ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 544/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 04 septembrie 2007 la Curtea de Apel Brașov, SC S.F. SA a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 71/F din 11 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 172/64/2007, solicitând casarea sentinței atacate, întrucât aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În rejudecare s-a cerut anularea deciziei nr. 280 din 14 decembrie 2006 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor București, anularea deciziei de impunere din 31 ianuarie 2005 a D.G.F.P. Covasna, anularea raportului de inspecție fiscală din 31 ianuarie 2005, întocmit de D.G.F.P.

Covasna, precum și obligarea D.G.F.P. Covasna la restituirea sumei de 783.358 RON achitată de recurentă potrivit deciziei de impunere din 31 ianuarie 2005. În motivarea recursului, petenta a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că cele cinci societăți comerciale intermediare, care au cumpărat de la SC S.F. SA, și-au vândut către SC V. SA și SC C.E. SA marfa respectivă și au fost înființate în scopul evitării plății impozitelor datorate de reclamantă și eludării dispozițiilor din legea fiscală. Acesta întrucât C.C.C. nu era asociat la niciuna din aceste 5 societăți, faptul că cele 5 societăți intermediare aveau sediul pe platforma industrială a SC S.F. SA nu înseamnă eludarea legii fiscale, iar faptul că marfa vândută celor 5 societăți intermediare de către recurentă, a fost facturată de administratorul acestor 5 societăți, C.G., la un preț mai mare altor societăți nu poate fi imputat recurentei.

Se mai precizează împrejurarea că și dacă marfa a fost ridicată direct din depozitele recurentei de către beneficiarii finali, fără a mai fi în custodia celor 5 societăți administrate de C.G. se datorează faptului că ridicarea mărfii s-a produs la câteva zile de la vinderea acestor stocuri. S-a menționat că numitul C.G. (administrator la 5 societății intermediare) nu este pe lista acționarilor recurentei, iar faptul că el este și acționar la una din societățile beneficiare – SC C.E. SA, nu înseamnă că el este în legătură cu asociatul majoritar de la beneficiarii finali – C.C.C. A susținut recurenta că nu a evitat să plătească sau să diminueze plata impozitului pe profit pentru stocul de marfă înstrăinat câtă vreme acesta a fost vândut la o valoare cu 15% mai mare decât valoarea cu care acesta (stocul de marfă) era înscris în contabilitate, iar pentru profitul aferent a virat în termen impozitul aferent.

S-a susținut de recurentă că în mod greșit recurentei i s-au impus obligații de plată, constând în recalculare a impozitului pe profit și majorări de întârziere pentru transferurile de mărfuri între recurentă și cele 5 societăți la care C.G. figurează ca asociat majoritar și administrator, cu retransmiterea ulterioară a mărfurilor către alte 2 societăți, la care C.C.C. este acționar majoritar. S-a mai precizat de recurentă că în mod greșit instanța de fond a reținut că în Dosarul nr. 157/F/CA/2005 Curtea de Apel Brașov s-a pronunțat asupra întregii activității a reclamantei, în sensul că petitul 2 din acțiune a fost respins, iar recurenta nu a atacat acest aspect ulterior.

Aceasta întrucât acest petit face obiectul cercetării de față, Curtea de Apel Brașov limitându-se la anularea suspendării contestației ce urma a fi soluționată de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor Din actele cauzei Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 71 din 11 iunie 2007, Curtea de Apel Brașov (Dosar nr. 172/64/2007) a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC S.F. SA în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor București, D.G.F.P. Covasna, D.G.F.P. Covasna (Activitatea de Control Fiscal), având ca obiect anularea deciziei nr. 280 din 14 decembrie 2006, anularea deciziei de impunere din 31 ianuarie 2005, anularea raportului de inspecție fiscală din 31 ianuarie 2005 și obligarea pârâtei 2 la restituirea sumei de 783.358 RON achitată de reclamantă în baza deciziei de impunere suscitată.

Instanța de fond a reținut că la 02 noiembrie 2004, în urma unui control efectuat de reclamantă, organul de inspecție fiscală a încheiat procesul-verbal de control din 02 noiembrie 2004. Acest proces-verbal a fost contestat de reclamantă prin decizia nr. 5 din 17 februarie 2005 dispunându-se de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. București, desființarea măsurilor din procesul-verbal de control.

La 24 ianuarie 2005, inspectorii de la Activitatea de Control Fiscal Covasna, au încheiat un nou raport de inspecție fiscală (organul de control conformându-se deciziei nr. 5 din 17 februarie 2005), în baza căruia s-a emis decizia de impunere din 31 ianuarie 2005. Și această decizie de impunere a fost contestată în termen legal de reclamantă, iar Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor București a emis decizia nr. 50 din 15 martie 2005 privind contestația formulată, dispunându-se suspendarea soluționării contestației până la pronunțarea unei soluții în ce privește latura penală. Decizia nr. 50 din 15 martie 2005, a A.N.A.F.

– Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a fost contestată de reclamantă la Curtea de Apel Brașov, pronunțându-se sentința nr. 126/F din 18 octombrie 2006 prin care s-a admis cererea reclamantei, obligându-se Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să soluționeze contestația formulată de reclamantă pe fond, împotriva deciziei de impunere din 31 ianuarie 2004. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2997 din 20 septembrie 2006 s-a respins recursul împotriva acestei sentințe. Așa fiind A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor București, a soluționat contestația reclamantei pe fond, pronunțând decizia nr. 280 din 14 decembrie 2006 prin care s-a respins contestația formulată de reclamantă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat acțiune în contencios administrativ ce formează obiectul cauzei de față. Reclamanta a susținut prin acțiunea formulată, că în mod greșit pârâtele au reținut cu titlu de obligații fiscale în sarcina sa, prin actele fiscale contestate, suma de 783.358 RON. Din analiza probelor dosarului, instanța de fond a reținut că structura capitatului social al fiecărei societății (cele 5 societăți intermediare) este compusă din 95% părți sociale deținute de C.G. și 5% părți sociale deținute de M.C. Sediul declarat al acestor societăți este identic cu cel al societății reclamante, iar spațiile deținute de ele au la bază contractele de închiriere cu societatea reclamantă SC S.F.

SA. Instanța de fond a mai reținut că „în general activitatea celor 5 societăți comerciale intermediare constă în efectuarea tranzacțiilor încheiate cu reclamanta, fapt ce conduce la ideea că aceste societății au fost înființate în scopul evitării plății impozitelor datorate de reclamantă și eludării dispozițiilor din legislația fiscală”. S-a mai menționat că „din verificarea actelor dosarului cu privire la bunurile din patrimoniul celor 5 societăți rezultă că ele nu au efectiv bunuri în patrimoniu, ci doar capitalul de 200 RON”, că C.C.C. deține 98,88% din acțiuni (din compararea structurii capitalului social al reclamantei SC S.F. SA cu structura capitalului social al celor 5 societății comerciale).

De asemenea, a mai reținut instanța că la SC V. SA beneficiar fiind al bunurilor vândute de reclamantă domnul C.C.C. deține 69,98% din acțiuni, iar SC C.E. SA 48,64%. Instanța a mai constatat că doar la SC C.E. SA era administrator C.G., iar la reclamantă administratorul a fost numit acționarul majoritar C.C.C. Instanța de fond, din analiza actelor cauzei a concluzionat că transferurile de bunuri și de bani s-au realizat prin cele 5 societăți comerciale intermediare încălcându-se prevederile O.G. nr. 24/2001, privind impunerea microintreprinderilor și au condus astfel la diminuarea plății obligațiilor fiscale datorate de reclamantă către stat. Astfel, „în esență (s-a reținut prin hotărârea atacată), prin aceste tranzacții s-a realizat efectiv transferul unor active între societățile patronate de C.C.C.

prin înregistrarea de către cumpărători a cheltuielilor deductibile fiscal privind achiziționarea activelor, iar sumele respective nu se regăsesc în contabilitatea vânzătorului ca venituri impozabile, evitând astfel plata impozitelor aferente”. De asemenea, s-a mai concluzionat în sensul că modul formal în care s-a evidențiat operațiunile de către societățile intermediare au avut ca scop sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, impozit pe profit, TVA datorate de vânzător (reclamanta), iar prin faptul că beneficiarii finali au dedus cheltuielile aferente acestor operațiuni și TVA facturat exclude caracterul intermediar al operațiunilor celor 5 societăți comerciale. Mai mult, din actele de dosar, instanța a reținut că, în fapt, livrarea de către reclamantă a bunurilor s-a făcut către beneficiarii finali SC V. SA și SC C.E.

SA. Așa fiind, instanța de fond a reținut că în condițiile art. 27 din Legea nr. 414/2002 că actele administrative atacate sunt legale, recalcularea datoriei fiscale a reclamantei fiind legală. Cât privește suma reținută în sarcina reclamantei, prin actul de control cu titlu de TVA, instanța a reținut că s-a realizat în condițiile art. 32 din Legea nr. 345/2002. Înalta Curte de Casație și Justiție constantă că recursul declarat în cauză este neîntemeiat și va fi respins conform art. 312 C. proc. civ. Motivele de recurs formulate de reclamantă se rezumă la emiterea unor susțineri, ce nu se verifică prin actele cauzei, astfel că opinia petentei că nu a efectuat operațiuni care să aibă ca scop evitarea și diminuarea plății impozitelor, fiind infirmată de acte, va fi respinsă.

Așa cum corect a evidențiat instanța de fond în hotărârea atacată actele administrative atacate emise în urma unui control riguros, au stabilit că de fapt sunt îndeplinite condițiile aplicării dispozițiilor art. 27 lit. a), b), c) și 27 alin. (2) din Legea nr. 414/2002. În mod neîntemeiat recurenta se postează în situația unei instanțe de judecată, susținând că instanța de judecată a făcut „raționamente greșite” fiind suficient și necesar ca acesta să se rezume să prezinte elemente de fapt, sprijinite pe probe în concret, care ar putea contura greșeala instanței de fond. De altfel, este de constatat că susținerea recurentei nu se constituie în motive de recurs conform art. 304 C. proc. civ. Un astfel de exemplu definitoriu pentru recursul formulat se găsește în recurs, unde se precizează expres că: „instanța a reținut că cele cinci societăți nu dețin niciun bun în patrimoniu astfel încât datoriile acestora către bugetul general consolidat nu pot fi recuperate”.

Această constatare corectă recurentul o combate în sensul că: „nu înțelege unde ar exista interesul acționarului majoritar la transmiterea prin intermediari a unor mărfuri din patrimoniul unei societăți la care deține majoritatea capitalului social către o altă societate la care este acționar majoritar, câtă vreme nici finanțele nu au contestat faptul că stocul respectiv de marfă se putea vinde la un preț mai mic”. Se omite esența tranzacțiilor efectuate de reclamantă. S-au efectuat tranzacții, prin care, s-a realizat efectiv transferul unor acțiuni între societățile patronate de C.C.C. (deci tocmai datorită poziției sale acționariale) prin înregistrarea de către cumpărători a cheltuielilor deductibile fiscal privind achiziționarea acțiunilor, iar sumele respective nu se regăsesc în contabilitatea vânzătorului ca venituri impozabile evitându-se astfel plata impozitelor aferente.

Susținerile reclamantei că hotărârea atacată conține motive contradictorii nu este întemeiată astfel încât se constată de Înalta Curte de Casație și Justiție că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică recursul declarat urmând a fi respins conform art. 312 C. proc. civ. De precizat că în mod corect instanța de fond a analizat fiecare petit al cererii reclamantei în cauza de față, în fond după casare, astfel încât hotărârea este justă și sub acest aspect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC S.F. SA Sfântu Gheorghe împotriva sentinței civile nr. 71/F din 11 iunie 2007 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2008.