ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3133/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29 decembrie

2005, la Curtea de Apel Oradea, SC G.T.E. SRL Drăgănești a declarat recurs

împotriva sentinței nr. 338/CA din 28 noiembrie 2005 a Curții de Apel Oradea,

precum și a încheierii din 28 noiembrie 2005, prin care a fost respinsă cererea

de recuzare a doamnei judecător A.T.V.

În susținerea recursului declarat,

recurentul a menționat că în mod greșit s-a soluționat cererea de recuzare, că

greșit s-a aplicat legea (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) cu referire la

menționarea în decizia D.C.S.C. „refacerea inspecției fiscale” când

reglementarea legală prevede „refacerea actului administrativ” (în situația

desființării actului administrativ atacat, în speță decizia nr. 357 din 11

noiembrie 2004).

S-a mai susținut că s-a făcut aplicarea

greșită a legii, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la „dubla

verificare pe aceeași perioadă”.

Recurentul a invocat și interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, aplicând greșit legea, art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ. Aceasta cu referire la faptul că instanța nu poate, prin

hotărârea dată să decidă „efectuarea unei noi inspecții fiscale”.

Recurentul a mai susținut că în mod greșit

instanța de fond a considerat că în cauză ne aflăm în fața unei operațiuni de

transfer a dreptului de proprietate cu privire la 13 bunuri imobile, operațiune

care este generatoare de plata a TVA față de contractul de asociere în

participațiune din 14 octombrie 1994, încheiat între SC G.T.E. SRL și SC

T.G.I.E. SRL, precum și actele adiționale la acesta, ultimul fiind din 4

octombrie 1999.

Din actele cauzei, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că la 28 noiembrie 2005, Curtea de Apel Oradea a pronunțat

respingerea acțiunii reclamantei SC G.T.E. SRL împotriva pârâtelor A.N.A.F. și D.G.A.M.C.

Reclamantul solicită anularea deciziei

nr. 357 din 11 noiembrie 2004 emisă de pârâtă, precum și a deciziei de impunere

nr. 75630 din 12 august 2004.

În timpul procesului acțiunea a fost

extinsă și față de D.G.A.M.C.

De precizat că instanța de fond a

administrat proba cu acte și expertiză contabilă.

Instanța de fond a reținut că în urma

raportului de inspecție fiscală din 9 august 2004.

S-a emis decizia de impunere nr. 75630

din 12 august 2004, prin care s-a reținut în sarcina reclamantei pe lângă alte

obligații bugetare și obligația de a plăti impozit pe profit în sumă de

10.007.797.792 lei, dobânzi aferente de 11.885.733.641 lei, penalități aferente

de 1.633.140.425 lei, TVA de plătit în sumă de 8.737.368.926 lei, dobânzi

aferente de 16.497.900.006 lei, penalități de 1.485.352.717 lei.

Reclamanta a făcut contestație pentru

suma de 9.334.967.116 lei impozit pe profit, 11.716.230.628 lei majorări și

1.585.163.539 lei penalități, precum și pentru suma integrală reprezentând TVA,

majorări și penalități aferente.

Prin decizia nr. 357 din 11 noiembrie 2004

emisă de A.N.A.F., s-a respins contestația pentru T.V.A. și s-a desființat

decizia de impunere pentru suma totală de 22.636.361.283 lei, reprezentând

impozit pe profit, majorări și penalități aferente, cu consecința refacerii

inspecției fiscale de către o altă echipă, pe aceeași perioadă și pentru

același impozit, conform celor reținute în decizie.

Cu privire la impozitul pe profit,

instanța de fond a reținut că din considerentele deciziei rezultă că în

perioada 1999 – 2000, reclamanta a înregistrat pe cheltuieli de investiții suma

de 94.284.742.883 lei, pe care le-a înscris în declarațiile de impunere anuală

întocmite pe anii 1999-2001 și le-a dedus din profitul impozabil pe acești ani.

Prin raportul de inspecție fiscală nu s-a

pus la îndoială existența investiției, ci numai forma în care a fost confirmată

de consiliul local. Listele de lucrări purtau semnătura primarului, ștampila

acestuia și a consiliului local pentru înștiințarea beneficiarei de

facilitățile prevăzute la art. 10 din O.G. nr. 27/1996.

S-a mai reținut că reclamanta a majorat

costul de producție sau de achiziție a mijloacelor fixe ce fac obiectul

investițiilor realizate în 1999 cu suma de 41.184.055.486 lei, reprezentând

valoarea dobânzilor și diferențelor de curs valutar înscrise în extrasele de

cont aferente unui credit contractat în 1995.

În timpul soluționării contestației,

reclamanta a depus o copie a contractului de credit nr. 20245 din 31 ianuarie 1995,

încheiat cu B.A. SA, contract care nu a fost analizat de inspectorii fiscali în

raportul de inspecție fiscală.

Curtea de Apel Oradea a reținut că

soluția dată prin decizie cu privire la impozitul pe profit, majorări și

penalități aferente este legală.

Cât privește obligația de plată a TVA în

considerentele deciziei atacate s-a reținut că reclamanta a încheiat un

contract de asociație în participațiune cu SC T.G.I.E. SRL privind realizarea

în comun a proiectului de investiție „Fabrica de alcool”.

Instanța a reținut că inițial SC T.G.I.E.

SRL urma să participe la această asociație cu bunuri în natură, reprezentând

halele 6, 7, 8, 9 și 10, situate în complex Mădăraș, iar reclamanta cu o creanță

pe seama unui credit ipotecar în valoare de 4.931.624 dolari SUA.

La 31 decembrie 1996, părțile au încheiat

actul adițional prin care modifică contribuția SC T.G.I.E. SRL și care nu mai

contribuie în natură la această investiție și se înțeleg ca să plătească în lei

c/valoarea lucrărilor necesare finalizării investițiilor.

La 4 octombrie 1999 părțile contractului

de asociere în participațiune încheie actul adițional prin care prelungesc

perioada inițială a asocierii până la efectuarea operațiunilor de lichidare. Se

stabilește recalcularea aportului adus în lei de SC T.G.I.E. SRL în funcție de

nota de schimb leu – dolari SUA la cursul B.N.R. de la data efectuării

operațiunilor, rezultând o diferență de aport în plus din partea SC T.G.I.E. SRL

de 2.519.099 USD. Părțile au convenit că pentru această diferență de aport, SC

T.G.I.E. SRL să devină proprietar pe mijloacele fixe stabilite de comun acord.

La 3 ianuarie 2000, SC T.G.I.E. SRL a

emis factura nr. 138958 pentru „diferență valorică participațiune” în valoare

de 45.986.152.245,05 lei pe care reclamanta a înregistrat-o în contabilitate,

majorând valoarea de intrare a 49 mijloace fixe.

Prin protocolul de predare-primire

înregistrat de reclamantă, aceasta predă la SC T.G.I.E. SRL, 13 mijloace fixe

în valoare de 45.986.152.245,05 lei, pentru care nu a calculat și virat T.V.A.

În mod corect instanța de fond având în

vedere dispozițiile art. 251-256 C. com. a stabilit că contractul în

participațiune a fost numai denumit astfel, singura operațiune comercială

pentru care s-a încheiat contractul fiind realizarea investiției, deci nu și

pentru exploatarea investiției și profit, ceea ce este de esența contractului

de asociere în participațiune.

S-a reținut de instanța de fond că în

realitate, părțile au convenit să ridice fabrica de alcool, ca fiind o

investiție făcută de reclamantă în scopul de a beneficia de facilitățile

fiscale pentru zona defavorizată (Munții Apuseni), iar o parte din lucrări să

fie plătite antreprenorilor în lei, de către SC T.G.I.E. SRL iar la data

finalizării investiției să fie restituite sumele plătite. Instanța de fond a

concluzionat că reclamanta a dedus integral toate cheltuielile cu investiții

din propriul profit ca fiind investiție proprie. Ori, în cazul asocierii în participațiune,

reclamanta trebuie să transmită cheltuielile făcute de celălalt asociat prin

decont în vederea înregistrării în contabilitatea fiecăruia, pentru calcularea

impozitului pe profit de către acest asociat, conform O.M.F. nr. 33/1996.

Rezultă deci, cu privire la acest

contract de asociere în participațiune, că în mod corect organele fiscale și

instanța de judecată au apreciat actele administrative atacate ca legale.

Cu privire la celelalte motive de recurs

invocate, în mod corect instanța de fond a respins cererea de recuzare.

Împrejurarea că în ședința de judecată în care s-a pronunțat hotărârea atacată

în cauză, mai figura un alt proces privind alte părți, nu este de natură a

constitui temei pentru recuzare conform art. 27 pct. 7 C. proc. civ. Legea cere

a „judecătorul să-și spună părerea în pricina ce se judecă”.

În cauză, nu s-a dovedit acest lucru,

astfel încât în mod corect prin încheiere s-a respins cerere de recuzare.

Cât privește așa-zisa greșită aplicare a

legii, cu referire la situația în care actul administrativ atacat este

desființat în parte prin admiterea contestației și se dispune refacerea

inspecției fiscale, iar nu a actului administrativ.

În mod corect, instanța de fond a reținut

că faptul că în dispozitivul deciziei nu se reproduce textul „refacerea actului

administrativ”, ci „refacerea inspecției fiscal”, nu duce la nulitatea

deciziei.

Potrivit art. 107 C. proc. fisc.,

raportul de inspecție stă la baza emiterii deciziei de impunere și aceasta se

emite numai dacă se modifică baza de impozitare.

Pe lângă dispoziția expresă a comisiei de

contestații cu privire la beneficiul facilităților fiscale prevăzut de O.G. nr.

27 din 1996, s-a mai prevăzut și analizarea contractului de credit bancar, act

care nu a fost prezentat la inspecția fiscală, dar care a influențat calculul

impozitului pe profit.

Așa fiind, în mod corect s-a desființat

în parte decizia de impunere (de comisia de soluționare a contestațiilor) cu

privire la impozitul pe profit și s-a dispus refacerea inspecției fiscale în

raport de considerentele deciziei.

Cât privește excepția dublei verificări a

aceleiași perioade, este de observat că nesoluționarea excepției de comisia de

contestație nu duce la nulitatea hotărârii administrativ-jurisdicționale.

Contestația fiind soluționată pe fond (și neputându-se trimite la comisie

pentru a se pronunța) în mod corect a fost soluționată de instanță, în sensul

respingerii conform art. 19 din O.G. nr. 70/1997. Este adevărat că verificarea

fiscală se face o singură dată pentru fiecare impozit și pentru fiecare

perioadă supusă controlului.

Art. 103 pct. 3 C. proc. fisc. cuprinde

prevederi potrivit cărora, reverificarea unei anumite perioade se poate face

dacă de la data încheierii inspecției fiscale și până la data împlinirii

termenului de prescripție apar date suplimentare, necunoscute inspectorilor

fiscali la data efectuării verificărilor (utilajele transferate de reclamantă

nu au avut calculat și vărsat TVA și au fost prezentate la calculul impozitului

pe profit ca fiind bunuri proprii).

Deci, reverificarea perioadei se

încadrează în dispozițiile art. 103 alin. (3) C. proc. fisc.

Hotărârea atacată fiind legală și

temeinică, iar recursul declarat fiind neîntemeiat, va fi respins conform art. 312

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC G.T.E. SRL

Drăgănești împotriva sentinței nr. 338/ CA/2005-PI din 28 noiembrie 2005 a

Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

precum și împotriva Încheierii dată în Camera de Consiliu din 21 noiembrie 2005

a aceleiași instanțe, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

iunie 2007.