ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2135/2009

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 602 din 11 iunie 2001, Tribunalul București, s ecția a IV-a civilă, a respins capătul de cerere privind revendicarea celor 60 de mp, ca fiind inadmisibil; a respins celelalte capete de cerere, ca nefondate și a respins cererile de chemare în garanție formulate de D.P., D.V. și D.S., ca rămase tară obiect. Împotriva acestei decizii, au formulat apel reclamantele, iar prin decizia civilă nr. 573 din 18 decembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele.

Prin decizia civilă nr. 5289 din 10 decembrie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a fost admis recursul, a fost casată decizia recurată, precum și sentința nr. 602 din 11 iunie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a fost trimisă cauza spre rejudecare la același tribunal.

Pentru a se hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că au rămas nerezolvate atât primul capăt de cerere privind constatarea trecerii imobilului în proprietatea statului, tară titlu valabil, ca urmare a neaplicării excepției prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 92/1950, cât și, parțial, cel de-al doilea capăt de cerere având ca obiect revendicarea terenului neconstruit, în suprafață de 60 mp, grădina de flori și, parțial, a clădirii corp A, privind două dintre cele trei etaje ce se pretinde că au fost edificate de adevăratul proprietar în anul 1939. Înalta Curte a mai stabilit că rejudecarea se impune și în legătură cu soluționarea celorlalte capete de cerere, în primul rând cu privire la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, pentru cauze ilicite, în dezlegarea cărora, instanțele au invocat fie nedovedirea relei-credințe, fie dispoziții legale neaplicabile.

Prin sentința civilă nr. 1117 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamante, s-a admis cererea privind constatarea faptului că autorul reclamantelor, numitul S.V.A., nu se încadra în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, s-a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții D.P., D.V.A. și D.S.D., ca fiind rămasă fără obiect. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că din înscrisurile depuse de reclamante, respectiv cartea de meșter și cartoteca de evidență a membrilor sindicali, rezultă că autorul reclamantelor a avut funcția de tinichigiu și nu se încadra în prevederile art. 1 din prevederile Decretului nr. 92/1950, ci în revederile art. 2 din același decret, fiind exceptat de la naționalizare.

În ce privește cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, instanța a reținut că pârâții au dobândit respectivele apartamente cu bună-credință, iar reclamantele nu au solicitat și nu au administrat probe pentru a răsturna prezumția de bună-credință a foștilor chiriași. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele și pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General. Prin decizia civilă nr. 1521 din 24 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de Municipiul București și s-a admis apelul reclamantelor, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal, reținându-se că prima instanță nu a respectat îndrumările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5289/2003 cu privire la terenul în suprafață de 60 mp Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtele D.V.A., D.S.D.

și D.E., aderând la recurs și pârâții D.F. și D.P. Prin decizia civilă nr. 1445 din 15 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate i ntelectuală, au fost admise recursurile declarate, precum și cererea de aderare la recurs, a fost casată decizia recurată și s-a trimis cauza la Curtea de Apel București, pentru rejudecarea apelului, reținându-se că Tribunalul București a soluționat pe fond toate capetele de cerere, lucru ce rezultă din considerentele sentinței nr. 1117/2004, în cauză nefiind îndeplinite condițiile cerute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., pentru ca instanța de apel să desființeze hotărârea atacată și să trimită cauza, spre rejudecare, la prima instanță, astfel că, instanța de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 295 C. proc.

civ. și să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. După casare, cauza a fost înregistrată sub nr. 4663/2/2007 la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 118 din 13 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția tardivității declarării apelului formulat de Municipiul București; a fost admis apelul declarat de reclamante și de pârâtul Municipiul București; a fost anulată, în parte, sentința civilă nr. 1117 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cu privire la respingerea capătului de cerere privind revendicarea suprafeței de 60 mp de teren și a fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind constatarea faptului că autorul reclamantelor nu se încadra în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950; a fost menținută sentința cu privire la respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 41127/1997, 42444/1997 și 42445/1997; a fost menținută sentința cu privire la respingerea capătului de cerere privind revendicarea apartamentelor și terenurilor de sub construcție, ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare; a fost trimisă cauza la aceeași instanță, pentru a se pronunța asupra capătului de cerere privind revendicarea suprafeței de 60 mp teren.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, în ce privește revendicarea suprafeței de 60 mp teren, prima instanță a respins-o, ca neîntemeiată, fără a arăta însă considerentele pentru care a pronunțat o astfel de soluție. S-a concluzionat că motivul implicit al respingerii acestui capăt de cerere, îl reprezintă tot autoritatea de lucru judecat, în sensul că reclamantelor nu li se poate acorda o suprafață mai mare decât cea acordată deja prin decizia nr. 2722/1988 a Tribunalului București, însă o astfel de soluție încalcă dispozițiile art. 315 C. proc. civ., apreciindu-se că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului cu privire la acest capăt de cerere.

In ce privește constatarea faptului că autorul reclamantelor nu se încadra în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, instanța de apel a reținut că din răspunsul la interogatoriu, luat reclamantelor, rezultă că autorul reclamantelor nu era un simplu tinichigiu, ci patron, situație în care nu se poate invoca nelegalitatea titlului statului, astfel că apare ca întemeiat apelul Municipiului București, cu privire la constatarea preluării legale de către stat a imobilului. Cu privire la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, instanța de apel a reținut că, urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea nelegalității preluării imobilului, nu poate primi nici criticile formulate de reclamante cu privire la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 referitoare la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

S-a mai reținut că sunt nefondate criticile cu privire la buna-credință a părților, având în vedere că, până la data înstrăinării către chiriași a apartamentelor revendicate, titlul statului asupra imobilului nu fusese contestat, ceea ce exclude orice dubiu al părților contractante asupra calității de proprietar a vânzătorului. Instanța de apel a mai reținut că, în privința comparării de titluri, buna-credință a cumpărătorilor, unită cu eroarea comună și invincibilă în care s-au aflat părțile contractante asupra situației imobilului, are efect creator de drept și acordă acestora preferabilitate în acțiunea în revendicare, formulată împotriva lor de către fostul proprietar. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele S.A.

și S.V.O., pe care au criticat-o sub următoarele aspecte : 1. Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 92/1950, a art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și a art. 6 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 213/1998. Astfel, instanța de apel a agravat apelantelor-reclamante situația în propria cale de atac atunci când a schimbat în parte sentința și a respins capătul de cerere privind constatarea faptului că autorul reclamantelor nu se încadra în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950. Soluția este oricum greșită, deoarece nu numai că autorul reclamantelor nu era patron și deci se încadra în prevederile art. 2 din Decretul nr. 92/1950, dar nu s-au respectat nici dispozițiile art. 10 din Constituția României din anul 1948 și nici dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

cu privire la faptul că nimeni nu putea fi silit să cedeze proprietatea sa, decât numai pentru cauză de utilitate publică și numai după o dreaptă și prealabilă despăgubire. Reclamantele mai invocă și faptul că, în chiar cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, se arată că imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate a fi preluate în mod abuziv. 2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 166 C. proc. civ., art. 1201 C. civ., art. 480 și art. 481 C. civ., art. 489 și art. 492 C. civ., art. 644 C. civ., art. 10 din Constituția R.P.R.

din anul 1948, art. 17 din Declarația Drepturilor Omului și art. 44 din Constituția României din anul 2003. Astfel, apartamentele în litigiu, cât și terenul în suprafață de 60 mp au fost preluate în mod abuziv de către Statul Român de la proprietarul de drept, S.V.A., prin încălcarea prevederilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950, a art. 10 din Constituția R.P.R. din anul 1948 și a art. 17 din Declarația Drepturilor Omului, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat abuziv, fără titlu, astfel că nu putea face obiectul unor acte de înstrăinare, decât cu încălcarea gravă a prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Se mai susține de către recurente că decizia civilă nr. 118 din 13 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost dată cu încălcarea puterii lucrului judecat, deoarece reclamantelor li s-a restituit în deplină proprietate suprafața de 334 mp pe care sunt edificate imobilele corp A și corp B, prin decizia civilă nr. 2722 din 22 octombrie 1998 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, hotărâre care este opozabilă erga omnes și care, unită cu titlul autorului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 17448 din 15 iunie 1926, face imposibilă coexistența cu acest titlu și a titlurilor cumpărătorilor, respectiv a pârâților-persoane fizice, pentru suprafețele de 9,71 mp, de 15,73 mp și de 35,40 mp, pe temeiul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995.

Sunt invocate în acest sens și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În această situație, acțiunea în revendicare, prin compararea titlurilor, conform art. 480, art. 481 și art. 492 C. civ., trebuia admisă și nu respinsă, cum în mod greșit a procedat atât prima instanță cât și instanța de apel. Se mai susține că, atâta timp cât Statul Român nu a avut un titlu valabil cu privire la imobile, acestea nu puteau fi înstrăinate în mod legal și că trebuiau anulate și actele subsecvente, respectiv contractele de vânzare-cumpărare, atâta timp cât titlul statului nu era valabil. 3. Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, art. 9, art. 10 și art. 11 din Legea nr. 112/1995, art. 966, art. 969 și art. 1898 C. civ., art. 40 C. civ.

cu referire la art. 2 lit. h) și art. alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Astfel, instanța de apel, în mod greșit, a menținut sentința cu privire la respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece imobilul în litigiu nu a intrat în mod legal în proprietatea statului, apartamentele fiind înstrăinate cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar Legea nr. 10/2001 nu retroactivează, ea intrând în vigoare la data de 14 februarie 2001. Se mai susține că, prin intrarea în vigoare a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se pot valida actele de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate rară titlu valabil, cum este și cazul imobilului în litigiu, statul neavând titlu valabil.

In mod greșit s-a reținut de către instanța de apel, cât și de prima instanță, că pârâții, persoane fizice au fost de bună-credință la încheierea contractului, deoarece cunoșteau că dobândesc un bun naționalizat, iar naționalizarea tăcută în baza Decretului nr. 92/1950 era de notorietate că a fost de natură abuzivă. În această situație, chiar dacă se trecea peste nulitatea absolută a titlurilor de proprietate ale pârâților, se impunea compararea titlurilor de proprietate ale reclamantelor și ale pârâților și trebuia acordată prioritate titlului reclamantelor, astfel că trebuia admisă acțiunea în revendicare.

Se mai susține de către recurente că, în mod greșit instanța de apel a reținut faptul că nu s-ar fi făcut probe în ce privește reaua-credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece, din depoziția martorului M.G., rezultă că pârâții nu au verificat la autoritățile competente situația juridică a apartamentelor, înainte de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, astfel că aceștia și-au asumat riscul de a încheia contracte de vânzare-cumpărare cu un detentor precar, respectiv Statul Român, care a naționalizat în mod abuziv imobilul de la autorul reclamantelor. În sprijinul dovedirii relei-credințe a pârâților-persoane fizice, recurentele invocă și adresa nr. 27141 din 16 noiembrie 2004 trimisă de Biroul de soluționare a petițiilor, primei instanțe, din care ar rezulta că reclamantele au înregistrat, încă din 18 iunie 1996, două cereri prin care solicitau restituirea în natură a imobilului respectiv.

Atât vânzătorul cât și cumpărătorii au fost de rea-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece reclamantele nu primiseră nici despăgubiri și nici nu li se soluționase cererile din 18 iunie 1996. 4. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (2) C. proc. civ. sub aspectul anulării capătului de cerere privind revendicarea suprafeței de 60 mp și trimiterii acestuia, spre rejudecare, la prima instanță, încălcând astfel dreptul reclamantelor la un proces echitabil, într-un termen rezonabil. In mod greșit, instanța de apel nu a soluționat acțiunea și cu privire la acest capăt de cerere, soluția legală fiind aceea de a se fi admis apelul și pentru suprafața de 60 mp, deoarece întreaga suprafață de teren ce a aparținut autorului reclamantelor a fost de 394 mp, din care s-a restituit doar suprafața de 334 mp La data de 10 noiembrie 2008, pârâta D.E.

a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, iar la data de 6 noiembrie 2008 pârâtele D.V.A. și D.S.D. au depus și ele întâmpinare prin care au solicitat, la rândul lor, respingerea recursului. Analizând lucrările dosarului, precum și decizia recurată, prin raportare la motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, sub următoarele aspecte : 1. Primul motiv de recurs este fondat. Astfel, deși recurentele sunt în eroare cu privire la faptul că li s-ar fi agravat situația în propria cale de atac, deoarece soluția a fost schimbată de către instanța de apel, prin admiterea apelului pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, și nu prin admiterea apelului lor, totuși, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 10 din Constituția R.P.R.

din anul 1948, în sensul că autorului recurentelor i s-a luat o proprietate fără să existe o cauză de utilitate publică și tară o dreaptă și prealabilă despăgubire. Prin urmare, sub acest aspect, în baza art. 312 alin. (1), (2) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează ca recursul să fie admis, să fie casată, în parte, decizia recurată, în sensul de a respinge apelul declarat de Primarul Municipiului București și, pe cale de consecință, să fie înlăturată dispoziția privind respingerea capătului de cerere referitor la neîncadrarea autorului recurentelor în categoria persoanelor prevăzute de art. 1 din Decretul nr. 92/1950, rămânând, astfel, valabilă constatarea primei instanțe, în sensul că acesta s-a încadrat în categoria persoanelor prevăzute de art. 2 din același act normativ.

Nu se poate reține susținerea recurentelor cu privire la faptul că în chiar cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, se arată că imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate a fi preluate fără titlu, acestea făcând o confuzie între preluarea abuzivă și preluarea fără titlu, preluarea abuzivă fiind definită de însuși legiuitorul, prin dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, și ea poate fi de două feluri: cu titlu și fără titlu . Concluzia preluării rară titlu valabil, rezultă nu din definiția dată de Legea nr. 10/2001, ci din analiza îndeplinirii condițiilor cerute de legile în vigoare, la data preluării imobilului, cu privire la valabilitatea acestei preluări.

2. Motivul de recurs cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind autoritatea de lucru judecat, precum și cele privind dreptul de proprietate, relativ la faptul că în mod greșit s-a respins capătul de cerere în revendicare, nu poate fi reținut. Astfel, recurentele-reclamante nu au făcut dovada faptului că apartamentele în litigiu au fost edificate de către autorul lor și nici că prin decizia civilă nr. 2722 din 22 octombrie 1998 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, li s-ar fi restituit aceste apartamente, prin această decizie fiindu-le restituite celelalte imobile, cu excepția apartamentelor de la etajele 2 și 3 din corpul A și a dependințelor aferente acestor apartamente.

Prin urmare, nu se poate reține faptul că ar exista o autoritate de lucru judecat, deoarece, pe de o parte, pârâții nu au fost parte în procesul anterior în care s-a pronunțat decizia nr. 2722/1998 a Tribunalului București, iar, pe de altă parte, obiectul acelui proces l-au constituit alte imobile, respectiv parterul și etajul corpurilor A și B ale imobilului situat în București. Dovada că imobilele r evendicate prin acțiunea de față nu au tăcut obiectul primei judecăți, fiind chiar introducerea acțiunii prezente de către reclamante și indicarea, ca atare, a imobilelor revendicate. Prin urmare, recurentele nu au făcut dovada existenței unui drept de proprietate cu privire la construcțiile revendicate.

Dacă cu privire la construcții, respectiv apartamentele situate la etajele 2 și 3 ale corpului de clădire A, este cert faptul că acestea nu au fost edificate de către autorul recurentelor, existând prezumția că ar fi fost edificate de către stat, care le-a înstrăinat ulterior pârâților-persoane fizice, cu privire la teren există într-adevăr o problemă, deoarece prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate între Municipiul București, prin SC C. SA și pârâții-persoane fizice, au fost vândute, către aceștia din urmă, și suprafețele de teren de 9,71 mp, 15.73 mp și respectiv 35,40 mp, aferente apartamentelor de la etajele 2 și 3 ale corpului A de clădire, suprafețele aflându-se sub clădirea corp A și fiind în indiviziune.

Cum aceste suprafețe de teren au fost dobândite de către pârâții-persoane fizice, în mod legal, de la unitatea administrativ-teritorială, în cursul anului 1997, deci înainte de data pronunțării deciziei nr. 2722 din 22 octombrie 1998 a Tribunalului București ( unde pârâții-persoane fizice nu au fost parte ), prin care reclamantelor li s-a restituit suprafața de 334 mp, aferentă întregului imobil, Înalta Curte constată că, în ce privește terenul de sub construcția corp A, părțile sunt în coindiviziune forțată și nu pot decât să rămână în această situație. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece, pe de o parte, nu s-a tăcut dovada faptului că respectivele apartamente au fost preluate tară titlu de la autorul reclamantelor, iar pe de altă parte, aceste dispoziții au și fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.

Prin urmare, în mod legal a fost respinsă acțiunea în revendicare, reclamantele neavând titluri de proprietate pentru apartamentele respective. 3. Nici cel de-al treilea motiv de recurs, privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 42127/1997, 42444/1997 și 42445/1997, nu poate fi reținut, deoarece, în mod legal, atât instanța de apel cât și prima instanță au reținut că acestea au fost încheiate cu bună-credință, fiind respectate prevederile Legii nr. 112/1995 la încheierea acestora.

Nu se poate reține susținerea recurentelor în sensul că pârâții-persoane fizice cunoșteau faptul că dobândesc un bun naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și că această naționalizare era cunoscută ca fiind tăcută în mod abuziv, deoarece, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, privind apartamentele situate la etajele 2 și 3 ale imobilului corp A situat în București, sector 5, au fost respectate dispozițiile legale în vigoare, respectiv Legea nr. 112/1995, părțile având convingerea că statul este proprietar și că bunurile puteau fi înstrăinate, fiind efectuate demersurile pentru a afla dacă apartamentele respective au fost solicitate a fi restituite în natură foștilor proprietari.

În ce privește susținerea recurentelor că acestea au solicitat restituirea în natură a acestor apartamente încă din 18 iunie 1996, nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece, din conținutul cererii înregistrate sub nr. 168 din acea dată, rezultă, tară nici un dubiu, că recurentele au solicitat doar despăgubiri, nesolicitând restituirea în natură.

4. În ce privește motivul de recurs referitor la revendicarea suprafeței de 60 mp, Înalta Curte constată că acesta este fondat, deoarece, prin decizia civilă nr. 1445 din 15 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, că prima instanță s-a pronunțat și cu privire la suprafața de 60 mp și că instanța de apel, în rejudecare, trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, cu referire la această suprafață de teren, lucru ce nu a fost făcut de către instanța de apel prin decizia recurată. Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc.

civ., raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia recurată, în sensul că va înlătura dispoziția privind anularea în parte a sentinței civile nr. 1117 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, referitor la revendicarea suprafeței de 60 mp teren și va trimite cauza, spre rejudecarea acestui capăt de cerere, la aceeași instanță de apel. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantele S.A. și S.V.O. împotriva deciziei nr. 118 din 13 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează în parte decizia atacată, în sensul că înlătură dispoziția privind anularea în parte a sentinței civile nr. 1117 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, referitor la revendicarea suprafeței de 60 mp teren și trimite cauza spre rejudecarea acestui capăt de cere aceleiași instanțe de apel. Respinge apelul declarat de Primăria Municipiului București și, pe cale de consecință, înlătură dispoziția privind respingerea capătului de cerere referitor la neîncadrarea autorului reclamanților în categoria persoanelor prevăzute de art. 1 din Decretul nr. 92/1950.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 februarie 2009.