ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1730/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 14/ A de la 4 mai 2009 a Curții de Apel Galați, secția de minori și familie, pronunțată în dosarul nr. 6417/121/2008, a fost admis apelul declarat de inculpatul E.M. zis „P” împotriva sentinței penale nr. 56 din 2 februarie 2009 a Tribunalului Galați. A fost desființată sentința penală nr. 56 din 2 februarie 2009 a Tribunalului Galați și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Tribunalul Galați. Conform art. 383 alin. (3) C. proc. pen., au fost menținute actele procedurale efectuate în cauză până la termenul de judecată din 2 septembrie 2008 inclusiv. În baza art. 139 alin. (1) C. proc.

pen., a fost înlocuită măsura arestării preventive luată față de inculpatul E.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv comuna Frumușița, județul Galați, prevăzută de art. 145 C. proc. pen. Conform art. 145 alin. (1 1 ) C. proc. pen., pe durata obligării de a nu părăsi localitatea, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligații: - să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea, în a cărei rază teritorială locuiește, respectiv Postul de poliție al comunei Frumușița, județul Galați conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; - să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; - să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura; - să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici-o categorie de arme.

În baza art. 145 alin. (1 2 ) lit. c) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să nu se apropie de victimele infracțiunii, de membrii familiilor acestora, de martorii din lucrări și să nu comunice cu aceștia în mod direct sau indirect. S-a atras atenția inculpatului că, în cazul încălcării cu rea-credință a măsurii aplicate și a obligațiilor care-i revin, măsura obligării de a nu părăsi localitate va fi înlocuită cu măsura arestării preventive. S-a dispus punerea în libertate a inculpatului E.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 119/ U din 29 septembrie 2006 emis de Tribunalul Galați, dacă nu este arestat în altă cauză. Copia prezentei hotărâri va fi comunicată instituțiilor prevăzute de art. 145 alin. (2 1 ) C. proc.

pen. S-a constatat că inculpatul E.M. a fost arestat preventiv în prezenta cauză începând cu data de 29 septembrie 2006. În baza dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea prezentului apel au rămas în sarcina statului. Pentru a decide astfel, instanța de apel, în considerentele hotărârii pronunțate a arătat în detaliu situația ciclurilor procesuale ale cauzei, făcând referiri la conținutul sentinței penale nr. 56 de la 2 februarie 2009 a Tribunalului Galați, pronunțată în rejudecarea cauzei, după casarea dispusă anterior de instanța supremă, a menționat motivele de apel ale apelantului inculpat împotriva sentinței indicate, prezentând amplu argumentele privind soluția dispusă.

Cu privire la starea de arest a inculpatului, instanța de apel a considerat că se impune înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru următoarele considerente: C.E.D.O. a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfășurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate și numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav (cauza „C. c. Italia”, hotărârea din 14 ianuarie 1997; cauza „D. c. Turcia”, hotărârea din 31 mai 2005), acuzatul să se afle în stare de deținere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza „. c. Franța”, hotărârea din 26 iunie 1991). În speță, inculpatul E.M.

a fost arestat preventiv la data de 29 septembrie 2006, dată de la care această măsură a fost prelungită și respectiv menținută până în prezent. Inculpatul a fost condamnat în primul ciclu procesual, prin sentința penală 337 din 22 iunie 2007 a Tribunalului Galați, pentru cele trei infracțiuni deduse judecății. Prin decizia 2027 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost casată decizia 85 din 27 decembrie 2008 a Curții de Apel Galați și sentința penală 337 din 22 iunie 2007 a Tribunalului Galați, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, sub aspectul incidenței unui caz de nulitate absolută (încălcarea dispozițiilor vizând publicitatea ședinței de judecată), situație ce a afectat întreaga cercetare judecătorească.

În rejudecare, instanța de fond a pronunțat hotărârea apelată, hotărâre pe care curtea de apel a considerat-o, așa cum a arătat mai sus, de asemenea lovită de nulitate absolută, ceea ce impune din nou desființarea și trimiterea spre rejudecare pentru efectuarea cercetării judecătorești. Revenind la măsura arestării preventive a inculpatului, instanța de apel a considerat că la începutul procesului penal, această măsură a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie și a fost necesară pentru buna desfășurare a procesului penal.

Având în vedere infracțiunile deduse judecății, prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen.; art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/200, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.; art. 329 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., fapte comise în perioada 2004 - 2005; presupusele modalități de comitere a acestor fapte (așa cum sunt reținute în actul de sesizare); pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni, a considerat că în cauză erau incidente față de inculpat dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., justificându-se menținerea acestei măsuri. Având în vedere soluția vizând fondul cauzei a considerat că la acest moment nu se mai impune menținerea inculpatului în stare de arest.

Astfel, de la data arestării inculpatului, 29 septembrie 2006 și până în prezent, instanțele nu au reușit să administreze nemijlocit, în condiții de legalitate, probatoriile necesare pentru stabilirea vinovăției ori nevinovăției acestuia. Conform jurisprudenței constate a C.E.D.O., caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului și comportamentul autorităților. În speță, chiar dacă infracțiunile deduse judecății sunt încadrate într-o lege specială, vizând în mod general și abstract criminalitatea organizată, instanța de apel a considerat că această cauză nu poate fi considerată complexă, întrucât cadrul procesual se referă la un singur inculpat, șapte victime și trei martori, situații ce nu justifică întinderea procesului penal pe o perioadă de aproximativ 3 ani.

În ceea ce privește atitudinea inculpatului, nu se poate aprecia în niciun caz că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii. În ceea ce privește comportamentul instanțelor de judecată, instanța de apel a considerat că măsurile adoptate de instanța investită cu rejudecarea cauzei nu au fost conforme cu exigențele statuate de C.E.D.O. Practic, începând cu data de 2 septembrie 2008, instanța nu a mai depus nici-o diligentă pentru soluționarea corectă a cauzei și pentru aflarea adevărului, paralizând orice încercare a inculpatului de a-și exercita dreptul la apărare, nefăcând altceva decât să mențină măsura arestării preventive. Persistența motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție.

O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracțiuni grave poate justifica inițial detenția. Totuși, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanțele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate. În situația în care motivele de menținere a stării de arest se mențin o perioadă mai are de timp și se dovedesc suficiente și pertinente, C.E.D.O. a statuat că se impune și verificarea diligentelor depuse de instanțele naționale pentru soluționarea cu celeritate a cauzei (cauzele N. c. Poloniei, hotărârea din 16 septembrie 2008; H. c. Austriei, hotărârea din 25 ianuarie 2007; H. c. Poloniei, hotărârea din 7 noiembrie 2006; K. c. Turciei, hotărârea din 22 septembrie 2005). Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, C.E.D.O.

a constatat încălcarea art. 5 din Convenție și în situația în care instanțele naționale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauțiune, interdicția de a părăsi țara sau orașul (K. c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005; V. c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; L. c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007; K. c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie 2005). În cauza de față s-a constatat că, la finalul unei perioade de detenție preventivă îndelungată, de 2 ani, 7 luni și 6 zile, nu mai subzistă condiția reglementată de art. 148 lit. f) teza a II-a C. proc.

pen., conform căreia lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, sens în care temeiurile avute în vedere la luarea și respectiv menținerea până în prezent a acestei măsuri s-au schimbat, întrucât: De la luarea măsurii arestării preventive a trecut o perioadă mare de timp (așa cum s-a arătat mai sus, de 2 ani, 7 luni și 6 zile), împlinindu-se un termen rezonabil, în sensul practicii C.E.D.O. și a dispozițiilor art. 5 din C.E.D.O. De asemenea, a trecut o perioadă mare de timp de la data la care se reține presupusa activitate infracțională, 2004 - 2005, sens în care se poate aprecia că rezonanța infracțiunilor în rândul opiniei publice s-a estompat. În speță, nu au intervenit elemente sau aspecte noi care să conducă la incidența altor temeiuri prevăzute de art. 148 C. proc.

pen., ce ar impune menținerea inculpatului în stare de arest. Nici-o probă administrată în cauză nu confirmă împrejurarea că inculpatul ar încerca să se sustragă de la judecată, atâta timp cât acesta s-a prezentat inițial arestării la organele de urmărire penală, este căsătorit, are doi copii minori, are un domiciliu stabil. Probatoriile administrate până în prezent nu confirmă nici împrejurarea că inculpatul ar putea comite alte infracțiuni, simplul fapt că inculpatul (în condițiile în care ar fi condamnat pentru faptele din prezenta cauză) se află în stare de recidivă postexecutorie, nu poate conduce la concluzia că ar încălca din nou cu vinovăție legea penală. De asemenea, probatoriile administrate nu conduc la concluzia că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unei părți din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra vreunei victime.

Însă, având în vedere dispozițiile art. 145 alin. (1 1 ) și (1 2 ) lit. c) C. proc. pen. , prin impunerea față de inculpat a respectării unor anumite obligații, se pot lua măsurile necesare pentru o eventuală incidență pe viitor a temeiului prevăzut de art. 148 lit. b) și e) C. proc. pen. Mai mult, trebuie amintit faptul că unele victime audiate în primul ciclu procesual la instanța de fond și instanța de apel (deși așa cum s-a arătat acele probatorii au fost anulate prin casarea hotărârilor pronunțate în cauză) și-au modificat depozițiile, în condițiile în care inculpatul se afla în stare de arest, neputând lua legătura cu ele, însă oricum conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Nu trebuie omisă împrejurarea că, față de soluția vizând fondul cauzei, se va impune reluarea cercetării judecătorești de la primele momente ale acestei faze procedurale, respectiv cele ulterioare constatării legalei sesizări a instanței de judecată. În concret, o astfel de activitate procesual penală, implicând audierea tuturor părților, a martorilor din lucrări și eventual administrarea probatoriilor propuse de inculpat în apărare, se va derula pe parcursul unei perioade mari de timp, situație ce va conduce în mod clar la depășirea rezonabilității duratei arestării preventive și poate chiar a duratei procesului penal. Pentru toate aceste considerente, conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., s-a impus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, iar măsurile de supraveghere ce vor fi impuse inculpatului vor asigura buna desfășurare a procesului penal în sensul prevederilor art. 136 C. proc.

pen. Împotriva acestei decizii numai cu privire la dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi comuna Frumușița, dispusă în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a declarat, în termenul legal, recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, criticând-o sub aspectul temeiniciei. În dezvoltarea motivelor de recurs, parchetul a arătat că instanța de apel a reținut că, deși la începutul procesului penală, măsura arestării preventive a fost luat cu respectarea dispozițiilor legale în materie și a fost necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, în prezent nu se mai impune menținerea inculpatului în stare de arest, având în vedere soluția ce vizează fondul cauzei, respectiv aceea de trimitere spre rejudecare la prima instanță.

S-a motivat faptul că în cauză s-a împlinit termenul rezonabil al duratei măsurii arestării preventive, analizat din perspectiva C.E.D.O. și a jurisprudenței comunitare, deoarece cauza nu este una complexă, fiind vorba despre un singur inculpat, șapte victime și trei martori, iar instanțele naționale nu au depus diligentele necesare pentru judecarea cauzei cu celeritate. Totodată, s-a constatat că inculpatul a fost arestat o perioadă îndelungată, 2 ani 7 luni și 6 zile, și nu mai subzistă condiția reglementată de art. 148 lit. f) C. proc. pen., conform căreia lăsarea acestuia în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică. Parchetul a apreciat că în mod neîntemeiat s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

În sarcina inculpatului s-a reținut faptul că, neavând ocupație, în perioada 2004 - 2005, în baza unei rezoluții infracționale unice a obținut diverse sume de bani prin exploatarea unor tinere pe care le racola pe teritoriul României, le transporta în Spania și le obliga la practicarea prostituției. În perioada anilor 2003 - 2004, acesta s-a ocupat de racolarea a 7 victime majore și una minoră, despre care avea cunoștință că au mari probleme financiare, prezentându-le posibilitatea obținerii unor venituri substanțiale în Spania, inducându-le însă în eroare cu privire la scopul deplasării și folosind inclusiv mijloace de constrângere fizică și morală pentru determinarea lor la practicarea prostituției.

Infracțiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) C. pen., s-a reținut în raport cu martora C.L.E. Motivul de arestare preventivă privind pericolul prezentat pentru ordinea publică în cazul lăsării inculpatului în libertate, este acceptat în practica C.E.D.O., deși nu este prevăzut ca atare în textul C.E.D.O. Astfel, instanța europeană a arătat: „Curtea admite că prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie cel puțin o perioadă de timp.

Un asemenea element nu ar putea fi apreciat ca pertinent și suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea deținutului ar tulbura, în mod real, ordinea publică.” Atât Constituția, cât și Codul de procedură penală reglementează instituția termenului rezonabil al arestării preventive doar cu privire la faza de urmărire penală, fără a prevedea aplicabilitatea acestei instituții în faza de judecată a cauzei. În consecință, aplicarea ei în faza judecății se poate realiza numai în temeiul Convenției și a jurisprudenței Curții, prin aplicarea și interpretarea art. 5 din C.E. Art. 5 § 3 din Convenție se referă numai la persoanele arestat preventiv în faza de urmărire penală, precum și în faza judecății în primă instanță și are ca scop garantarea dreptului la libertate al unei persoane prin evitarea menținerii acesteia pentru o durată de timp excesivă în detenție.

Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut de art. 5 se calculează de la data reținerii sau arestării preventive și se sfârșește la data pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă. După pronunțarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existența condamnării chiar nedefinitivă, pronunțată de un tribunal competent, care presupune, atât o constatare a vinovăției, consecutivă a stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracțiuni, cât și aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate. În acest caz, durata arestării preventive a unei persoane pe parcursul judecării apelului sau recursului se analizează din perspectiva articolului 6 din C.E., privind dreptul la un proces echitabil.

În acest context, se observă că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze noțiunea de rezonabilitate din ambele perspective, deoarece, deși la o primă vedere durata arestării preventive a inculpatului E.M. ar putea fi criticată sub acest aspect, nu poate fi ignorat faptul că ea acoperă, atât faza de urmărire penală, cât și multe faze procesuale ale judecății (fond, apel, recurs), fiind justificată de particularitățile de reglementare ale procedurii penale române. Pe de altă parte, instanța de apel ar fi trebuit să aprecieze asupra caracterului rezonabil, analizând măsura preventivă exclusiv, în raport cu stadiul procesual cu privire la care avea competențe de apreciere (respectiv judecata cauzei în apel).

Constatând însă că trimiterea cauzei spre rejudecare va presupune reluarea cercetării judecătorești, instanța de apel a făcut aprecieri care exced competențele sale, anticipând fără un fundament concret că „o astfel de activitate procesual penală, implicând audierea tuturor părților, a martorilor din lucrări și eventual administrarea probatoriilor produse de inculpat în apărare, se va derula pe parcursul unei perioade mari de timp, situație ce va conduce în mod clar la depășirea rezonabilității duratei arestării preventive.” Instanța de apel nu numai că s-a pronunțat asupra rezonabilității prin invocarea unor argumente incerte și viitoare, asupra cărora ar fi putut aprecia eventual instanța de fond la o dată ulterioară, dar și-a contrazis propriile argumente legate de lipsa de complexitate a cauzei, recunoscând practic că natura infracțiunii, tipul de activități procesuale ce trebuie efectuate și multitudinea acestora necesită un interval de timp apreciabil.

O dovadă în plus că un asemenea raționament este corect este și faptul că instanța de recurs a menținut măsura arestării preventive, deși a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Reproșând organelor judiciare lipsa de diligentă și culpa în reluarea judecății, trebuie observat că timpul scurs de la pronunțarea hotărârii ce a fost desființată de instanța de apel este unul foarte redus și nu ar trebui să influențeze într-o manieră, atât de exigentă aprecierea caracterului rezonabil al duratei arestării preventive.

În ceea ce privește pericolul prezentat pentru ordinea publică de lăsare în libertate a inculpatului, care a fost recunoscut de instanța de judecată până la ultima dispoziție a măsurii arestării preventive (19 martie 2009), actualitatea acestuia derivă din complexitatea cauzei, coroborată cu aspecte legate de persoana inculpatului (recidivist), poziția lui procesuală, revenirea nejustificată a unora din victimele ce au putut fi audiate până în prezent asupra declarațiilor inițiale cu conținut incriminatoriu dar mai ales cu starea de neliniște, de teamă și dezaprobare ce s-ar putea naște în rândul opiniei publice ce șie-ar putea forma convingerea că durata procedurilor sau simpla trecere a timpului, indiferent de cauză, este întotdeauna în avantajul persoanelor cercetate pentru comiterea de infracțiuni și că justiția este ineficientă chiar și în cazul infracțiunilor de o gravitate deosebită.

În mod evident, derularea cercetării judecătorești în fața primei instanțe este susceptibilă de a se prelungi în timp, având în vedere natura infracțiunilor deduse judecății, în mod preponderent datorită dificultății de a determina prezentarea în fața instanței a victimelor infracțiunii (care, fie sunt plecate în străinătate, fie nu doresc să se prezinte dată fiind natura relațiilor pe care le-au avut cu autorii infracțiunilor); instanțele de judecată trebuie însă să creeze un echilibru între necesitatea asigurării dreptului la apărare al inculpatului prin respectarea principiului contradictorialității și necesitatea soluționării cu celeritate a cauzei, și nu în ultimul rând cu necesitatea respectării drepturilor procesuale recunoscute victimelor infracțiunilor.

De aceea, rezonabilitatea măsurii preventive ar trebui apreciată de fiecare instanță în parte, în raport de actualitatea criteriilor analizate și nu în mod anticipativ, instituția reglementată de art. 300 2 C. proc. pen., permițând o apreciere periodică a necesității menținerii stării de arest. Pentru aceste considerente, parchetul, în temeiul art. 385 6 alin. (3) și art. 141 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului declarat, casarea în parte a deciziei penale nr. 14 de la 4 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 6417/121/2008, numai sub aspectul dispoziției de înlocuire a măsurii preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea și în rejudecare a se dispune menținerea stării de arest a inculpatului E.M., în temeiul art. 383 alin. (2) în referire la ari.

350 C. proc. pen. La termenul de astăzi, în recurs, reprezentantul Ministerului Public, în concluziile orale, în dezbateri, cu privire la recursul declarat a solicitat casarea, în parte, a hotărârii atacate și rejudecând, menținerea arestării preventive a inculpatului, în temeiul art. 383 alin. (2) cu referire la art. 350 C. proc. pen., argumentând că instanța de apel a făcut o evaluare necorespunzătoare a criteriilor art. 143 – art. 148 C. proc. pen., dispunând înlocuirea măsurii arestării preventive, deși existau temeiuri care impuneau privarea de libertate în continuare.

În același sens, a arătat că instanța de apel nu trebuia să se raporteze la împrejurări care se pot sau nu ivi în fața altei instanțe, ci să cerceteze dacă subzistă la momentul pronunțării hotărârii, motivele avute în vedere la luarea și ulterior menținerea arestării preventive și anume cele referitoare la datele privind persoana inculpatului, cercetat în stare de recidivă postcondamnatorie, gravitatea infracțiunilor de proxenetism și trafic de persoane desfășurate pe o perioadă mare de timp, precum și probele și indiciile avute în vedere inițial la luarea măsurii, în raport cu care ar fi trebuit să constate că toate aceste criterii erau de actualitate. Totodată, a învederat că rezonanța infracțiunilor săvârșite în ce privește pericolul pentru ordinea publică impunea instanței aceeași concluzie, că se mențin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

Sub acest aspect, a arătat că sunt reacții ineficiente ale organelor judiciare, față de simpla scurgere a unui interval mai mare de timp, cauzate de unele apărări ce nu țin de fondul cauzei. În concluzie a solicitat casarea hotărârii numai cu privire la dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive și, drept urmare, menținerea arestării preventive a inculpatului. Apărătorul intimatului inculpat, avocat H.D., având cuvântul asupra recursului parchetului, a solicitat respingerea acestuia și menținerea hotărârii atacate, ca temeinică și legală, arătând că, potrivit practicii judiciare și literaturii de specialitate, instanța are obligația să dispună înlocuirea măsurii arestării preventive dacă durata acesteia a depășit termenul rezonabil, care se apreciază funcție de trei criterii: complexitatea cauzei, atitudinea procesuală a inculpatului și modul în care cazul este instrumentat de autoritățile judiciare.

În cauză, deși parchetul a afirmat în motivele scrise că este o cauză complexă, există un singur inculpat, care a săvârșit infracțiunile fără concursul altor persoane, într-o perioadă scurtă de timp 2004 - 2005. Or, pe baza acestor criterii, nu se poate aprecia cauza ca fiind deosebit de complexă. în același sens, a arătat că se face confuzie între complexitatea cauzei și trenarea acesteia la instanța de fond pe o perioadă îndelungată, din cauza conduitei procesuale a victimelor și a martorilor indicați în rechizitoriu. În ce privește al doilea criteriu, referitor la atitudinea procesuală a inculpatului, a precizat că aceasta a fost una corectă, inculpatul a dat declarații succesive la instanță, iar amânările nu au fost cauzate de lipsa sa de apărare.

Referitor la modul în care instanțele au instrumentat cauza, a arătat că anterior s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, iar, ulterior, s-a pronunțat o hotărâre nelegală, impunându-se din nou trimiterea pentru efectuarea cercetării judecătorești. Or, apărătorii s-au opus vehement modului de soluționare în al doilea ciclu procesual de către prima instanță. Față de cele arătate, a menționat că termenul rezonabil a fost depășit, inculpatul fiind arestat preventiv timp de 2 ani și circa 8 luni, iar faptele reținute în sarcina sa au fost săvârșite în urmă cu 4 ani, astfel că rezonanța socială în rândul comunității s-a diminuat și nu mai justifică măsura arestării preventive.

În ce privește temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive, a arătat că, consistența acestuia s-a diluat după trecerea acestui interval de timp. A mai argumentat că nici persoana inculpatului nu justifică menținerea arestării preventive, întrucât acesta a săvârșit faptele în stare de recidivă postexecutorie, al cărei prim termen îl constituie o condamnare din anul 1996 pentru furt, pedeapsă executată integral, iar distanța mare de timp demonstrează că nu poate fi caracterizat din punct de vedere al conduitei viitoare în raport cu acea condamnare. Același apărător a mai menționat că inculpatul este căsătorit, are doi copii minori în întreținere, iar posibilitățile de exercitare a unor presiuni asupra martorilor sunt nule, întrucât aceștia nu pot fi aduși la instanță nici de organele judiciare.

În concluzie a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de parchet, menținerea deciziei și dispunerea punerii de îndată în libertate a inculpatului. Al doilea apărător ales al intimatului inculpat, avocat L.R.P. a adăugat le cele susținute de colegul său, că inculpatul a fost arestat preventiv de la 29 septembrie 2006, perioadă ce pare o executare de pedeapsă, deși soluțiile de condamnare au fost desființate. În același sens, a susținut că parchetul a arătat greșit în motivele scrise de recurs că termenul de rezonabilitate își găsește reglementarea în Codul de procedură penală doar în cursul urmăririi penale și că etapa procesuală a luării măsurii arestării a avut loc la instanța de apel, deoarece față de inculpat s-a luat măsura înlocuirii unei măsuri preventive cu o alta, ca urmare a faptului că temeiurile inițiale s-au schimbat, astfel că este vorba de două instituții diferite.

Astfel, instanța a făcut aplicarea art. 139 alin. (1) C. proc. pen., constatând că după 2 ani și 8 luni, temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-au schimbat, întrucât trecerea timpului transformă anumite situații. Pe de altă parte, orice măsură preventivă este subordonată unui scop care, în cauză, s-a epuizat. În concluzie a solicitat să se aprecieze că schimbarea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai justifică menținerea acesteia, impunându-se respingerea recursului și menținerea soluției instanței de apel, ca legală și temeinică. În ultimul cuvânt, intimatul inculpat a arătat că este de acord cu concluziile apărătorilor săi și că va respecta toate obligațiile impuse de instanță.

Examinând recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați împotriva deciziei instanței de apel, privind pe intimatul inculpat E.M., însă numai cu privire la dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma dispozițiilor art. 385 1 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., așa cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, cu referire la art. 141 și art. 160 b alin. (4) din același cod, așa cum s-a stabilit prin decizia nr. XVIII din 12 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite (M. Of. nr. 6/4.01.2007), precum și din oficiu, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., în limita investirii sale referitoare la măsura preventivă menționată, Înalta Curte constată recursul parchetului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. C.A.D.O.L.F. prevede la art. 5 § 3 că „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.” Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menționată se calculează de la data la care persoana acuzată este reținută sau arestată (dies a quo) și se sfârșește la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chir nedefinitivă (dies ad quem).

Durata rezonabilă a detenției conform art. 5 § 3 se apreciază în concret, instanțele naționale, având obligația să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe și întrucât persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidențieze existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauză de către autorități, prin sublinierea complexității, restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei). La art. 6 § 1 din C.E.

se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.” Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început (dies a quo) „formularea unei acuzații în materie penală” a cărei semnificație a fost stabilită pe calea jurisprudenței C.E. în cauza „E.

contra R.F.G.”, hotărârea din 15 iulie 1982 în § 73 și anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârșit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecințe importante cu privire la situația persoanei suspectate”, iar ca moment final (dies ad quem) tot pe cale jurisprudențială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetarea procesului penal. C.E. în cauza „A,R. contra Franței”, hotărârea din 10 februarie 1995 în § 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru a obiectului procedurii.

De asemenea, în jurisprudența instanței de contencios european s-a stabilit că perioada detenției în timpul procedurilor în apel sau în casație nu poate fi examinată prin prisma art. 5 § 3, ci potrivit art. 6 § 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său. Dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. În Codul de procedură penală nu există nici-o dispoziție cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfășurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituția termenului rezonabil al arestării.

Astfel, în ceea ce privește măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, în primă instanță, în apel sau în recurs, Codul de procedură penală cu modificările succesive începând cu anul 2003 reglementează prin dispoziții concrete previzibile și accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conținând numeroase garanții procesuale, printre care și cele referitoare la durata măsurii cu distincțiile specifice fazelor procesuale. În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancțiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerința prevăzută de art. 143 C. proc.

pen., respectiv existența probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reține inexistența vreunui temei care să justifice menținerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. În contextul concret al prezentei cauze, Înalta Curte consideră că instanța de apel, prin decizia pronunțată, în mod legal, în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpatul E.M.

cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv comuna Frumușița, județul Galați prevăzută de art. 145 C. proc. pen., făcând o corectă aplicare și a dispozițiilor art. 145 alin. (1 1 ) privind obligațiile impuse în mod efectiv inculpatului, precum și art. 145 alin. (1 2 ) lit. c), cu atragerea atenției inculpatului, în cazul încălcării cu rea-credință a măsurii aplicate și a obligațiilor care-i revin, măsura obligării de a nu părăsi localitatea, urmând a fi înlocuită cu măsura arestării preventive, art. 145 alin. (2 1 ) din același cod, examinând condițiile prevăzute la art. 148 lit. f) C. proc. pen. Astfel, instanța de apel a făcut un examen riguros asupra măsurii arestării preventive dispusă în cauză față de apelantul inculpat E.M.

sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia, ținând cont de stadiul procesual în care se afla, respectiv apelul inculpatului, în al doilea ciclu procesual, evaluarea întemeindu-se pe dispozițiile Codului de procedură penală, referitoare la luarea măsurii arestării preventive și anume a condițiilor art. 148 lit. f), care au fost analizate de la momentul luării inițiale a măsurii, respectiv 29 septembrie 2006 și până la 4 mai 2009, când s-a pronunțat în apel, în sensul înlocuirii sale. În sensul celor arătate, curtea de apel a considerat ca fiind justificată inițial măsura arestării preventive a inculpatului E.M.

pentru buna desfășurare a procesului penal, în raport cu infracțiunile deduse judecății, respectiv art. 12 alin. (1) din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen.; art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.; art. 329 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., perioada în care a fost evidențiată presupusa activitate infracțională, respectiv 2004 - 2005 prin modalitățile de comitere a acestora, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă prin trecerea timpului de la momentul dispunerii sale, scurgându-se un interval de 2 ani, 7 luni și 6 zile, până la pronunțarea în apel, respectiv 4 mai 2009, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării sale în libertate și anume, cea de-a doua condiție prevăzută la art. 148 lit. f) C. proc.

pen., neexistând probe de sustragere de la judecată, nici că ar putea comite alte infracțiuni, că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unei părți din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra vreunei victime. În consecință, Înalta Curte consideră că instanța de apel a făcut o corectă analiză sub aspectul examenului de legalitate și temeinicie asupra măsurii arestării apelantului inculpat E.M., prin prisma dispozițiilor Codul de procedură penală și în mod just a considerat că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, apreciind faptele pretins a fi comise în perioada 2004 - 2005 și deduse judecății, în raport cu probele administrate că acestea se circumstanțiază cerinței prevăzută la art. 143 C. proc.

pen. și a conferit în mod legal, încălcării termenului rezonabil al măsurii arestării, accepțiunea schimbării temeiului prevăzut la art. 148 lit. f) din același cod și anume a condiției privind pericolul pentru ordinea publică, ceea ce atras incidența art. 139 alin. (1) C. proc. pen. și anume înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv comuna Frumușița, județul Galați, prevăzută de art. 145 C. proc. pen. De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a procedat la o analiză efectivă, în contextul cauzei asupra măsurii arestării preventive a apelantului inculpat E.M., prin prisma criteriilor stabilite de jurisprudența instanței de contencios european referitoare la termenul rezonabil prevăzut la art. 6 § 1 din C.E., chiar dacă nu a făcut o referire expresă la acest temei.

Astfel, în mod expres, instanța de apel a arătat „conform jurisprudenței constate a C.E.D.O.

(a se vedea cu titlu de exemplu cauza S. c. Lituania, cauza T. c. România), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului și comportamentul autorităților.” Ulterior, celor învederate, curtea de apel a raportat criteriile mai sus menționate la contextul concret al cauzei, făcând referire, mai întâi la caracterul general și abstract al legii speciale din care fac parte infracțiunile pretins a fi comise de inculpatul, cărora Ie-a dat concretețe, în sensul că nu pot conduce la concluzia complexității cauzei, întrucât procesul vizează „un singur inculpat, șapte victime și trei martori, situație ce nu justifica întinderea procesului penal pe o perioadă de aproximativ 3 ani”, față de cel de-al doilea criteriu referitor la atitudinea inculpatului, a evidențiat faptul că aceasta „nu se poate aprecia în nici un caz că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii”, iar al treilea criteriu, privind comportamentul instanțelor de judecată, a considerat că „începând cu data de 2 septembrie 2008, instanța nu a mai depus nici-o diligentă pentru soluționarea corectă a cauzei și pentru aflarea adevărului, paralizând orice încercare a inculpatului de a-și exercita dreptul la apărare, nefăcând altceva decât să mențină măsura arestării preventive.” Așadar,

Înalta Curte apreciază că nu se susține critica de netemeinicie invocată de către parchet cu privire la neanalizarea măsurii arestării preventive a apelantului inculpat și din perspectiva noțiunii de nerezonabilitate prevăzută la art. 6 § 1 din C.E., deoarece instanța de apel a procedat, în mod efectiv, în condițiile mai sus arătate la analizarea cauzală a criteriilor stabilite în jurisprudența C.E.

Totodată, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici critica vizând netemeinicia măsurii dispuse față de argumentele incerte și viitoare cu privire la rejudecarea cauzei, respectiv a aspectelor legate de reaudierea tuturor părților, martorilor din lucrări și administrarea probelor în apărare, care implică derularea cercetării judecătorești pe parcursul unei perioade lungi de timp, deoarece acestea au fost invocate numai sub aspectul evidențierii consecințelor măsurii dispuse asupra fondului procedurii, neputând nicidecum că ar fi constituit temeiul determinant al schimbării măsurii inițial dispuse. Înalta Curte, în baza propriului examen efectuat asupra condițiilor de legalitate și temeinicie a dispoziției de înlocuire a măsurii arestării preventive luată față de inculpatul E.M.

cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv comuna Frumușița, județul Galați, prevăzută de art. 145 C. proc. pen., precum și a celorlalte prevederi legale care au fost dispuse și i-au conferit efectivitate măsurii, constată că această măsură este justificată, în raport cu cele trei criterii stabilite prin jurisprudența C.E.

și probele existente la dosarul cauzei, pentru infracțiunile pretins a fi comise în perioada 2004 - 2005, cu circa 4 ani în urmă, prin trecerea unei perioade de timp nerezonabile referitoare la arestul preventiv de circa 2 ani și 8 luni de zile, în condițiile parcurgerii unui prim ciclu procesual în care s-au constatat încălcări neimputabile inculpatului, respectiv cele privind la desfășurarea unui proces cu nerespectarea publicității ședinței de judecată, gradul diminuat de complexitate al cauzei, circumstanțele personale ale inculpatului, care este căsătorit, are doi copii minori, statutul de recidivist al inculpatului, neputând avea o influență asupra conduitei viitoare a acestuia în derularea procedurii.

Astfel, în mod corect a fost apreciată în verificarea condițiilor prevăzute de art. 383 cu referire la art. 350 C. proc. pen. , încălcarea termenului rezonabil al măsurii arestării preventive prin prisma art. 6 § 1 din C.E.D.O., care a condus la schimbarea temeiului legal avut în vedere inițial la luarea măsurii arestării, respectiv cea de-a doua condiție a art. 148 lit. f) C. proc. pen., privind pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, ceea ce a atras ca temei aplicabilitatea art. 139 alin. (1) C. proc. pen., în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Așadar, dispoziția mai sus arătată din decizia atacată este legală și temeinică sub toate aspectele.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați împotriva deciziei penale nr. 14/ A din 4 mai 2009 a Curții de Apel Galați, secția minori și familie, privind pe intimatul inculpat E.M., numai referitor la dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 50 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați împotriva deciziei penale nr. 14/ A din 4 mai 2009 a Curții de Apel Galați, secția minori și familie, privind pe intimatul inculpat E.M., numai referitor la dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 50 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 mai 2009.