ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1730/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1730/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin decizia penală nr. 14/ A de la 4 mai

2009 a Curții de Apel Galați, secția de minori și familie, pronunțată în

dosarul nr. 6417/121/2008, a fost

admis apelul declarat de

inculpatul E.M. zis „P”

împotriva

sentinței

penale nr. 56 din 2 februarie 2009 a Tribunalului Galați.

A fost desființată sentința penală nr. 56 din 2 februarie 2009 a

Tribunalului Galați și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță, respectiv Tribunalul Galați.

Conform art. 383 alin. (3) C. proc. pen., au fost menținute

actele procedurale efectuate în cauză până la

termenul de judecată din 2

septembrie 2008 inclusiv.

În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen.,

a fost înlocuită măsura

arestării preventive luată față de

inculpatul E.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv

comuna Frumușița, județul Galați, prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

Conform art. 145 alin. (1

1

) C. proc. pen., pe durata

obligării de a nu părăsi localitatea, inculpatul trebuie să respecte

următoarele obligații:

- să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea, în a

cărei rază teritorială locuiește, respectiv Postul de poliție al comunei

Frumușița, județul Galați conform programului de supraveghere întocmit de

organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

- să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care

a dispus măsura;

- să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici-o categorie de

arme.

În baza art. 145 alin. (1

2

) lit. c) C. proc. pen., a fost

obligat inculpatul să nu se apropie de victimele infracțiunii, de membrii

familiilor

acestora, de martorii din

lucrări și să nu comunice cu aceștia în mod direct

sau indirect.

S-a atras atenția inculpatului că, în

cazul încălcării cu rea-credință a

măsurii aplicate și a

obligațiilor care-i revin, măsura obligării de a nu părăsi localitate va fi

înlocuită cu măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea în libertate a

inculpatului E.M. de sub

puterea mandatului de arestare

preventivă nr. 119/ U din 29 septembrie 2006 emis de Tribunalul Galați, dacă nu

este arestat în altă cauză.

Copia prezentei hotărâri va fi comunicată instituțiilor prevăzute de art.

145 alin. (2

1

) C. proc. pen.

S-a constatat că inculpatul E.M. a fost

arestat preventiv în prezenta cauză începând cu data de 29 septembrie 2006.

În baza dispozițiilor art. 192 alin. (3) C.

proc. pen., cheltuielile

judiciare ocazionate de

soluționarea prezentului apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, în considerentele hotărârii

pronunțate a arătat în detaliu situația ciclurilor procesuale ale cauzei,

făcând referiri la conținutul sentinței penale nr. 56 de la 2 februarie 2009 a

Tribunalului Galați, pronunțată în rejudecarea cauzei, după casarea dispusă

anterior de instanța supremă, a menționat motivele de apel ale apelantului

inculpat împotriva sentinței indicate, prezentând amplu argumentele privind

soluția dispusă.

Cu privire la starea de arest a inculpatului, instanța de apel a

considerat că se impune înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu

părăsi localitatea pentru următoarele considerente:

C.E.D.O. a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfășurării

procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate și numai

în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana făptuitorului

prezintă un pericol social grav (cauza „C. c. Italia”, hotărârea din 14

ianuarie 1997; cauza „D. c. Turcia”, hotărârea din 31 mai 2005), acuzatul să se

afle în stare de deținere, fără ca privarea de libertate să apară ca o

anticipare a pedepsei închisorii (cauza „. c. Franța”, hotărârea din 26 iunie 1991).

În speță, inculpatul E.M. a fost arestat

preventiv la data de

29 septembrie 2006, dată de la care

această măsură a fost prelungită și respectiv menținută până în prezent.

Inculpatul a fost condamnat în primul ciclu procesual, prin sentința

penală 337 din 22 iunie 2007 a Tribunalului Galați, pentru cele trei infracțiuni

deduse judecății.

Prin decizia 2027 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a fost casată decizia 85 din 27 decembrie 2008 a Curții de Apel Galați

și sentința penală 337 din 22 iunie 2007 a Tribunalului Galați, dispunându-se

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, sub aspectul incidenței

unui caz de nulitate absolută (încălcarea dispozițiilor vizând publicitatea

ședinței de judecată), situație ce a afectat întreaga cercetare judecătorească.

În rejudecare, instanța de fond a pronunțat hotărârea apelată,

hotărâre pe care curtea de apel a considerat-o,

așa cum a arătat mai sus,

de asemenea lovită de nulitate absolută, ceea

ce impune din nou desființarea și trimiterea spre rejudecare pentru efectuarea

cercetării judecătorești.

Revenind la măsura arestării preventive a inculpatului, instanța de

apel a considerat că la începutul procesului penal, această măsură a fost luată

cu respectarea dispozițiilor legale în materie și a fost necesară

pentru buna desfășurare a procesului penal. Având

în vedere infracțiunile

deduse judecății, prevăzute de art. 12 alin. (1)

din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C.

pen.; art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/200, cu aplicarea art. 37 lit.

b) C. pen.; art. 329 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.,

fapte comise în perioada

2004 - 2005;

presupusele modalități de comitere a acestor fapte (așa cum

sunt

reținute în actul de sesizare); pedepsele stabilite de lege pentru

aceste infracțiuni, a considerat că în cauză erau

incidente față de inculpat

dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

justificându-se menținerea acestei măsuri.

Având în vedere soluția vizând fondul cauzei a considerat că la

acest moment nu se mai impune menținerea

inculpatului în stare de arest.

Astfel, de la data arestării inculpatului, 29 septembrie 2006 și până

în prezent, instanțele nu au reușit să administreze nemijlocit, în condiții de

legalitate, probatoriile necesare pentru stabilirea vinovăției ori nevinovăției

acestuia.

Conform jurisprudenței constate a C.E.D.O., caracterul rezonabil al

procedurilor în

materie penală se apreciază

în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea

inculpatului și

comportamentul autorităților.

În speță, chiar dacă infracțiunile deduse judecății sunt încadrate

într-o lege specială, vizând în mod general și abstract criminalitatea

organizată, instanța de apel a considerat că această cauză nu poate fi

considerată complexă, întrucât cadrul procesual se referă la un singur inculpat,

șapte victime și trei martori, situații ce nu justifică întinderea procesului

penal pe o perioadă de aproximativ 3 ani.

În ceea ce privește atitudinea inculpatului, nu se poate aprecia în

niciun caz că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii.

În ceea ce privește comportamentul

instanțelor de judecată, instanța

de apel a considerat că

măsurile adoptate de instanța investită cu rejudecarea cauzei nu au fost

conforme cu exigențele statuate de C.E.D.O. Practic, începând cu data de 2

septembrie 2008, instanța nu a mai depus nici-o diligentă pentru

soluționarea corectă a cauzei și pentru aflarea

adevărului, paralizând orice

încercare a inculpatului de a-și exercita

dreptul la apărare, nefăcând altceva decât să mențină măsura arestării preventive.

Persistența motivelor plauzibile de a

bănui că o persoană privată de

libertate ar fi comis o

infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în

detenție. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor

infracțiuni grave poate justifica inițial detenția. Totuși, după o anumită

perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanțele să

aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.

În situația în care motivele de menținere

a stării de arest se mențin o

perioadă mai are de timp și

se dovedesc suficiente și pertinente, C.E.D.O. a statuat că se impune și

verificarea diligentelor depuse de instanțele naționale pentru soluționarea cu

celeritate a cauzei (cauzele N. c. Poloniei, hotărârea

din 16 septembrie

2008; H. c.

Austriei, hotărârea din 25 ianuarie 2007; H. c. Poloniei,

hotărârea din

7 noiembrie 2006; K. c. Turciei, hotărârea din 22 septembrie 2005).

Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării

preventive, C.E.D.O. a constatat încălcarea

art. 5 din Convenție și în situația în care instanțele naționale nu au

analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura

prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauțiune,

interdicția de a părăsi țara sau orașul (K. c. Rusiei, hotărârea din 8

noiembrie 2005; V. c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; L. c. Belgiei,

hotărârea din 8 noiembrie 2007; K. c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie

2005).

În cauza de față s-a constatat că, la

finalul unei perioade de detenție preventivă îndelungată, de 2 ani, 7 luni și 6

zile, nu mai subzistă condiția

reglementată de art. 148 lit.

f) teza a

II-a

C. proc. pen., conform căreia lăsarea în

libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, sens în

care temeiurile avute în vedere la luarea și respectiv menținerea până în

prezent a acestei măsuri s-au schimbat, întrucât:

De la luarea măsurii arestării preventive

a trecut o perioadă mare de

timp (așa cum s-a arătat mai

sus, de 2 ani, 7 luni și 6 zile), împlinindu-se un termen rezonabil, în sensul

practicii C.E.D.O. și a dispozițiilor art. 5 din C.E.D.O.

De asemenea, a trecut o perioadă mare de

timp de la data la care se reține presupusa activitate infracțională, 2004 - 2005,

sens în care se poate

aprecia că rezonanța infracțiunilor

în rândul opiniei publice s-a estompat.

În speță, nu au intervenit elemente sau aspecte noi care să conducă la

incidența altor temeiuri prevăzute de art. 148 C. proc. pen., ce ar impune menținerea

inculpatului în stare de arest.

Nici-o probă administrată în cauză nu confirmă împrejurarea că

inculpatul ar încerca să se sustragă de la judecată, atâta timp cât acesta

s-a prezentat inițial arestării la organele de

urmărire penală, este căsătorit,

are doi copii minori, are un domiciliu

stabil.

Probatoriile administrate până în prezent nu confirmă nici împrejurarea

că inculpatul ar putea comite alte infracțiuni, simplul fapt că inculpatul (în

condițiile în care ar fi condamnat pentru faptele din prezenta cauză) se află

în stare de recidivă postexecutorie, nu poate conduce la

concluzia că ar încălca din nou cu vinovăție

legea penală.

De asemenea, probatoriile administrate nu conduc la concluzia că

inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea

adevărului, prin influențarea

unei

părți din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra

vreunei

victime.

Însă, având în vedere dispozițiile art. 145

alin. (1

1

)

și (1

2

)

lit. c)

C. proc. pen.

, prin impunerea față de inculpat a respectării unor

anumite obligații, se pot lua măsurile necesare pentru o eventuală

incidență pe viitor a temeiului prevăzut de art. 148

lit. b) și e) C. proc. pen.

Mai mult, trebuie amintit faptul că unele victime audiate în primul

ciclu procesual la instanța de fond și instanța de apel (deși așa cum s-a

arătat acele probatorii au fost anulate prin casarea hotărârilor pronunțate în

cauză) și-au modificat depozițiile, în condițiile în care inculpatul se afla în

stare de arest, neputând lua legătura cu ele, însă oricum conform art. 63 alin.

(2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea

fiecărei probe se face de instanța de judecată în urma examinării tuturor

probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Nu trebuie omisă împrejurarea că, față de soluția vizând fondul cauzei,

se va impune reluarea cercetării judecătorești de la primele

momente ale acestei faze procedurale, respectiv

cele ulterioare constatării

legalei sesizări a instanței de judecată.

În concret, o astfel de activitate procesual penală, implicând audierea

tuturor părților, a martorilor din lucrări și eventual administrarea

probatoriilor propuse de inculpat în apărare, se va derula pe parcursul unei

perioade mari de timp, situație ce va conduce în mod clar la

depășirea rezonabilității duratei arestării

preventive și poate chiar a duratei

procesului penal.

Pentru toate aceste considerente, conform art. 139 alin. (2) C. proc.

pen., s-a impus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de

a nu părăsi localitatea, iar măsurile de supraveghere ce vor fi impuse

inculpatului vor asigura buna desfășurare a procesului

penal în sensul prevederilor art. 136 C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii numai cu

privire la dispoziția de înlocuire a

măsurii arestării preventive

cu măsura obligării de a nu părăsi comuna Frumușița, dispusă în baza art. 139 alin.

(1) C. proc. pen., a declarat, în termenul legal, recurs, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Galați, criticând-o sub aspectul temeiniciei.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

parchetul a arătat că instanța de

apel a reținut că, deși

la începutul procesului penală, măsura arestării

preventive a fost luat cu respectarea dispozițiilor legale în materie

și a fost

necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, în

prezent nu se mai impune menținerea inculpatului în stare de arest, având în

vedere soluția ce vizează fondul cauzei, respectiv aceea de trimitere spre

rejudecare la prima instanță. S-a motivat faptul că în cauză s-a împlinit

termenul rezonabil al duratei măsurii arestării preventive, analizat din

perspectiva C.E.D.O. și a jurisprudenței

comunitare,

deoarece cauza nu este una complexă, fiind vorba despre un

singur

inculpat, șapte victime și trei martori, iar instanțele naționale nu au depus

diligentele necesare pentru judecarea cauzei cu celeritate. Totodată, s-a

constatat că inculpatul a fost arestat o perioadă îndelungată, 2 ani 7 luni și

6 zile, și nu mai subzistă condiția reglementată de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., conform căreia lăsarea acestuia în libertate ar prezenta pericol pentru

ordinea publică.

Parchetul a apreciat că în mod neîntemeiat s-a dispus înlocuirea

măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

În sarcina inculpatului s-a reținut faptul că, neavând ocupație, în

perioada 2004 - 2005, în baza unei rezoluții infracționale unice a obținut

diverse sume de bani prin exploatarea unor tinere pe care le racola pe

teritoriul României, le transporta în Spania și le obliga la practicarea

prostituției.

În perioada anilor 2003 - 2004, acesta s-a ocupat de racolarea a 7

victime majore și una minoră, despre care avea cunoștință că au mari probleme

financiare, prezentându-le posibilitatea obținerii unor venituri substanțiale

în Spania, inducându-le însă în eroare cu privire la scopul deplasării și

folosind inclusiv mijloace de constrângere fizică și morală pentru determinarea

lor la practicarea prostituției. Infracțiunea de proxenetism prevăzută de art. 329

alin. (1) C. pen., s-a reținut în raport cu martora C.L.E.

Motivul de arestare preventivă privind pericolul prezentat pentru

ordinea publică în cazul lăsării inculpatului în libertate, este acceptat în

practica C.E.D.O., deși nu este prevăzut ca atare în textul C.E.D.O.

Astfel, instanța europeană a arătat:

„Curtea admite că prin gravitatea

lor deosebită și prin

reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot să suscite o

tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie cel puțin o

perioadă de timp. Un asemenea element nu ar putea fi apreciat ca pertinent și

suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea

deținutului ar tulbura, în mod real, ordinea publică.”

Atât Constituția, cât și Codul de procedură penală reglementează

instituția termenului rezonabil al arestării preventive doar cu privire la faza

de urmărire penală, fără a prevedea aplicabilitatea acestei instituții în faza

de judecată a cauzei.

În consecință, aplicarea ei în faza

judecății se poate realiza numai în

temeiul Convenției și

a jurisprudenței Curții, prin aplicarea și interpretarea art. 5 din C.E.

Art. 5 § 3 din Convenție se referă numai la persoanele arestat

preventiv în faza de urmărire penală, precum și în faza judecății în primă

instanță și are ca scop garantarea dreptului la libertate al unei persoane prin

evitarea menținerii acesteia pentru o durată de timp excesivă în detenție.

Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil

prevăzut de art. 5 se calculează de la data

reținerii sau arestării preventive

și se sfârșește la data pronunțării

unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă.

După pronunțarea unei asemenea hotărâri,

privarea de libertate este

autorizată de existența

condamnării chiar nedefinitivă, pronunțată de un tribunal competent, care presupune,

atât o constatare a vinovăției, consecutivă a stabilirii, potrivit legii, a

comiterii unei infracțiuni, cât și aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri

privative de libertate.

În acest caz, durata arestării preventive a unei persoane pe parcursul

judecării apelului sau recursului se analizează din perspectiva articolului 6

din C.E., privind dreptul la un proces echitabil.

În acest context, se observă că instanța de apel ar fi trebuit să

analizeze noțiunea de rezonabilitate din ambele perspective, deoarece, deși la

o primă vedere durata arestării preventive a inculpatului E.M. ar putea fi

criticată sub acest aspect, nu poate fi ignorat faptul că

ea acoperă, atât faza de urmărire penală, cât și

multe faze procesuale ale

judecății (fond, apel, recurs), fiind

justificată de particularitățile de reglementare ale procedurii penale române.

Pe de altă parte, instanța de apel ar fi trebuit să aprecieze asupra

caracterului rezonabil, analizând măsura preventivă exclusiv, în raport cu

stadiul procesual cu privire la care avea competențe de apreciere (respectiv

judecata cauzei în apel).

Constatând însă că trimiterea cauzei spre

rejudecare va presupune

reluarea cercetării judecătorești,

instanța de apel a făcut aprecieri care exced competențele sale, anticipând

fără un fundament concret că „o astfel de activitate procesual penală,

implicând audierea tuturor părților, a martorilor din lucrări și eventual

administrarea probatoriilor produse de

inculpat

în apărare, se va derula pe parcursul unei perioade mari de timp,

situație

ce va conduce în mod clar la depășirea rezonabilității duratei arestării

preventive.”

Instanța de apel nu numai că s-a pronunțat

asupra rezonabilității prin

invocarea unor argumente

incerte și viitoare, asupra cărora ar fi putut aprecia eventual instanța de

fond la o dată ulterioară, dar și-a contrazis

propriile

argumente legate de lipsa de complexitate a cauzei, recunoscând

practic

că natura infracțiunii, tipul de activități procesuale ce trebuie efectuate și

multitudinea acestora necesită un interval de timp apreciabil.

O dovadă în plus că un asemenea raționament este corect este și faptul

că instanța de recurs a menținut măsura arestării preventive, deși a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Reproșând organelor judiciare lipsa de diligentă și culpa în reluarea

judecății, trebuie observat că timpul scurs de la

pronunțarea hotărârii ce a

fost desființată de instanța de apel este

unul foarte redus și nu ar trebui să influențeze într-o manieră, atât de

exigentă aprecierea caracterului rezonabil al duratei arestării preventive.

În ceea ce privește pericolul prezentat pentru ordinea publică de

lăsare în libertate a inculpatului, care a fost recunoscut de instanța de

judecată până la ultima dispoziție a măsurii arestării preventive (19 martie 2009),

actualitatea acestuia derivă din complexitatea cauzei, coroborată cu aspecte

legate de persoana inculpatului (recidivist), poziția lui procesuală, revenirea

nejustificată a unora din victimele ce au putut fi audiate până în prezent

asupra declarațiilor inițiale cu conținut incriminatoriu dar mai ales cu starea

de neliniște, de teamă și dezaprobare ce s-ar putea naște în rândul opiniei

publice ce șie-ar putea forma convingerea că durata procedurilor sau simpla

trecere a timpului, indiferent de cauză, este întotdeauna în avantajul

persoanelor cercetate pentru comiterea de infracțiuni și că justiția este

ineficientă chiar și în cazul infracțiunilor de o gravitate deosebită.

În mod evident, derularea cercetării judecătorești în fața primei

instanțe este susceptibilă de a se prelungi în

timp, având în vedere natura infracțiunilor deduse judecății, în mod

preponderent datorită dificultății de a

determina prezentarea în fața

instanței a victimelor infracțiunii (care, fie sunt plecate în străinătate, fie

nu doresc să se prezinte dată fiind natura relațiilor pe care le-au avut cu

autorii infracțiunilor); instanțele de judecată trebuie însă să creeze un

echilibru între necesitatea asigurării dreptului la apărare al inculpatului

prin respectarea principiului contradictorialității și necesitatea soluționării

cu celeritate a cauzei, și nu în ultimul rând cu necesitatea respectării

drepturilor procesuale recunoscute victimelor infracțiunilor.

De aceea, rezonabilitatea măsurii preventive ar trebui apreciată de

fiecare instanță în parte, în raport de actualitatea criteriilor analizate și

nu în mod anticipativ, instituția reglementată de art. 300

2

C. proc.

pen., permițând o apreciere periodică a necesității menținerii stării de arest.

Pentru aceste considerente, parchetul, în temeiul art. 385

6

alin.

(3) și art. 141 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului declarat,

casarea în parte a deciziei penale nr. 14 de la 4 mai 2009 pronunțată de Curtea

de Apel Galați, secția pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 6417/121/2008,

numai sub aspectul dispoziției de înlocuire a măsurii preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea și în rejudecare a se dispune menținerea

stării de arest a inculpatului E.M., în temeiul art. 383 alin. (2) în referire

la ari. 350 C. proc. pen.

La termenul de astăzi, în recurs, reprezentantul Ministerului Public,

în concluziile orale, în dezbateri, cu privire la recursul declarat a solicitat

casarea, în parte, a hotărârii atacate și rejudecând, menținerea arestării

preventive a inculpatului, în temeiul art. 383 alin. (2) cu referire la art. 350

C. proc. pen., argumentând că instanța de apel a făcut o evaluare

necorespunzătoare a criteriilor art. 143 – art. 148 C. proc. pen., dispunând

înlocuirea măsurii arestării preventive, deși existau temeiuri care impuneau

privarea de libertate în continuare.

În același sens, a arătat că instanța de apel nu trebuia să se

raporteze la împrejurări care se pot sau nu ivi în fața altei instanțe, ci să

cerceteze dacă subzistă la momentul pronunțării hotărârii, motivele avute în

vedere la luarea și ulterior menținerea arestării preventive și anume cele

referitoare la datele privind persoana inculpatului, cercetat în stare de recidivă

postcondamnatorie, gravitatea infracțiunilor de proxenetism și trafic de

persoane desfășurate pe o perioadă mare de timp, precum și probele și indiciile

avute în vedere inițial la luarea măsurii, în raport cu care ar fi trebuit să

constate că toate aceste criterii erau de actualitate.

Totodată, a învederat că rezonanța infracțiunilor săvârșite în ce

privește pericolul pentru ordinea publică impunea instanței aceeași concluzie,

că se mențin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

Sub acest aspect, a arătat că sunt reacții ineficiente ale organelor judiciare,

față de simpla scurgere a unui interval mai mare de timp, cauzate de unele

apărări ce nu țin de fondul cauzei.

În concluzie a solicitat casarea

hotărârii numai cu privire la dispoziția

de înlocuire a

măsurii arestării preventive și, drept urmare, menținerea arestării preventive

a inculpatului.

Apărătorul intimatului inculpat, avocat H.D., având cuvântul asupra

recursului parchetului, a solicitat respingerea acestuia și menținerea

hotărârii atacate, ca temeinică și legală, arătând că, potrivit practicii

judiciare și literaturii de specialitate, instanța are obligația să dispună

înlocuirea măsurii arestării preventive dacă durata acesteia a depășit termenul

rezonabil, care se apreciază funcție de trei criterii:

complexitatea cauzei, atitudinea procesuală a inculpatului și modul în

care

cazul este instrumentat de autoritățile judiciare.

În cauză, deși parchetul a afirmat în

motivele scrise că este o cauză

complexă, există un singur

inculpat, care a săvârșit infracțiunile fără

concursul

altor persoane, într-o perioadă scurtă de timp 2004 - 2005. Or, pe

baza

acestor criterii, nu se poate aprecia cauza ca fiind deosebit de

complexă. în același sens, a arătat că se face

confuzie între complexitatea

cauzei și trenarea acesteia la instanța de

fond pe o perioadă îndelungată, din cauza conduitei procesuale a victimelor și

a martorilor indicați în rechizitoriu.

În ce privește al doilea criteriu, referitor la atitudinea procesuală a

inculpatului, a precizat că aceasta a fost una corectă, inculpatul a dat

declarații succesive la instanță, iar amânările nu au fost cauzate de lipsa sa

de apărare.

Referitor la modul în care instanțele au instrumentat cauza, a arătat

că anterior s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de

fond, iar, ulterior, s-a pronunțat o hotărâre nelegală, impunându-se din nou

trimiterea pentru efectuarea cercetării judecătorești. Or, apărătorii

s-au opus vehement modului de soluționare în al

doilea ciclu procesual de

către prima instanță.

Față de cele arătate, a menționat că termenul rezonabil a fost depășit,

inculpatul fiind arestat preventiv timp de 2 ani și circa 8 luni, iar faptele

reținute în sarcina sa au fost săvârșite în urmă cu 4 ani, astfel că rezonanța

socială în rândul comunității s-a diminuat și nu mai justifică măsura arestării

preventive.

În ce privește temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării

preventive, a arătat că, consistența acestuia s-a diluat după trecerea

acestui interval de timp. A mai argumentat că

nici persoana inculpatului nu

justifică menținerea arestării preventive,

întrucât acesta a săvârșit faptele în stare de recidivă postexecutorie, al

cărei prim termen îl constituie o condamnare din anul 1996 pentru furt,

pedeapsă executată integral, iar distanța mare de timp demonstrează că nu poate

fi caracterizat din punct de vedere al conduitei viitoare în raport cu acea

condamnare.

Același apărător a mai menționat că

inculpatul este căsătorit, are doi

copii minori în

întreținere, iar posibilitățile de exercitare a unor presiuni asupra martorilor

sunt nule, întrucât aceștia nu pot fi aduși la instanță nici de organele

judiciare.

În concluzie a solicitat respingerea, ca

nefondat, a recursului declarat

de parchet, menținerea

deciziei și dispunerea punerii de îndată în libertate a inculpatului.

Al doilea apărător ales al intimatului inculpat, avocat L.R.P. a

adăugat le cele susținute de colegul său, că inculpatul a fost arestat

preventiv de la 29 septembrie 2006, perioadă ce pare o executare de pedeapsă,

deși soluțiile de condamnare au fost desființate.

În același sens, a susținut că parchetul a arătat greșit în motivele

scrise de recurs că termenul de rezonabilitate își găsește reglementarea în

Codul de procedură penală doar în cursul urmăririi penale și că etapa

procesuală a luării măsurii arestării a avut loc la instanța de apel, deoarece

față de inculpat s-a luat măsura înlocuirii unei măsuri preventive cu o alta,

ca urmare a faptului că temeiurile inițiale s-au schimbat, astfel că este vorba

de două instituții diferite.

Astfel, instanța a făcut aplicarea art. 139 alin. (1) C. proc. pen.,

constatând că după 2 ani și 8 luni, temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C.

proc. pen., s-au schimbat, întrucât trecerea timpului

transformă anumite situații. Pe de altă parte, orice măsură preventivă

este

subordonată unui scop care, în cauză, s-a epuizat.

În concluzie a solicitat să se aprecieze că schimbarea temeiurilor

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai justifică menținerea

acesteia, impunându-se respingerea recursului și menținerea soluției instanței

de apel, ca legală și temeinică.

În ultimul cuvânt, intimatul inculpat a arătat că este de acord cu

concluziile apărătorilor săi și că va respecta toate obligațiile impuse de

instanță.

Examinând recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Galați împotriva deciziei instanței de apel, privind pe intimatul inculpat

E.M., însă numai cu privire la dispoziția de înlocuire a

măsurii arestării preventive cu măsura preventivă

a obligării de a nu părăsi

localitatea, în raport cu motivele invocate

ce se vor analiza prin prisma dispozițiilor art. 385

1

alin. (1) lit.

e) C. proc. pen., așa cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, cu

referire la art. 141 și art.

160

b

alin. (4) din același cod, așa cum s-a stabilit prin decizia nr. XVIII din 12

iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite (M. Of. nr. 6/4.01.2007),

precum și din oficiu, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., în

limita investirii sale referitoare la măsura preventivă menționată, Înalta

Curte constată recursul parchetului ca fiind nefondat pentru considerentele ce

se vor arăta.

C.A.D.O.L.F. prevede la art. 5 § 3 că „Orice persoană arestată sau

deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul

articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat

împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de

a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea

în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la audiere.”

Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menționată se calculează

de la data la care persoana acuzată este reținută sau arestată (dies a quo) și

se sfârșește la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă

instanță, chir nedefinitivă (dies ad quem).

Durata rezonabilă a detenției conform art. 5 § 3 se apreciază în

concret, instanțele naționale, având obligația să prezinte argumentele

prelungirii măsurii prin raportare la probe și întrucât persistența motivelor

plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni după trecerea unei anumite

perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie

să evidențieze existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii

unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în

care a fost instrumentată cauză de către autorități, prin sublinierea

complexității, restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).

La art. 6 § 1 din C.E. se stipulează că „Orice

persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și

într-un

termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă

și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării

drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei

oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de

început (dies a quo) „formularea unei acuzații în materie penală” a cărei

semnificație a fost stabilită pe calea jurisprudenței C.E. în cauza „E. contra

R.F.G.”, hotărârea din 15 iulie 1982 în §

73

și anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a

învinuirii

de a fi săvârșit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecințe

importante cu privire la situația persoanei suspectate”, iar ca moment final

(dies ad quem) tot pe cale jurisprudențială s-a stabilit că termenul se

raportează la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de

achitare, respectiv încetarea procesului penal.

C.E. în cauza „A,R. contra Franței”, hotărârea din 10 februarie 1995 în

în parte, în funcție de circumstanțele sale, după următoarele criterii:

complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților,

comportamentul autorităților și importanța pentru a obiectului procedurii.

De asemenea, în jurisprudența instanței

de contencios european s-a

stabilit că perioada detenției

în timpul procedurilor în apel sau în casație nu poate fi examinată prin prisma

art. 5 § 3, ci potrivit art. 6 § 1, care are în vedere durata unui proces, în

ansamblul său.

Dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și art.

10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces

echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În Codul de procedură penală nu există nici-o dispoziție cu privire la

dreptul persoanei la un proces penal desfășurat într-un termen rezonabil, spre

deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituția

termenului rezonabil al arestării.

Astfel, în ceea ce privește măsura arestării preventive a învinuitului

sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății,

în primă instanță, în apel sau în recurs, Codul de procedură penală cu

modificările succesive începând cu anul 2003 reglementează prin dispoziții concrete

previzibile și accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii

arestării preventive, conținând numeroase garanții procesuale, printre care și

cele referitoare la durata măsurii cu distincțiile specifice fazelor

procesuale.

În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la

sancțiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive,

fiind însă îndeplinită cerința prevăzută de art. 143

C. proc. pen.,

respectiv existența probelor sau indiciilor temeinice că

învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar

putea reține inexistența vreunui temei care să justifice menținerea măsurii

preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care

au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage

aplicabilitatea dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., privind

înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

În contextul

concret al prezentei cauze, Înalta Curte consideră că

instanța de apel, prin decizia pronunțată, în mod legal, în temeiul art.

139 alin. (1) C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive

luată față de inculpatul E.M. cu măsura obligării de a

nu părăsi

localitatea, respectiv comuna Frumușița, județul Galați prevăzută de art. 145 C.

proc. pen., făcând o corectă aplicare și a dispozițiilor art. 145 alin. (1

1

)

privind obligațiile impuse în mod efectiv inculpatului, precum și art. 145 alin.

(1

2

) lit. c), cu atragerea atenției inculpatului, în cazul

încălcării cu rea-credință a măsurii aplicate și a obligațiilor care-i revin,

măsura obligării de a nu părăsi localitatea, urmând a fi înlocuită cu măsura

arestării preventive, art. 145 alin. (2

1

) din același cod, examinând

condițiile prevăzute la art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Astfel, instanța de apel a făcut un examen riguros asupra măsurii

arestării preventive dispusă în cauză față de apelantul inculpat E.M. sub

aspectul legalității și temeiniciei acesteia, ținând cont de stadiul procesual

în care se afla, respectiv apelul inculpatului, în al doilea ciclu procesual,

evaluarea întemeindu-se pe dispozițiile Codului de procedură penală,

referitoare la luarea măsurii arestării preventive și anume a condițiilor art. 148

lit. f), care au fost analizate de la momentul luării inițiale a măsurii,

respectiv 29 septembrie 2006 și până la 4 mai 2009, când s-a pronunțat în apel,

în sensul înlocuirii sale.

În sensul celor arătate, curtea de apel a

considerat ca fiind justificată

inițial măsura arestării

preventive a inculpatului E.M. pentru buna desfășurare a procesului penal, în

raport cu infracțiunile deduse judecății, respectiv art. 12 alin. (1) din Legea

678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen.; art. 13 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.; art. 329

alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., perioada în care a

fost evidențiată

presupusa activitate

infracțională, respectiv 2004 - 2005 prin modalitățile de comitere a acestora,

pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni,

măsură a cărei

finalitate s-a estompat, însă prin trecerea timpului de la momentul dispunerii

sale, scurgându-se un interval de 2 ani, 7 luni și 6 zile, până la pronunțarea în

apel, respectiv 4 mai 2009, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică,

în cazul lăsării sale în libertate și anume, cea de-a doua condiție prevăzută

la art. 148 lit. f) C. proc. pen., neexistând probe de sustragere de la

judecată, nici că ar putea comite alte infracțiuni, că ar încerca să

zădărnicească aflarea

adevărului, prin

influențarea unei părți din proces sau a unui martor sau că

va exercita

presiuni asupra vreunei victime.

În consecință, Înalta Curte consideră că instanța de apel a făcut o

corectă analiză sub aspectul examenului de

legalitate și temeinicie asupra

măsurii arestării apelantului inculpat E.M.,

prin prisma dispozițiilor Codul de procedură penală și în mod just a considerat

că se

impune înlocuirea acesteia cu măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea, apreciind faptele

pretins a fi comise în perioada 2004 - 2005 și deduse judecății, în raport cu

probele administrate că acestea se circumstanțiază cerinței prevăzută la art. 143

C. proc. pen. și a conferit în mod legal, încălcării termenului rezonabil al

măsurii arestării, accepțiunea schimbării temeiului prevăzut la art. 148 lit. f)

din același cod și anume a condiției privind pericolul pentru ordinea publică,

ceea ce atras incidența art. 139 alin. (1) C. proc. pen. și anume înlocuirea

măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea,

respectiv comuna Frumușița, județul Galați, prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a procedat la o

analiză efectivă, în contextul cauzei asupra măsurii arestării preventive a

apelantului inculpat E.M., prin prisma criteriilor stabilite de jurisprudența

instanței de contencios european referitoare la termenul rezonabil prevăzut la art.

6 § 1 din C.E., chiar dacă nu a făcut o referire expresă la acest temei.

Astfel, în mod expres, instanța de apel a arătat „conform jurisprudenței

constate a C.E.D.O. (a se vedea cu titlu de exemplu cauza S. c. Lituania, cauza

T. c. România), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se

apreciază în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului și

comportamentul autorităților.”

Ulterior, celor învederate, curtea de apel a raportat criteriile mai

sus menționate la contextul concret al cauzei, făcând referire, mai întâi la

caracterul general și abstract al legii speciale din care fac parte

infracțiunile pretins a fi comise de inculpatul, cărora Ie-a dat concretețe, în

sensul că nu pot conduce la concluzia complexității cauzei, întrucât procesul

vizează „un singur inculpat, șapte victime și trei martori, situație ce nu

justifica întinderea procesului penal pe o perioadă de aproximativ 3 ani”, față

de cel de-al doilea criteriu referitor la atitudinea inculpatului, a evidențiat

faptul că aceasta „nu se poate aprecia în nici un caz că aceasta a stat la baza

prelungirii excesive a procedurii”, iar al treilea criteriu,

privind comportamentul instanțelor de judecată, a

considerat că „începând

cu data de 2 septembrie 2008, instanța nu a mai

depus nici-o diligentă pentru soluționarea corectă a cauzei și pentru aflarea

adevărului, paralizând orice încercare a inculpatului de a-și exercita dreptul

la apărare, nefăcând altceva decât să mențină măsura arestării preventive.”

Așadar, Înalta Curte apreciază că nu se susține critica de netemeinicie

invocată de către parchet cu privire la neanalizarea măsurii arestării

preventive a apelantului inculpat și din perspectiva noțiunii de

nerezonabilitate prevăzută la art. 6 § 1 din C.E.,

deoarece instanța de apel a procedat, în mod efectiv, în condițiile mai

sus

arătate la analizarea cauzală a criteriilor stabilite în

jurisprudența C.E.

Totodată, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici critica vizând

netemeinicia măsurii dispuse față de argumentele incerte și viitoare cu privire

la rejudecarea cauzei, respectiv a aspectelor legate de reaudierea tuturor

părților, martorilor din lucrări și administrarea probelor în apărare, care

implică derularea cercetării judecătorești pe parcursul unei perioade lungi de

timp, deoarece acestea au fost invocate numai sub aspectul evidențierii

consecințelor măsurii dispuse asupra fondului procedurii, neputând nicidecum că

ar fi constituit temeiul determinant al schimbării măsurii inițial dispuse.

Înalta Curte, în baza propriului examen

efectuat asupra condițiilor de

legalitate și temeinicie a

dispoziției de înlocuire a măsurii arestării preventive luată față de

inculpatul E.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv

comuna Frumușița, județul Galați, prevăzută de art. 145 C. proc. pen., precum

și a celorlalte prevederi legale care au fost dispuse și i-au conferit

efectivitate măsurii, constată că această măsură este justificată, în raport cu

cele trei criterii stabilite prin jurisprudența C.E. și probele existente la

dosarul cauzei, pentru infracțiunile pretins a fi comise în perioada 2004 - 2005,

cu circa 4 ani în urmă, prin trecerea unei perioade de timp nerezonabile

referitoare la arestul preventiv de circa 2 ani și 8 luni de zile, în

condițiile parcurgerii unui prim ciclu procesual în care s-au constatat

încălcări neimputabile inculpatului, respectiv cele privind la desfășurarea

unui proces cu nerespectarea publicității ședinței de judecată, gradul diminuat

de complexitate al cauzei, circumstanțele personale ale inculpatului, care este

căsătorit, are doi copii minori, statutul de recidivist al inculpatului,

neputând avea o influență asupra conduitei viitoare a acestuia în derularea

procedurii.

Astfel, în mod corect a fost apreciată în verificarea condițiilor

prevăzute de art. 383 cu referire la art. 350 C. proc. pen.

, încălcarea termenului rezonabil al măsurii

arestării preventive prin

prisma art. 6 § 1 din C.E.D.O., care a condus

la schimbarea temeiului legal avut în vedere inițial la luarea măsurii

arestării, respectiv cea de-a doua condiție a art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

privind pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a

inculpatului, ceea ce a atras ca temei aplicabilitatea art. 139 alin. (1) C.

proc. pen., în sensul înlocuirii măsurii

arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Așadar, dispoziția mai sus arătată din

decizia atacată este legală și

temeinică sub toate

aspectele.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen.,

va respinge, ca nefondat, recursul

declarat

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați împotriva deciziei

penale

nr. 14/ A din 4 mai 2009 a Curții de Apel Galați, secția minori și familie,

privind pe intimatul inculpat E.M., numai referitor la dispoziția de înlocuire

a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat,

în sumă de 50 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Galați împotriva deciziei penale nr.

14/ A din 4 mai 2009 a

Curții de Apel Galați, secția minori și familie,

privind pe intimatul inculpat E.M., numai referitor la dispoziția de înlocuire

a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat,

în sumă de 50 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 12 mai

2009.