ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 544/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 04 septembrie 2007

la Curtea de Apel Brașov, SC S.F. SA a declarat recurs împotriva sentinței civile

nr. 71/F din 11 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 172/64/2007, solicitând casarea sentinței

atacate, întrucât aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În rejudecare s-a cerut anularea deciziei nr. 280 din 14 decembrie 2006 emisă de

Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor București, anularea deciziei de

impunere din 31 ianuarie 2005 a D.G.F.P. Covasna, anularea raportului de inspecție

fiscală din 31 ianuarie 2005, întocmit de D.G.F.P. Covasna, precum și obligarea

D.G.F.P. Covasna la restituirea sumei de 783.358 RON achitată de recurentă potrivit

deciziei de impunere din 31 ianuarie 2005.

În motivarea recursului,

petenta a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că cele cinci societăți

comerciale intermediare, care au cumpărat de la SC S.F. SA, și-au vândut către SC

V. SA și SC C.E. SA marfa respectivă și au fost înființate în scopul evitării plății

impozitelor datorate de reclamantă și eludării dispozițiilor din legea fiscală.

Acesta întrucât C.C.C.

nu era asociat la niciuna din aceste 5 societăți, faptul că cele 5 societăți intermediare

aveau sediul pe platforma industrială a SC S.F. SA nu înseamnă eludarea legii fiscale,

iar faptul că marfa vândută celor 5 societăți intermediare de către recurentă, a

fost facturată de administratorul acestor 5 societăți, C.G., la un preț mai mare

altor societăți nu poate fi imputat recurentei.

Se mai precizează împrejurarea

că și dacă marfa a fost ridicată direct din depozitele recurentei de către beneficiarii

finali, fără a mai fi în custodia celor 5 societăți administrate de C.G. se datorează

faptului că ridicarea mărfii s-a produs la câteva zile de la vinderea acestor stocuri.

S-a menționat că numitul

C.G. (administrator la 5 societății intermediare) nu este pe lista acționarilor

recurentei, iar faptul că el este și acționar la una din societățile beneficiare

– SC C.E. SA, nu înseamnă că el este în legătură cu asociatul majoritar de la beneficiarii

finali – C.C.C.

A susținut recurenta că

nu a evitat să plătească sau să diminueze plata impozitului pe profit pentru stocul

de marfă înstrăinat câtă vreme acesta a fost vândut la o valoare cu 15% mai mare

decât valoarea cu care acesta (stocul de marfă) era înscris în contabilitate, iar

pentru profitul aferent a virat în termen impozitul aferent.

S-a susținut de recurentă

că în mod greșit recurentei i s-au impus obligații de plată, constând în recalculare

a impozitului pe profit și majorări de întârziere pentru transferurile de mărfuri

între recurentă și cele 5 societăți la care C.G. figurează ca asociat majoritar

și administrator, cu retransmiterea ulterioară a mărfurilor către alte 2 societăți,

la care C.C.C. este acționar majoritar.

S-a mai precizat de recurentă

că în mod greșit instanța de fond a reținut că în Dosarul nr. 157/F/CA/2005 Curtea

de Apel Brașov s-a pronunțat asupra întregii activității a reclamantei, în sensul

că petitul 2 din acțiune a fost respins, iar recurenta nu a atacat acest aspect

ulterior. Aceasta întrucât acest petit face obiectul cercetării de față, Curtea

de Apel Brașov limitându-se la anularea suspendării contestației ce urma a fi soluționată

de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor

Din actele cauzei Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 71 din 11 iunie 2007,

Curtea de Apel Brașov (Dosar nr. 172/64/2007) a respins acțiunea formulată și precizată

de reclamanta SC S.F. SA în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. - Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor București, D.G.F.P. Covasna, D.G.F.P. Covasna

(Activitatea de Control Fiscal), având ca obiect anularea deciziei nr. 280 din

14 decembrie 2006, anularea deciziei de impunere din 31 ianuarie 2005, anularea

raportului de inspecție fiscală din 31 ianuarie 2005 și obligarea pârâtei 2 la restituirea

sumei de 783.358 RON achitată de reclamantă în baza deciziei de impunere suscitată.

Instanța de fond a reținut

că la 02 noiembrie 2004, în urma unui control efectuat de reclamantă, organul de

inspecție fiscală a încheiat procesul-verbal de control din 02 noiembrie 2004. Acest

proces-verbal a fost contestat de reclamantă prin decizia nr. 5 din 17 februarie

2005 dispunându-se de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul

A.N.A.F. București, desființarea măsurilor din procesul-verbal de control.

La 24 ianuarie 2005, inspectorii

de la Activitatea de Control Fiscal Covasna, au încheiat un nou raport de inspecție

fiscală (organul de control conformându-se deciziei nr. 5 din 17 februarie 2005),

în baza căruia s-a emis decizia de impunere din 31 ianuarie 2005. Și această decizie

de impunere a fost contestată în termen legal de reclamantă, iar Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor București a emis decizia nr. 50 din 15

martie 2005 privind contestația formulată, dispunându-se suspendarea soluționării

contestației până la pronunțarea unei soluții în ce privește latura penală.

Decizia nr. 50 din 15

martie 2005, a A.N.A.F. – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a fost

contestată de reclamantă la Curtea de Apel Brașov, pronunțându-se sentința nr. 126/F

din 18 octombrie 2006 prin care s-a admis cererea reclamantei, obligându-se Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor să soluționeze contestația formulată de

reclamantă pe fond, împotriva deciziei de impunere din 31 ianuarie 2004. Prin decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2997 din 20 septembrie 2006 s-a respins

recursul împotriva acestei sentințe.

Așa fiind A.N.A.F. - Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor București, a soluționat contestația reclamantei

pe fond, pronunțând decizia nr. 280 din 14 decembrie 2006 prin care s-a respins

contestația formulată de reclamantă.

Împotriva acestei decizii,

reclamanta a formulat acțiune în contencios administrativ ce formează obiectul cauzei

de față.

Reclamanta a susținut

prin acțiunea formulată, că în mod greșit pârâtele au reținut cu titlu de obligații

fiscale în sarcina sa, prin actele fiscale contestate, suma de 783.358 RON.

Din analiza probelor dosarului,

instanța de fond a reținut că structura capitatului social al fiecărei societății

(cele 5 societăți intermediare) este compusă din 95% părți sociale deținute de C.G.

și 5% părți sociale deținute de M.C.

Sediul declarat al acestor

societăți este identic cu cel al societății reclamante, iar spațiile deținute de

ele au la bază contractele de închiriere cu societatea reclamantă SC S.F. SA.

Instanța de fond a mai

reținut că „în general activitatea celor 5 societăți comerciale intermediare constă

în efectuarea tranzacțiilor încheiate cu reclamanta, fapt ce conduce la ideea că

aceste societății au fost înființate în scopul evitării plății impozitelor datorate

de reclamantă și eludării dispozițiilor din legislația fiscală”.

S-a mai menționat că „din

verificarea actelor dosarului cu privire la bunurile din patrimoniul celor 5 societăți

rezultă că ele nu au efectiv bunuri în patrimoniu, ci doar capitalul de 200 RON”,

că C.C.C. deține 98,88% din acțiuni (din compararea structurii capitalului social

al reclamantei SC S.F. SA cu structura capitalului social al celor 5 societății

comerciale).

De asemenea, a mai reținut

instanța că la SC V. SA beneficiar fiind al bunurilor vândute de reclamantă domnul

C.C.C. deține 69,98% din acțiuni, iar SC C.E. SA 48,64%. Instanța a mai constatat

că doar la SC C.E. SA era administrator C.G., iar la reclamantă administratorul

a fost numit acționarul majoritar C.C.C.

Instanța de fond, din

analiza actelor cauzei a concluzionat că transferurile de bunuri și de bani s-au

realizat prin cele 5 societăți comerciale intermediare încălcându-se prevederile

O.G. nr. 24/2001, privind impunerea microintreprinderilor și au condus astfel la

diminuarea plății obligațiilor fiscale datorate de reclamantă către stat.

Astfel, „în esență (s-a

reținut prin hotărârea atacată), prin aceste tranzacții s-a realizat efectiv transferul

unor active între societățile patronate de C.C.C. prin înregistrarea de către cumpărători

a cheltuielilor deductibile fiscal privind achiziționarea activelor, iar sumele

respective nu se regăsesc în contabilitatea vânzătorului ca venituri impozabile,

evitând astfel plata impozitelor aferente”.

De asemenea, s-a mai concluzionat

în sensul că modul formal în care s-a evidențiat operațiunile de către societățile

intermediare au avut ca scop sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, impozit

pe profit, TVA datorate de vânzător (reclamanta), iar prin faptul că beneficiarii

finali au dedus cheltuielile aferente acestor operațiuni și TVA facturat exclude

caracterul intermediar al operațiunilor celor 5 societăți comerciale.

Mai mult, din actele de

dosar, instanța a reținut că, în fapt, livrarea de către reclamantă a bunurilor

s-a făcut către beneficiarii finali SC V. SA și SC C.E. SA.

Așa fiind, instanța de

fond a reținut că în condițiile art. 27 din Legea nr. 414/2002 că actele administrative

atacate sunt legale, recalcularea datoriei fiscale a reclamantei fiind legală.

Cât privește suma reținută

în sarcina reclamantei, prin actul de control cu titlu de TVA, instanța a reținut

că s-a realizat în condițiile art. 32 din Legea nr. 345/2002.

Înalta Curte de Casație

și Justiție constantă că recursul declarat în cauză este neîntemeiat și va fi respins

conform art. 312 C. proc. civ.

Motivele de recurs formulate

de reclamantă se rezumă la emiterea unor susțineri, ce nu se verifică prin actele

cauzei, astfel că opinia petentei că nu a efectuat operațiuni care să aibă ca scop

evitarea și diminuarea plății impozitelor, fiind infirmată de acte, va fi respinsă.

Așa cum corect a evidențiat

instanța de fond în hotărârea atacată actele administrative atacate emise în urma

unui control riguros, au stabilit că de fapt sunt îndeplinite condițiile aplicării

dispozițiilor art. 27 lit. a), b), c) și 27 alin. (2) din Legea nr. 414/2002. În

mod neîntemeiat recurenta se postează în situația unei instanțe de judecată, susținând

că instanța de judecată a făcut „raționamente greșite” fiind suficient și necesar

ca acesta să se rezume să prezinte elemente de fapt, sprijinite pe probe în concret,

care ar putea contura greșeala instanței de fond. De altfel, este de constatat că

susținerea recurentei nu se constituie în motive de recurs conform art. 304 C.

proc. civ.

Un astfel de exemplu definitoriu

pentru recursul formulat se găsește în recurs, unde se precizează expres că: „instanța

a reținut că cele cinci societăți nu dețin niciun bun în patrimoniu astfel încât

datoriile acestora către bugetul general consolidat nu pot fi recuperate”. Această

constatare corectă recurentul o combate în sensul că: „nu înțelege unde ar exista

interesul acționarului majoritar la transmiterea prin intermediari a unor mărfuri

din patrimoniul unei societăți la care deține majoritatea capitalului social către

o altă societate la care este acționar majoritar, câtă vreme nici finanțele nu au

contestat faptul că stocul respectiv de marfă se putea vinde la un preț mai mic”.

Se omite esența tranzacțiilor

efectuate de reclamantă. S-au efectuat tranzacții, prin care, s-a realizat efectiv

transferul unor acțiuni între societățile patronate de C.C.C. (deci tocmai datorită

poziției sale acționariale) prin înregistrarea de către cumpărători a cheltuielilor

deductibile fiscal privind achiziționarea acțiunilor, iar sumele respective nu se

regăsesc în contabilitatea vânzătorului ca venituri impozabile evitându-se astfel

plata impozitelor aferente.

Susținerile reclamantei

că hotărârea atacată conține motive contradictorii nu este întemeiată astfel încât

se constată de Înalta Curte de Casație și Justiție că hotărârea instanței de fond

este legală și temeinică recursul declarat urmând a fi respins conform art. 312

C. proc. civ.

De precizat că în mod

corect instanța de fond a analizat fiecare petit al cererii reclamantei în cauza

de față, în fond după casare, astfel încât hotărârea este justă și sub acest aspect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC S.F. SA Sfântu Gheorghe împotriva sentinței civile nr. 71/F din 11 iunie 2007

a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2008.