul că înlătură dispoziția privind anularea în

parte a sentinței civile nr. 1117 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, referitor la revendicarea suprafeței de 60 mp teren și

trimite cauza spre rejudecarea acestui capăt de cere aceleiași instanțe de

apel.

Respinge

apelul declarat de Primăria Municipiului București și, pe cale de consecință,

înlătură dispoziția privind respingerea capătului de cerere referitor la

neîncadrarea autorului reclamanților în categoria persoanelor prevăzute de art.

1 din Decretul nr. 92/1950.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25

februarie 2009.