ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 245/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 12 septembrie 2002 reclamantul Ministerul Finanțelor Publice cheamă în judecată pe pârâta SC U. SA București solicitând instanței să oblige pe pârâtă la plata sumei de 8.258.141,04 Euro (în echivalentul în lei la data plății), sumă plătită de reclamant în temeiul art. 1 din H.G. nr. 218/2001, a sumei de 294.651,55 dolari SUA (în echivalentul în lei la data plății) reprezentând onorariile avocațiale suportate de Statul Român, a sumei de 299.871.927 lei reprezentând cheltuieli de judecată suportate de Statul Român, actualizată cu indicele de inflație la data plății, beneficiul nerealizat de Statul Român reprezentând dobânda legală pentru sumele menționate, calculată de la data efectuării plății de către reclamant până la data plății efective de către pârâtă.

Prin sentința comercială nr. 171 din 11 decembrie 2003 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, respinge excepția lipsei calității procesuale active privind pe reclamant ca neîntemeiată, admite acțiunea reclamantului și obligă pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 8.258.141,04 Euro în echivalent în lei la data plății-despăgubire, a sumei de 294.651,55 dolari SUA în echivalent în lei la data plății-onorarii avocațiale suportate și a sumei de 299.871.927 lei cheltuieli de judecată suportate, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzilor legale calculate pentru sumele menționate de la data la care au fost plătite până la data achitării lor efective de către pârâtă.

Reține instanța, pentru a decide astfel, că pârâta, ca succesor al I.C.E.N., era obligată să despăgubească societatea comercială germană S.W.T.S.M.B.H. în baza sentinței arbitrale pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCI Paris la 26 martie 1984, obligație pe care nu și-a executat-o, astfel că, fiind chemat în judecată Statul Român de către firma germană, acesta s-a angajat să soluționeze amiabil litigiul respectiv, și întrucât nu și-a îndeplinit angajamentele asumate, a fost obligat la 1 decembrie 2000 de judecătorul Districtului New York la plata sumei de 16.151.520 mărci germane în dolari SUA la rata de schimb de la 1 decembrie 2000, sumă achitată de reclamant în martie 2001, în baza H.G.

218/2001, în echivalent de 8.258.141,04 Euro, regresându-se împotriva pârâtei în temeiul art. 3 din H.G. 218/2001, în sarcina acesteia reținându-se ca întrunite elementele răspunderii civile delictuale. Prin decizia nr. 5317 din 7 decembrie 2004 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, admite recursul declarat de pârâtă împotriva sentinței de mai sus pe care o casează și, cu majoritate de voturi, trimite cauza la Tribunalul București, secția comercială, competent să soluționeze în primă instanță, reținând incidența în cauză a art. I pct. 5 din O.G. nr. 58/2003 coroborat cu art. 725 alin. (3) C. proc. civ. aplicabil prin analogie, ca și a art.I pct. 11 din Legea 195 din 26 mai 2004, precum și valoarea obiectului litigiului.

În fond, după casare, pârâta a formulat cerere de întoarcere a executării, cerere disjunsă de instanță la termenul din 30 iunie 2005 și care face obiectul dosarului nr. 3591/2005. Prin sentința comercială nr. 5016 din 9 decembrie 2005 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în rejudecare, respinge excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, admite în parte acțiunea formulată de reclamant și obligă pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 8.258.141,04 Euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri achitate de reclamant la 28 februarie 2001 și la plata dobânzii legale la această sumă, de la data achitării și până la data plății, și a sumei de 299.871.927 lei cheltuieli de judecată, actualizată cu indicele de inflație la data plății.

Reține instanța, pentru a decide astfel, că, față de data la care s-a formulat cererea de executare a sentinței arbitrale pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă CCI Paris împotriva României – 17 ianuarie 1999 și în raport de împrejurarea că prin hotărârea Tribunalului Districtual al SUA – Districtul de Sud New York din 16 noiembrie 1993 se stabilise că sentința anterioară pronunțată în favoarea societății comerciale germane poate fi executată împotriva pârâtei, rezultă că cererea de executare formulată împotriva României nu este prescrisă, iar dreptul la acțiune al reclamantului fiind născut la momentul achitării sumei către societatea germană, respectiv la 28 februarie 2001, termenul de prescripție de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit ulterior introducerii cererii la 12 septembrie 2002. Reține de asemenea instanța că în speță nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, mai precis condiția caracterului ilicit al faptei pârâtei care nu a executat de bunăvoie sentința arbitrală pronunțată împotriva sa, reclamanta neindicând norma legală încălcată de pârâtă, dar, că sunt îndeplinite condițiile răspunderii pentru îmbogățirea fără justă cauză, invocată în subsidiar de către reclamantă,

pârâta neputând fi însă obligată la restituirea către reclamantă a sumelor de bani plătite decât în măsura creșterii patrimoniului său, astfel că reclamanta nu poate pretinde și cheltuieli de judecată achitate cu ocazia desfășurării procesului în fața instanțelor din SUA, care, de altfel, nici nu au fost dovedite de către reclamantă.

Mai reține instanța că nu are relevanță în cauză faptul că nu s-a solicitat recunoașterea sau încuviințarea executării silite în România a hotărârii arbitrale pronunțată în Franța, acestea putând fi utilizate ca probe în apărare potrivit art. 165 din Legea 105/1992, precum și că dispozițiile art. 42 din Legea 105/1992 au cunoscut o interpretare restrictivă în doctrină și jurisprudență, iar achitarea de către statul român a obligației proprii a pârâtei nu a avut un temei juridic corespunzător în dreptul român, făcându-se aplicare principiilor alter ego și piercing corporate veil , caracteristice jurisprudenței americane, Statul român nerecunoscând, prin contractul amiabil încheiat cu societatea germană la 30 aprilie 1997 și actul adițional la acesta din 20 august 1992, și nefiind condamnat la plată, prin hotărârea din decembrie 2000, pentru existența unui debit în nume propriu ci ca responsabil pentru plata sumelor datorate de întreprinderile de comerț exterior, plata către societatea germană fiind corect efectuată în Euro întrucât hotărârea dată de instanța din SUA a obligat Statul român la plata sumei de 16.151.520 mărci germane în dolari SUA la rata cea mai mare din data intrării în vigoare a memorandumului, iar marca germană a fost înlocuită la momentul efectuării plății cu Euro.

Prin decizia comercială nr. 191 din 24 aprilie 2008 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, admite apelul reclamantului împotriva sentinței de mai sus, schimbă în parte sentința atacată în sensul că obligă pe pârâtă și la plata către reclamant a sumelor de 115.000 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății de către pârâtă, plus dobânda legală începând cu data de 20 octombrie 1997 și până la momentul plății, și de 150.000 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății de către pârâtă, plus dobânda legală începând cu data de 17 mai 1999 și până la momentul plății, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii atacate și respingând ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe comerciale.

Pentru a decide astfel instanța constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta sesizează instanța cu o cerere întemeiată pe o situație de fapt, cu privire la care, indiferent de numirea sau de întemeierea în drept, făcute de parte, instanța este chemată a da calificarea juridică potrivită, constatare prin prisma căreia califică acțiunea ca o acțiune în regres, formulată de comitent împotriva succesorului prepusului său, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., Statul român însușindu-și, prin contractul de tranzacție, care tranșează doar problema cuantumului datoriei și pe cea a modalității de plată, fără a schimba titularul obligației, punctul de vedere al răspunderii pentru fapta altuia, respectiv pentru fapta fostei întreprinderi naționale de comerț exterior, întemeiată și pe faptul că, potrivit art. 8 din Constituția Republicii Socialiste România din 1965, comerțul exterior era monopol de stat, întreprinderile de comerț exterior desfășurând o activitate sub autoritatea statului, aflându-se în raporturi de prepușenie cu statul, instanța de apel apreciind că prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954 nu sunt incidente, actul normativ respectiv, ulterior Constituției României din 1952, care în art. 14 menționează monopolul statului asupra comerțului exterior, neînlăturând expressis verbis raportul respectiv de prepușenie,

iar Legea nr. 6/1988 neputând retroactiva, fapta care a condus la litigiul de față producându-se anterior. Mai reține instanța că prin hotărârea străină, pronunțată într-un proces în care întreprinderea U. a fost parte, s-a statuat asupra calității acestei întreprinderi de succesor al N., efectele hotărârii străine fiindu-i astfel relative și opozabile și, ca urmare, și pârâtei, ca succesoare a sa, precum și că, atâta vreme cât pârâta nu a dovedit că hotărârea străină de exequatur a fost modificată în căile de atac, aceasta își produce pe deplin toate efectele împotriva sa, apărările ținând de netransmiterea obligației de plată sau de prescripție neputând fi valorificate în cauza de față, ci, eventual, în calea de atac împotriva respectivei hotărâri.

Reține instanța de apel, raportat la calificarea și precizarea temeiului juridic al acțiunii, că deși condițiile de exercitare a actio de in rem verso apar formal întemeiate, aceasta nu este de natură a conduce la schimbarea soluției pronunțate câtă vreme reclamantul apelant a investit instanța cu două temeiuri juridice, cel de al doilea fiind formulat în subsidiar, și instanța le-a analizat pe ambele, iar apelantul, criticând soluția pronunțată în fond, nu a renunțat la nici unul dintre aceste temeiuri, solicitând expres instanței de control judiciar să dea calificarea potrivită conform art. 84 C. proc. civ.

Reține instanța că principiul consfințit de dispozițiile Codului de procedură civilă, Cartea despre executarea silită, al executării de bunăvoie a obligațiilor stabilite prin hotărâre judecătorească ori alte titluri, executarea silită reprezentând excepție, își găsește aplicare și în planul raporturilor juridice cu element de extraneitate, întrucât, în cauză, întreprinderea N., autoarea pârâtei, a inserat în contractul încheiat cu partea germană „un pact comisoriu privind competența de arbitraj a Curții de la Paris, pact care, chiar în lipsă de stipulație contrară se completează cu regulile de arbitraj ale acestei curți, reguli ce privesc inclusiv obligația de executare a sentințelor arbitrale”, reglementări prin raportare la care nerespectarea obligației de executare a sentinței arbitrale încalcă Regulile de arbitraj cărora părțile au convenit să li se supună și principiul de drept pacta sunt servanda , fiind astfel manifestă vinovăția N., care știa, sau trebuia să știe, care sunt obligațiile în legătură cu executarea sentinței arbitrale, inacțiunea sa, ca și a succesoarei U., constând în neplata obligațiilor stabilite prin sentința arbitrală, fiind ilicită, caracter reținut și pentru acțiunea de retragere a tuturor sumelor de bani existente în conturile deschise la băncile din SUA.

Mai reține instanța de apel că în persoana autoarelor apelantei pârâte sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul produs firmei germane, faptele ilicite menționate, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre fapte și prejudiciu, precum și că sunt îndeplinite și condițiile pentru exercitarea acțiunii în regres prin subrogarea de drept a apelantului reclamant, acțiune ce a fost promovată înăuntrul termenului de prescripție de trei ani, care curge de la data nașterii dreptului reclamantului, respectiv de la data de 28 ianuarie 2001, când a făcut plata și, deci, a cunoscut întinderea pagubei, operând și subrogarea sa de drept, legitimându-se astfel procesual activ în promovarea acțiunii în regres împotriva prepusului său, în locul căruia a plătit în calitate de comitent.

Consideră instanța de apel că exceptio mali processus , invocată de pârâtă cu referire la hotărârea pronunțată de instanța străină, care, în opinia sa, are în dreptul intern strânse legături cu acțiunea în evicțiune și care cunoaște o reglementare expresă în art. 1351 C. civ., chiar dacă s-ar admite că ar putea fi invocată în cadrul acțiunii în regres nu este de natură să paralizeze acțiunea de față, câtă vreme pârâta nu a făcut dovada că instituția introducerii sale în cauză de către Statul român era compatibilă cu procedura urmată în SUA și cu specificul cauzei respective, cerere care, de altfel, nici nu ar fi fost necesară întrucât obligația N., și a U., fusese stabilită indiscutabil de instanțe, a căror competență nu a fost contestată, prin sentința arbitrală franceză și prin hotărârea de exequatur americană, aplicarea și recunoașterea acestora fiind stabilită prin prisma Convenției de la New York pentru recunoașterea și executarea sentinței arbitrale străine din 1958, la care România a aderat prin Decretul nr. 186/1961.

Reține instanța că, pe de o parte în nici un caz invocarea excepției mali processus nu este de natură a paraliza acțiunea, fiind necesară, în prealabil, acolo unde această excepție concordă cu specificul acțiunii, examinarea tuturor șanselor cu vocație reală de a împiedica admiterea acțiunii împotriva celui ce are o răspundere pentru fapta altuia, iar, pe de altă parte că excepția menționată poate fi primită ca analiză doar atunci când răspunderea proprie, și toate apărările posibile a fi formulate în legătură cu aceasta, nu ar fi fost în prealabil examinate, ori respectivele apărări au fost făcute în procesul de exequatur, ele nemaiputând fi reiterate în cauza de față, întrucât ar înfrânge atât efectele relativității, cât și pe cel al opozabilității hotărârilor pronunțate în această procedură, pârâta intimată neînțelegând, de altfel, să-și conjuge apărările cu Statul român de a cărui poziție, în procesul intentat de societatea germană, s-a delimitat.

Mai reține instanța de apel că Statul român a fost pus în situația de a transige ca urmare a conduitei culpabile a antecesoarelor apelantei pârâte și sub constrângerea eventualității de a primi o soluție defavorabilă și mai împovărătoare, în lumina precedentelor judiciare negative în care fusese antrenat în fața altor instanțe americane, nefăcându-se nici dovada că Statul român și-a asumat o obligație mai împovărătoare decât cea stabilită prin sentința arbitrală, precum și că temeiul de drept al acțiunii Statului român îl constituie dispozițiile art. 1000 alin. (3) și ale art. 1108 pct. 3 C. civ., invocarea art. 3 din H.G. nr. 218/2001 reprezentând doar un argument în plus, în sensul că impune reclamantului să recupereze de la vinovat suma plătită în baza raporturilor juridice de prepușenie, fără a schimba natura juridică a acțiunii.

Reține instanța de control judiciar că între România și SUA neexistând o convenție internațională multilaterală sau bilaterală privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine pronunțate în materie civilă și comercială, urmează a se face aplicare dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 105/1992, ca și ale art. 173 din aceeași lege, conform cărora o hotărâre judecătorească străină urmează a parcurge formalitățile recunoașterii și încuviințării executării ei numai dacă nu se execută de bunăvoie, acestei ultime ipoteze supunându-i-se Statul român, care a avut în vedere astfel propriile dispoziții legale, respectiv art. 173 din Legea nr. 105/1992 și art. 371 1 C. proc. civ.

Stabilește instanța și că Statul român a acceptat la plată justificat sume mai mari decât cele reținute în sentința arbitrală, întrucât acesta nu a negociat liber tranzacția, ci sub constrângerea precedentelor judiciare în care a mai fost implicat și în care soluțiile i-au fost defavorabile, alegând în speță varianta cea mai puțin împovărătoare atât ca termen, cât și ca modalități de executare, precum și că, refuzând să dea curs invitației Statului de a participa la negocierea tranzacției, apelanta pârâtă nu mai poate valorifica apărările vizând inexistența dreptului Statului de a transige și depășirea de către acesta a limitelor sumei asupra căreia s-a tranzacționat. Cum raportul juridic în litigiu este de natură comercială, față de dispozițiile art. 56 C. com.

apelanta pârâtă era de drept în întârziere, datorând astfel dobândă legală de la data la care s-a produs în patrimoniul reclamantului prejudiciul. Cu privire la apelul reclamantului, instanța reține că, față de calificarea dată de ea acțiunii ca acțiune în regres formulată de comitent împotriva succesorului prepusului său, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3), raportat la art. 1108 alin. (3) C. proc. civ., reclamantul, în temeiul subrogației de drept, este îndrituit la a dobândi despăgubiri pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat de participarea la procedura străină, prejudiciu în care se includ și cheltuielile cu onorariile avocațiale necesare susținerii unei apărări calificate corespunzătoare, sume la care se adaugă plata folosului care lipsește, respectiv dobânda legală potrivit art. 1084 C. civ.

și art. 43 C. com. raportat la art. 1088 C. civ. și art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 9/2000, calculată de la data plății fiecărei tranșe de onorarii, reclamantul neavând însă dreptul la acordarea încă o dată a dobânzii legale calculată tot în funcție de dobânda de referință a BNR, odată ce instanța de fond a acordat suma actualizată în funcție de rata inflației din ziua plății, existând, în opinia instanței de apel, o corelație evidentă între rata inflației și dobânda de referință a BNR. Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs, solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate ca fiind nelegală, respingerea apelului reclamantului și, pe fond, respingerea acțiunii acestuia, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului său recurenta pârâtă critică instanța de apel, în esență, și pentru încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin neasigurarea unui proces echitabil, în condițiile în care instanța a părtinit pe reclamant și nu a ținut cont de probele admise și administrate care erau favorabile pârâtei, respectiv raportul de expertiză care a stabilit sume mai mici, a ignorat culpa reclamantului de a fi achitat în Euro obligațiile stabilite de instanța străină în dolari americani, fapt de natură să-i sporească eventualul prejudiciu datorită ratei de schimb mai mari, a ignorat că reclamantul a încheiat o tranzacție cu încălcarea art. 1706 C. civ., precum și că hotărârea străină pronunțată în dosarul 96CIV0314 de către Tribunalul Districtual de Sud New York statuează doar cu privire la punerea în aplicare a obligațiilor asumate de stat în nume propriu, prin acordul amiabil încheiat la 30 aprilie 1997 cu societatea comercială germană, și nicidecum a obligației originare a I.C.E.

N. Întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reproșează instanței de apel greșita interpretare a hotărârii Tribunalului Districtual de Sud New York pronunțată la 1 decembrie 2004 de judecătorul E. în dosarul 96 CI, a acordului amiabil încheiat de reclamantul M.E.F.

cu firma germană la 30 aprilie 1997 și a anexelor acestuia, ca și a probelor administrate în cauză, expertiza contabilă și interogatoriu, instanța, ca urmare, omițând luarea în considerare a considerentelor hotărârii străine, nefăcând nici-o referire la situația de fapt cuprinsă în menționata hotărâre în temeiul căreia reclamantul și-a formulat acțiunea, și nici la acordul amiabil încheiat de reclamant la 30 aprilie 1997 și la addendumul încheiat la 20 august 1997, acte ce reprezintă o tranzacție judiciară încheiată la inițiativa reclamantului în timpul procesului cu firma germană început la 17 ianuarie 1996, tranzacție făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 1706 C. civ., M.E.F.

neavând mandat în acest sens de la pârâta recurentă, care nu se afla în raport de prepușenie cu reclamantul care și-a asumat obligații directe, în nume propriu, instanța de apel ignorând de asemenea că hotărârea străină, pe baza căreia reclamantul și-a întemeiat acțiunea, stabilește obligațiile reclamantului decurgând din neîndeplinirea de către acesta a angajamentelor asumate de el însuși prin Acordul amiabil. În același sens, recurenta critică instanța de apel pentru greșita interpretare a raportului de expertiză care stabilise corect, spre deosebire de instanță, că Statul român s-a obligat la o sumă mai mare decât cea care rezultă din hotărârea Curții de Arbitraj de la Paris, cu 1.122.030,13 Euro, firma germană nesolicitând dobânda capitalizată, iar suma datorată acesteia fiind stabilită în dolari americani și nu în Euro, cum a plătit reclamantul sporind astfel cuantumul prejudiciului pretins de la recurentă.

Mai susține recurenta că numai greșita interpretare a actelor deduse judecății au condus instanța de apel la respingerea nemotivată a excepției invocate de pârâta recurentă a prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantului, termenul curgând de la data cunoașterii de către acesta a întinderii prejudiciului, respectiv data de 30 aprilie 1997 când reclamantul s-a obligat la plata sumei de 16.151.520 mărci germane prin tranzacția judiciară. Cu invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reproșează instanței de apel greșita calificare a acțiunii reclamantului ca fiind o acțiune în regres a comitentului împotriva prepusului, întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C. civ.

raportat la art. 1108 alin. (3) C. civ., câtă vreme nu există raport de prepușenie, instanța criticată făcând o greșită aplicare a art. 37 din Decretul nr. 31/1954, a art. 6 din Legea nr. 6/1988 (atunci în vigoare) și ale art. 999 C. civ., dar și a dispozițiilor Legii nr. 105/1992, și ignorând că recurenta nu a fost parte în contractul de export din 1980, încheiat cu firma germană de antecesoarea sa I.C.E.N., care a fost obligată la despăgubiri de Tribunalul arbitral pentru săvârșirea în 1980 a unui delict, fapt personal, că hotărârea arbitrală, a cărei neîndeplinire se reproșează recurentei „ca refuz nejustificat și ilicit”, a fost pronunțată la 23 martie 1984, iar pasivul și activul I.C.E.N.

a fost preluat de I.C.E.U. la 30 iunie 1987, conform Decretului nr. 185/1987, respectiv la peste trei ani de la constituirea debitului, că firma germană nu a solicitat până în 1987 recunoașterea și executarea sentinței arbitrale în România conform fostului art. 375 C. proc. civ. sau, ulterior, conform Legii nr. 105/1992.

Mai susține recurenta că, făcând o greșită aplicare a legii, instanța de apel a ignorat că tranzacția încheiată de MEF s-a făcut cu încălcarea art. 1706 C. civ., reclamantul neavând vreun mandat din partea recurentei și urmând, deci, să suporte consecințele lipsei acestui mandat, instanța apreciind eronat și că prin contractul de tranzacție din 30 aprilie 2007 nu s-a schimbat titularul obligației, Statul român executând, în baza sentinței din 1 decembrie 2000 a Tribunalului New York, o obligație asumată în nume propriu prin Acordul amiabil, reclamantul din proprie inițiativă optând să nu continue procesul cu firma germană, chemând în garanție pe recurenta pârâtă, ci să propună respectivei firme încheierea unei tranzacții, respectiv a unui contract amiabil, obligându-se la mai mult decât datora recurenta în baza hotărârii arbitrale, fără a dovedi că ar fi fost constrâns să încheie menționata tranzacție, ci oferind chiar facilități foarte mari părții germane, asumându-și, deci, o obligație proprie.

Recurenta invocă din nou și excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului intimat, respinsă greșit la fond și în apel, instanțele reținând eronat că nașterea dreptului la acțiune, moment de la care curge termenul de prescripție, a avut loc la momentul achitării sumelor către societatea germană, respectiv la 28 februarie 2001, conform extrasului de cont depus de reclamant, deși reclamantul a cunoscut întinderea sumei reclamate la momentul încheierii tranzacției judiciare, respectiv la 30 aprilie 1997, dată raportat la care formularea acțiunii la 12 septembrie 2002 s-a făcut după împlinirea termenului de prescripție de trei ani, fiind incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În sfârșit, recurenta consideră că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și a dispozițiilor art. 261 C. proc. civ. prin nemotivarea respingerii excepției mai sus invocate, ca și a dispozițiilor art. 43 C. com. prin stabilirea dobânzii ca fiind datorată de la data plății de către MEF când s-a produs în patrimoniul reclamantei prejudiciul, respectiv de la data de 28 februarie 2001 și nu din momentul la care creanța era exigibilă, respectiv de la data de 9 decembrie 2005, data pronunțării sentinței de către instanța de fond, cum ar fi fost corect. Recurenta critică instanța de apel și pentru eronata admitere a apelului reclamantului ignorând că dreptul de a pretinde cheltuielile cu onorariile avocaților efectuate în procedura străină și dobânda legală aferentă era prescris, iar reclamantul nu a dovedit că a plătit respectivele onorarii, prin renunțarea la judecată, el nebeneficiind în fapt de serviciile avocaților.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat, întrucât instanța de apel a dat o corectă interpretare actelor deduse judecății și a probelor administrate în cauză, pronunțând decizia cu corecta aplicare a legii. Examinat prin prisma motivelor invocate, recursul recurentei pârâte este fondat. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se reține că reclamantul intimat a investit instanța cu o cerere în care s-a cerut obligarea pârâtei recurente la plata sumei achitate de reclamant în temeiul art. 1 din H.G.

nr. 218/2001, a unei sume reprezentând onorariile avocațiale suportate de Statul român, a cheltuielilor de judecată suportate de Statul român actualizate cu indicele de inflație la data plății, a beneficiului nerealizat de Statul român reprezentând dobânda legală pentru sumele menționate, calculată de la data efectuării plății de către reclamant până la plata efectivă de către pârâtă, indicând ca temei de drept art. 998-999 C. civ., principiul îmbogățirii fără just temei, art. 112 C. proc. civ. și art. 3 din H.G. nr. 218/2001, criticând în apel, instanța de fond pentru neaplicarea dispozițiilor art. 84 C. proc.

civ., în sensul de a fi stabilit temeiul juridic în baza căruia acțiunea poate fi admisă, critică în baza căreia instanța de apel califică acțiunea reclamantului, prin care acesta a invocat principiul răspunderii civile delictuale, și numai în subsidiar principiul îmbogățirii fără justă cauză, și nu a investit instanța expres și restrictiv cu o actio de in rem verso , ca fiind o acțiune în regres formulată de comitent împotriva succesorului prepusului său, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) raportat la art. 1108 alin. (3) C. proc. civ., calificare pe care reclamantul intimat a acceptat-o câtă vreme nu a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel.

Se constată, însă, că, așa cum corect arată recurenta și eronat apreciază instanța de apel, între reclamantul intimat și recurentă, sau antecesoarele sale, nu a existat și nu există un raport de prepușenie, care să facă posibilă acțiunea în regres a comitentului împotriva prepusului său, pentru care a plătit prejudiciul creat de acesta cu vinovăție.

Potrivit prevederilor art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care nu au fost abrogate niciodată și al căror control de constituționalitate nu s-a cerut „statul nu răspunde pentru obligațiile persoanelor juridice și nici acestea nu răspund pentru obligațiile statului”, iar potrivit art. 7, art. 8 și art. 9 din Legea nr. 6/1988, abrogată prin Legea nr. 1/1992, fostele întreprinderi de comerț exterior în calitate de persoane juridice aveau autonomie în negocierea și încheierea contractelor externe, purtând răspunderea exclusivă, în raporturile cu partenerii externi, pentru executarea obligațiilor și realizarea drepturilor stabilite prin respectivele contracte, statul și nici un alt organ de stat nerăspunzând pentru obligațiile unităților de comerț exterior și nici ele pentru obligațiile ce revin statului ori organelor de stat.

Cu luarea în considerare a statutului juridic de persoană juridică legal constituită, având deplină capacitate juridică și acționând în nume propriu s-a pronunțat și Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațională de la Paris care, prin sentința din 26 martie 1984, a obligat pe N. Centrala navală, ca vânzător în contractul de construcție de nave din 26 ianuarie 1980 încheiat cu cumpărătorul, societate germană în comandită, la plata către cumpărător a sumei de 6.000.000 mărci germane, cu dobânzi aferente de 8% pe an, de la 1 ianuarie 1981 până la data plății efective, cu suportarea a jumătate din costurile arbitrajului de 144.000 dolari SUA, din care vânzătorul român urmând să plătească suma de 72.000 dolari SUA cumpărătorului german, care achitase suma totală drept avans asupra cheltuielilor.

Nici Curtea de Apel din Paris, cu prilejul pronunțării deciziei din 4 martie 1986 prin care respinge cererea părții române de anulare a sentinței arbitrale pronunțate de Curtea de Arbitraj de pe lângă CCI Paris, nu contestă calitatea lui N. Centrala Navală de vânzător în nume propriu și pe cont propriu al vaselor care au făcut obiectul contractului încheiat cu cumpărătorul german, obligând pe N. la suportarea cheltuielilor de judecată. În nici un moment instanțele menționate nu au reținut calitatea Statului român de comitent al vânzătorului N. ca prepus. Cu atât mai mult, după transformarea succesoarei, I.C.E.U.

în societate comercială, prin aplicarea Legii nr. 15/1990 și ulterior ca urmare a privatizării acesteia, în nici un caz nu se poate accepta că statul, chiar și atunci când a mai avut calitatea de acționar al recurentei, are un raport de prepușenie cu aceasta, ca prepus, raportul societar dintre acționar și societate nefiind niciodată calificat în vreo lege a vreunui stat sau în doctrina națională sau străină, ca raport de prepușenie.

De altfel nici instanțele americane nu au reținut că între Statul român și recurentă ar exista raporturi de prepușenie, instanța americană având în vedere, posibil, teoria alter ego, sau cea vizând „penetrarea valului cooperatist”, ultima fiind întemeiată pe regulile instituției „agency”, respectiv ale intermedierii, fiind posibilă calificarea recurentei ca „agent” respectiv „intermediar”, reprezentant eventual al „principalului”, în cauză - posibil - Statul român, instanța americană nepronunțându-se în cauză, având în vedere posibila invocare de către Statul român a excepției imunității de jurisdicție.

Observăm, de altfel, că potrivit celui de al doilea restatement privind conflictul de legi, secțiunea 301 – art. 302 alin. (1) și (2), în lumina dreptului american legea aplicabilă Statutului organic și, implicit, capacității persoanei juridice este legea statului locului de constituire a respectivei persoane juridice, respectiv, în ceea ce privește pe pârâta recurentă, legea română în conformitate cu care recurenta, persoană juridică distinctă, nu s-a găsit și nu se găsește în raport de prepușenie cu Statul român.

Astfel fiind recurenta pârâtă nu poate fi obligată la plata sumelor pretinse de reclamant, sume pe care acesta le-a plătit, de altfel, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate în nume propriu prin „Contractul amiabil” încheiat la 30 aprilie 1997, prin Ministerul Finanțelor, cu firma germană, modificat prin addendumul semnat la 20 august 1997. Așa cum reclamantul intimat recunoaște, prin cererea introductivă de instanță, la 17 ianuarie 1996 firma germană a formulat o cerere de chemare în judecată a Statului român în cursul judecății căreia reclamantul intimat a cerut acordarea unui termen în cadrul căruia să negocieze și să încheie un contract de tranzacție judiciară, soluție încuviințată de primul ministru al României la 21 martie 1997. Fără a-și formula apărări în cauza pendinte la Tribunalul Districtual al Districtului de Sud New York, cauză în care firma germană a afirmat, fără a putea dovedi, cum anterior constatase judecătorul John Spizzo în cursul audierilor din august 1996, că recurenta pârâtă și antecesoarele sale au acționat în contractul de vânzare de nave în calitate de mandatare ale Statului Român, ca mandant, respectivele entități fiind în fapt departamente de comerț exterior ale României, afirmații pe care reclamantul intimat nu le-a combătut,

preferând să încheie menționatul „contract amiabil” prin care și-a asumat obligații ce depășeau valoric sumele la care fusese obligată I.C.E.N.

prin sentința arbitrală din 1984. Cum reclamantul intimat nu și-a respectat obligațiile asumate prin „contractul amiabil”, supus prin voința părților dreptului american, firma germană a cerut instanței să dispună executarea acestuia, proces în care din nou Statul român nu a înțeles să-și formuleze apărări, nerăspunzând solicitării instanței de a propune martori, și care s-a finalizat prin pronunțarea la 1 decembrie 2000 a hotărârii prin care Statul român a fost obligat la plata sumei de 16.151.520 mărci germane, în dolari SUA, la rata de schimb din 1 decembrie 2000. Așadar reclamantul a fost obligat la plata sumei menționate în hotărârea din 1 decembrie 2000 a instanței americane pentru neexecutarea culpabilă de către acesta a angajamentelor asumate din proprie inițiativă, în nume propriu, prin contractul amiabil, și nu pentru a acoperi un prejudiciu produs de prepusul său, recurenta pârâtă de față.

Cum Statul român a fost cel care a propus încheierea „contractului amiabil”, cum rezultă și din nota nr. 19692 din 18 septembrie 1997 transmisă de ministrul finanțelor primului ministru, se constată că în mod greșit a reținut instanța de apel că reclamantul intimat ar fi fost constrâns la încheierea respectivului act, constrângere a cărei existență nici nu a fost probată de către intimat. Din examinarea actelor din dosar rezultă de asemenea că, de altfel, „contractul amiabil”, respectiv tranzacția judiciară de soluționare amiabilă a litigiului promovat de firma germană, s-a încheiat fără consultarea și introducerea în cauză a recurentei, care la data procesului era o societate comercială pe acțiuni, cu organe legale proprii, singurele în măsură să decidă asupra conduitei de urmat în respectivul litigiu.

Observăm, de asemenea, că firma germană, care a avut posibilitatea să obțină recunoașterea și executarea silită în România a sentinței arbitrale pronunțate de Curtea de Arbitraj de pe lângă CCI Paris – potrivit legislației române atunci în vigoare (art. 375 C. proc. civ. - abrogat în 1992) și, în conformitate cu prevederile Convenției de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine la care și Germania și România erau parte din 1961, sub condiția de a nu fi fost împlinit termenul de prescripție de trei ani, a preferat să pornească demersurile de executare abia în 1988, după împlinirea termenului de prescripție în 1987, și nu în România ci în SUA, apelând tocmai în 1996 la artificii jurisprudențiale precum „alter ego”, respinsă de instanță, sau „piercing the corporate viel” pe care Statul român nu a combătut-o, nefăcând nici o apărare în proces.

Executarea silită în România a sentinței arbitrale menționate fiind prescrisă în aprilie 1987, la transmiterea către succesoarea sa a activului și pasivului I.C.E.N., conform bilanțului contabil din iunie 1987, sumele la care fusese obligată respectiva persoană juridică nu s-au mai înscris în bilanț, rămânând astfel necunoscute unității U., ca succesoare.

Față de cele de mai sus se constată că în sarcina recurentei pârâte nu se poate reține culpa pentru plata de către reclamantul intimat a sumei la care a fost obligat prin hotărârea Tribunalului Districtului Sud New York ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate în nume propriu și fără nici o constrângere prin „contractul amiabil” încheiat cu firma germană, fără a fi avut un mandat în acest sens din partea recurentei pârâte, a cărei răspundere deci nu poate fi antrenată pe calea acțiunii în regres de față, astfel cum a fost ea calificată de către instanța de apel, calificare necontestată de reclamantul intimat.

Desigur că reclamantul intimat are vocația de a promova o acțiune în regres pentru recuperarea sumelor plătite firmei germane, dar îndreptată împotriva celor culpabil mai întâi de încheierea „contractului amiabil” ca soluție a unui proces în care Statul român nu a înțeles să-și formuleze apărări, ca și, ulterior, de neexecutarea obligațiilor asumate prin acesta în numele statului. În raport de cele anterior menționate, întrucât nu se poate reține în sarcina recurentei obligația de a restitui reclamantului intimat suma plătită de acesta firmei germane, devine inutilă examinarea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului intimat invocată de recurentă și criticată a fi fost greșit soluționată de către instanța de apel.

Astfel fiind, se reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, rezultat al unei greșite interpretări a actului dedus judecății și al unei greșite aplicări a dispozițiilor legii, motive raportat la care, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul promovat de recurenta pârâtă urmează a fi admis și, pe cale de consecință, decizia recurată urmează a fi modificată în sensul că urmează a fi respins apelul reclamantului și a fi admis apelul pârâtei împotriva sentinței primei instanțe, care urmează a fi schimbată în tot în sensul că urmează a fi respinsă acțiunea reclamantului ca nefondată. Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamantul intimat, ca parte căzută în pretenții, urmează a fi obligat să plătească recurentei pârâte suma de 705.269,04 lei cu titlu de cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale, constând în taxe de timbru, timbru judiciar și onorarii de avocat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC U. SA București împotriva deciziei nr. 191 din 24 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Modifică decizia din apel în sensul că respinge apelul reclamantului Ministerul Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 5016 din 9 decembrie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și admite apelul pârâtei declarat împotriva aceleiași sentințe. Schimbă în tot sentința de fond în sensul că respinge acțiunea reclamantului. Obligă intimatul reclamant la 705.269,04 lei cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale, către recurenta pârâtă. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2009.