ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 245/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 245/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12

septembrie 2002 reclamantul Ministerul Finanțelor Publice cheamă în judecată pe

pârâta SC U. SA București solicitând instanței să oblige pe pârâtă la plata

sumei de 8.258.141,04 Euro (în echivalentul în lei la data plății), sumă plătită

de reclamant în temeiul art. 1 din H.G. nr. 218/2001, a sumei de 294.651,55 dolari

SUA (în echivalentul în lei la data plății) reprezentând onorariile avocațiale

suportate de Statul Român, a sumei de 299.871.927 lei reprezentând cheltuieli

de judecată suportate de Statul Român, actualizată cu indicele de inflație la

data plății, beneficiul nerealizat de Statul Român reprezentând dobânda legală

pentru sumele menționate, calculată de la data efectuării plății de către

reclamant până la data plății efective de către pârâtă.

Prin sentința comercială nr. 171 din 11

decembrie 2003 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, respinge

excepția lipsei calității procesuale active privind pe reclamant ca

neîntemeiată, admite acțiunea reclamantului și obligă pe pârâtă la plata către

reclamant a sumei de 8.258.141,04 Euro în echivalent în lei la data plății-despăgubire,

a sumei de 294.651,55 dolari SUA în echivalent în lei la data plății-onorarii

avocațiale suportate și a sumei de 299.871.927 lei cheltuieli de judecată

suportate, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la

plata dobânzilor legale calculate pentru sumele menționate de la data la care

au fost plătite până la data achitării lor efective de către pârâtă.

Reține instanța, pentru a decide astfel,

că pârâta, ca succesor al I.C.E.N., era obligată să despăgubească societatea

comercială germană S.W.T.S.M.B.H. în baza sentinței arbitrale pronunțate de

Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCI Paris la 26 martie

1984, obligație pe care nu și-a executat-o, astfel că, fiind chemat în judecată

Statul Român de către firma germană, acesta s-a angajat să soluționeze amiabil

litigiul respectiv, și întrucât nu și-a îndeplinit angajamentele asumate, a

fost obligat la 1 decembrie 2000 de judecătorul Districtului New York la plata

sumei de 16.151.520 mărci germane în dolari SUA la rata de schimb de la 1

decembrie 2000, sumă achitată de reclamant în martie 2001, în baza H.G.

218/2001, în echivalent de 8.258.141,04 Euro, regresându-se împotriva pârâtei

în temeiul art. 3 din H.G. 218/2001, în sarcina acesteia reținându-se ca

întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

Prin decizia nr. 5317 din 7 decembrie

2004 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, admite recursul

declarat de pârâtă împotriva sentinței de mai sus pe care o casează și, cu

majoritate de voturi, trimite cauza la Tribunalul București, secția comercială,

competent să soluționeze în primă instanță, reținând incidența în cauză a art. I

pct. 5 din O.G. nr. 58/2003 coroborat cu art. 725 alin. (3) C. proc. civ. aplicabil

prin analogie, ca și a art.I pct. 11 din Legea 195 din 26 mai 2004, precum și

valoarea obiectului litigiului.

În fond, după casare, pârâta a formulat

cerere de întoarcere a executării, cerere disjunsă de instanță la termenul din

30 iunie 2005 și care face obiectul dosarului nr. 3591/2005.

Prin sentința comercială nr. 5016 din 9

decembrie 2005 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în rejudecare,

respinge excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, ca

neîntemeiată, admite în parte acțiunea formulată de reclamant și obligă pe

pârâtă la plata către reclamant a sumei de 8.258.141,04 Euro, în echivalent lei

la data plății, cu titlu de despăgubiri achitate de reclamant la 28 februarie

2001 și la plata dobânzii legale la această sumă, de la data achitării și până

la data plății, și a sumei de 299.871.927 lei cheltuieli de judecată,

actualizată cu indicele de inflație la data plății.

Reține instanța, pentru a decide astfel,

că, față de data la care s-a formulat cererea de executare a sentinței

arbitrale pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă CCI Paris

împotriva României – 17 ianuarie 1999 și în raport de împrejurarea că prin

hotărârea Tribunalului Districtual al SUA – Districtul de Sud New York din 16

noiembrie 1993 se stabilise că sentința anterioară pronunțată în favoarea

societății comerciale germane poate fi executată împotriva pârâtei, rezultă că

cererea de executare formulată împotriva României nu este prescrisă, iar

dreptul la acțiune al reclamantului fiind născut la momentul achitării sumei

către societatea germană, respectiv la 28 februarie 2001, termenul de

prescripție de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a

împlinit ulterior introducerii cererii la 12 septembrie 2002.

Reține de asemenea instanța că în speță

nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, mai precis

condiția caracterului ilicit al faptei pârâtei care nu a executat de bunăvoie

sentința arbitrală pronunțată împotriva sa, reclamanta neindicând norma legală

încălcată de pârâtă, dar, că sunt îndeplinite condițiile răspunderii pentru

îmbogățirea fără justă cauză, invocată în subsidiar de către reclamantă, pârâta

neputând fi însă obligată la restituirea către reclamantă a sumelor de bani

plătite decât în măsura creșterii patrimoniului său, astfel că reclamanta nu

poate pretinde și cheltuieli de judecată achitate cu ocazia desfășurării

procesului în fața instanțelor din SUA, care, de altfel, nici nu au fost

dovedite de către reclamantă.

Mai reține instanța că nu are relevanță

în cauză faptul că nu s-a solicitat recunoașterea sau încuviințarea executării

silite în România a hotărârii arbitrale pronunțată în Franța, acestea putând fi

utilizate ca probe în apărare potrivit art. 165 din Legea 105/1992, precum și

că dispozițiile art. 42 din Legea 105/1992 au cunoscut o interpretare

restrictivă în doctrină și jurisprudență, iar achitarea de către statul român a

obligației proprii a pârâtei nu a avut un temei juridic corespunzător în

dreptul român, făcându-se aplicare principiilor

alter ego și piercing

corporate veil

, caracteristice jurisprudenței americane, Statul român

nerecunoscând, prin contractul amiabil încheiat cu societatea germană la 30

aprilie 1997 și actul adițional la acesta din 20 august 1992, și nefiind

condamnat la plată, prin hotărârea din decembrie 2000, pentru existența unui

debit în nume propriu ci ca responsabil pentru plata sumelor datorate de

întreprinderile de comerț exterior, plata către societatea germană fiind corect

efectuată în Euro întrucât hotărârea dată de instanța din SUA a obligat Statul

român la plata sumei de 16.151.520 mărci germane în dolari SUA la rata cea mai

mare din data intrării în vigoare a memorandumului, iar marca germană a fost

înlocuită la momentul efectuării plății cu Euro.

Prin decizia comercială nr. 191 din 24

aprilie 2008 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, admite apelul

reclamantului împotriva sentinței de mai sus, schimbă în parte sentința atacată

în sensul că obligă pe pârâtă și la plata către reclamant a sumelor de 115.000 dolari

SUA, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății de către pârâtă, plus

dobânda legală începând cu data de 20 octombrie 1997 și până la momentul

plății, și de 150.000 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua

plății de către pârâtă, plus dobânda legală începând cu data de 17 mai 1999 și

până la momentul plății, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii atacate

și respingând ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiași

sentințe comerciale.

Pentru a decide astfel instanța constată

că prin cererea de chemare în judecată reclamanta sesizează instanța cu o

cerere întemeiată pe o situație de fapt, cu privire la care, indiferent de

numirea sau de întemeierea în drept, făcute de parte, instanța este chemată a

da calificarea juridică potrivită, constatare prin prisma căreia califică

acțiunea ca o acțiune în regres, formulată de comitent împotriva succesorului

prepusului său, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., Statul

român însușindu-și, prin contractul de tranzacție, care tranșează doar problema

cuantumului datoriei și pe cea a modalității de plată, fără a schimba titularul

obligației, punctul de vedere al răspunderii pentru fapta altuia, respectiv

pentru fapta fostei întreprinderi naționale de comerț exterior, întemeiată și

pe faptul că, potrivit art. 8 din Constituția Republicii Socialiste România din

1965, comerțul exterior era monopol de stat, întreprinderile de comerț exterior

desfășurând o activitate sub autoritatea statului, aflându-se în raporturi de

prepușenie cu statul, instanța de apel apreciind că prevederile art. 37 din

Decretul nr. 31/1954 nu sunt incidente, actul normativ respectiv, ulterior

Constituției României din 1952, care în art. 14 menționează monopolul statului

asupra comerțului exterior, neînlăturând expressis verbis raportul respectiv de

prepușenie, iar Legea nr. 6/1988 neputând retroactiva, fapta care a condus la

litigiul de față producându-se anterior.

Mai reține instanța că prin hotărârea

străină, pronunțată într-un proces în care întreprinderea U. a fost parte, s-a

statuat asupra calității acestei întreprinderi de succesor al N., efectele

hotărârii străine fiindu-i astfel relative și opozabile și, ca urmare, și

pârâtei, ca succesoare a sa, precum și că, atâta vreme cât pârâta nu a dovedit

că hotărârea străină de exequatur a fost modificată în căile de atac, aceasta

își produce pe deplin toate efectele împotriva sa, apărările ținând de netransmiterea

obligației de plată sau de prescripție neputând fi valorificate în cauza de

față, ci, eventual, în calea de atac împotriva respectivei hotărâri.

Reține instanța de apel, raportat la

calificarea și precizarea temeiului juridic al acțiunii, că deși condițiile de

exercitare a

actio de in rem

verso apar formal întemeiate, aceasta nu

este de natură a conduce la schimbarea soluției pronunțate câtă vreme

reclamantul apelant a investit instanța cu două temeiuri juridice, cel de al

doilea fiind formulat în subsidiar, și instanța le-a analizat pe ambele, iar

apelantul, criticând soluția pronunțată în fond, nu a renunțat la nici unul

dintre aceste temeiuri, solicitând expres instanței de control judiciar să dea

calificarea potrivită conform art. 84 C. proc. civ.

Reține instanța că principiul consfințit

de dispozițiile Codului de procedură civilă, Cartea despre executarea silită,

al executării de bunăvoie a obligațiilor stabilite prin hotărâre judecătorească

ori alte titluri, executarea silită reprezentând excepție, își găsește aplicare

și în planul raporturilor juridice cu element de extraneitate, întrucât, în

cauză, întreprinderea N., autoarea pârâtei, a inserat în contractul încheiat cu

partea germană „un pact comisoriu privind competența de arbitraj a Curții de la

Paris, pact care, chiar în lipsă de stipulație contrară se completează cu

regulile de arbitraj ale acestei curți, reguli ce privesc inclusiv obligația de

executare a sentințelor arbitrale”, reglementări prin raportare la care

nerespectarea obligației de executare a sentinței arbitrale încalcă Regulile de

arbitraj cărora părțile au convenit să li se supună și principiul de drept

pacta

sunt servanda

, fiind astfel manifestă vinovăția N., care știa, sau trebuia

să știe, care sunt obligațiile în legătură cu executarea sentinței arbitrale,

inacțiunea sa, ca și a succesoarei U., constând în neplata obligațiilor

stabilite prin sentința arbitrală, fiind ilicită, caracter reținut și pentru

acțiunea de retragere a tuturor sumelor de bani existente în conturile deschise

la băncile din SUA.

Mai reține instanța de apel că în

persoana autoarelor apelantei pârâte sunt îndeplinite cumulativ toate

condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul

produs firmei germane, faptele ilicite menționate, vinovăția și legătura de

cauzalitate dintre fapte și prejudiciu, precum și că sunt îndeplinite și

condițiile pentru exercitarea acțiunii în regres prin subrogarea de drept a

apelantului reclamant, acțiune ce a fost promovată înăuntrul termenului de

prescripție de trei ani, care curge de la data nașterii dreptului

reclamantului, respectiv de la data de 28 ianuarie 2001, când a făcut plata și,

deci, a cunoscut întinderea pagubei, operând și subrogarea sa de drept,

legitimându-se astfel procesual activ în promovarea acțiunii în regres

împotriva prepusului său, în locul căruia a plătit în calitate de comitent.

Consideră instanța de apel că

exceptio

mali processus

, invocată de pârâtă cu referire la hotărârea pronunțată de

instanța străină, care, în opinia sa, are în dreptul intern strânse legături cu

acțiunea în evicțiune și care cunoaște o reglementare expresă în art. 1351 C.

civ., chiar dacă s-ar admite că ar putea fi invocată în cadrul acțiunii în

regres nu este de natură să paralizeze acțiunea de față, câtă vreme pârâta nu a

făcut dovada că instituția introducerii sale în cauză de către Statul român era

compatibilă cu procedura urmată în SUA și cu specificul cauzei respective,

cerere care, de altfel, nici nu ar fi fost necesară întrucât obligația N., și a

U., fusese stabilită indiscutabil de instanțe, a căror competență nu a fost

contestată, prin sentința arbitrală franceză și prin hotărârea de exequatur

americană, aplicarea și recunoașterea acestora fiind stabilită prin prisma

Convenției de la New York pentru recunoașterea și executarea sentinței

arbitrale străine din 1958, la care România a aderat prin Decretul nr. 186/1961.

Reține instanța că, pe de o parte în nici

un caz invocarea excepției

mali processus

nu este de natură a paraliza

acțiunea, fiind necesară, în prealabil, acolo unde această excepție concordă cu

specificul acțiunii, examinarea tuturor șanselor cu vocație reală de a

împiedica admiterea acțiunii împotriva celui ce are o răspundere pentru fapta

altuia, iar, pe de altă parte că excepția menționată poate fi primită ca

analiză doar atunci când răspunderea proprie, și toate apărările posibile a fi

formulate în legătură cu aceasta, nu ar fi fost în prealabil examinate, ori

respectivele apărări au fost făcute în procesul de exequatur, ele nemaiputând

fi reiterate în cauza de față, întrucât ar înfrânge atât efectele

relativității, cât și pe cel al opozabilității hotărârilor pronunțate în

această procedură, pârâta intimată neînțelegând, de altfel, să-și conjuge

apărările cu Statul român de a cărui poziție, în procesul intentat de

societatea germană, s-a delimitat.

Mai reține instanța de apel că Statul

român a fost pus în situația de a transige ca urmare a conduitei culpabile a

antecesoarelor apelantei pârâte și sub constrângerea eventualității de a primi

o soluție defavorabilă și mai împovărătoare, în lumina precedentelor judiciare

negative în care fusese antrenat în fața altor instanțe americane, nefăcându-se

nici dovada că Statul român și-a asumat o obligație mai împovărătoare decât cea

stabilită prin sentința arbitrală, precum și că temeiul de drept al acțiunii

Statului român îl constituie dispozițiile art. 1000 alin. (3) și ale art. 1108

pct. 3 C. civ., invocarea art. 3 din H.G. nr. 218/2001 reprezentând doar un

argument în plus, în sensul că impune reclamantului să recupereze de la vinovat

suma plătită în baza raporturilor juridice de prepușenie, fără a schimba natura

juridică a acțiunii.

Reține instanța de control judiciar că

între România și SUA neexistând o convenție internațională multilaterală sau

bilaterală privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești

străine pronunțate în materie civilă și comercială, urmează a se face aplicare

dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 105/1992, ca și ale art. 173 din aceeași

lege, conform cărora o hotărâre judecătorească străină urmează a parcurge

formalitățile recunoașterii și încuviințării executării ei numai dacă nu se

execută de bunăvoie, acestei ultime ipoteze supunându-i-se Statul român, care a

avut în vedere astfel propriile dispoziții legale, respectiv art. 173 din Legea

nr. 105/1992 și art. 371

1

C. proc. civ.

Stabilește instanța și că Statul român a

acceptat la plată justificat sume mai mari decât cele reținute în sentința

arbitrală, întrucât acesta nu a negociat liber tranzacția, ci sub constrângerea

precedentelor judiciare în care a mai fost implicat și în care soluțiile i-au

fost defavorabile, alegând în speță varianta cea mai puțin împovărătoare atât

ca termen, cât și ca modalități de executare, precum și că, refuzând să dea curs

invitației Statului de a participa la negocierea tranzacției, apelanta pârâtă

nu mai poate valorifica apărările vizând inexistența dreptului Statului de a

transige și depășirea de către acesta a limitelor sumei asupra căreia s-a

tranzacționat. Cum raportul juridic în litigiu este de natură comercială, față

de dispozițiile art. 56 C. com. apelanta pârâtă era de drept în întârziere,

datorând astfel dobândă legală de la data la care s-a produs în patrimoniul

reclamantului prejudiciul.

Cu privire la apelul reclamantului,

instanța reține că, față de calificarea dată de ea acțiunii ca acțiune în

regres formulată de comitent împotriva succesorului prepusului său, întemeiată

în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3), raportat la art. 1108 alin. (3) C.

proc. civ., reclamantul, în temeiul subrogației de drept, este îndrituit la a

dobândi despăgubiri pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat de

participarea la procedura străină, prejudiciu în care se includ și cheltuielile

cu onorariile avocațiale necesare susținerii unei apărări calificate

corespunzătoare, sume la care se adaugă plata folosului care lipsește,

respectiv dobânda legală potrivit art. 1084 C. civ. și art. 43 C. com. raportat

la art. 1088 C. civ. și art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 9/2000, calculată de la

data plății fiecărei tranșe de onorarii, reclamantul neavând însă dreptul la

acordarea încă o dată a dobânzii legale calculată tot în funcție de dobânda de

referință a BNR, odată ce instanța de fond a acordat suma actualizată în

funcție de rata inflației din ziua plății, existând, în opinia instanței de

apel, o corelație evidentă între rata inflației și dobânda de referință a BNR.

Împotriva deciziei de mai sus pârâta

declară recurs, solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate

ca fiind nelegală, respingerea apelului reclamantului și, pe fond, respingerea

acțiunii acestuia, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului său recurenta

pârâtă critică instanța de apel, în esență, și pentru încălcarea prevederilor

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin neasigurarea unui

proces echitabil, în condițiile în care instanța a părtinit pe reclamant și nu

a ținut cont de probele admise și administrate care erau favorabile pârâtei,

respectiv raportul de expertiză care a stabilit sume mai mici, a ignorat culpa

reclamantului de a fi achitat în Euro obligațiile stabilite de instanța străină

în dolari americani, fapt de natură să-i sporească eventualul prejudiciu

datorită ratei de schimb mai mari, a ignorat că reclamantul a încheiat o

tranzacție cu încălcarea art. 1706 C. civ., precum și că hotărârea străină

pronunțată în dosarul 96CIV0314 de către Tribunalul Districtual de Sud New York

statuează doar cu privire la punerea în aplicare a obligațiilor asumate de stat

în nume propriu, prin acordul amiabil încheiat la 30 aprilie 1997 cu societatea

comercială germană, și nicidecum a obligației originare a I.C.E. N.

Întemeindu-se pe dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ., recurenta reproșează instanței de apel greșita

interpretare a hotărârii Tribunalului Districtual de Sud New York pronunțată la

1 decembrie 2004 de judecătorul E. în dosarul 96 CI, a acordului amiabil

încheiat de reclamantul M.E.F. cu firma germană la 30 aprilie 1997 și a

anexelor acestuia, ca și a probelor administrate în cauză, expertiza contabilă

și interogatoriu, instanța, ca urmare, omițând luarea în considerare a

considerentelor hotărârii străine, nefăcând nici-o referire la situația de fapt

cuprinsă în menționata hotărâre în temeiul căreia reclamantul și-a formulat

acțiunea, și nici la acordul amiabil încheiat de reclamant la 30 aprilie 1997

și la addendumul încheiat la 20 august 1997, acte ce reprezintă o tranzacție

judiciară încheiată la inițiativa reclamantului în timpul procesului cu firma

germană început la 17 ianuarie 1996, tranzacție făcută cu încălcarea

dispozițiilor art. 1706 C. civ., M.E.F. neavând mandat în acest sens de la

pârâta recurentă, care nu se afla în raport de prepușenie cu reclamantul care

și-a asumat obligații directe, în nume propriu, instanța de apel ignorând de

asemenea că hotărârea străină, pe baza căreia reclamantul și-a întemeiat acțiunea,

stabilește obligațiile reclamantului decurgând din neîndeplinirea de către

acesta a angajamentelor asumate de el însuși prin Acordul amiabil.

În același sens, recurenta critică

instanța de apel pentru greșita interpretare a raportului de expertiză care

stabilise corect, spre deosebire de instanță, că Statul român s-a obligat la o

sumă mai mare decât cea care rezultă din hotărârea Curții de Arbitraj de la

Paris, cu 1.122.030,13 Euro, firma germană nesolicitând dobânda capitalizată,

iar suma datorată acesteia fiind stabilită în dolari americani și nu în Euro,

cum a plătit reclamantul sporind astfel cuantumul prejudiciului pretins de la

recurentă.

Mai susține recurenta că numai greșita

interpretare a actelor deduse judecății au condus instanța de apel la

respingerea nemotivată a excepției invocate de pârâta recurentă a prescrierii

dreptului material la acțiune al reclamantului, termenul curgând de la data

cunoașterii de către acesta a întinderii prejudiciului, respectiv data de 30

aprilie 1997 când reclamantul s-a obligat la plata sumei de 16.151.520 mărci

germane prin tranzacția judiciară.

Cu invocarea motivului prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurenta reproșează instanței de apel greșita calificare

a acțiunii reclamantului ca fiind o acțiune în regres a comitentului împotriva

prepusului, întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C. civ. raportat la art. 1108 alin.

(3) C. civ., câtă vreme nu există raport de prepușenie, instanța criticată

făcând o greșită aplicare a art. 37 din Decretul nr. 31/1954, a art. 6 din

Legea nr. 6/1988 (atunci în vigoare) și ale art. 999 C. civ., dar și a

dispozițiilor Legii nr. 105/1992, și ignorând că recurenta nu a fost parte în

contractul de export din 1980, încheiat cu firma germană de antecesoarea sa I.C.E.N.,

care a fost obligată la despăgubiri de Tribunalul arbitral pentru săvârșirea în

1980 a unui delict, fapt personal, că hotărârea arbitrală, a cărei

neîndeplinire se reproșează recurentei „ca refuz nejustificat și ilicit”, a

fost pronunțată la 23 martie 1984, iar pasivul și activul I.C.E.N. a fost

preluat de I.C.E.U. la 30 iunie 1987, conform Decretului nr. 185/1987,

respectiv la peste trei ani de la constituirea debitului, că firma germană nu a

solicitat până în 1987 recunoașterea și executarea sentinței arbitrale în

România conform fostului art. 375 C. proc. civ. sau, ulterior, conform Legii

nr. 105/1992.

Mai susține recurenta că, făcând o

greșită aplicare a legii, instanța de apel a ignorat că tranzacția încheiată de

MEF s-a făcut cu încălcarea art. 1706 C. civ., reclamantul neavând vreun mandat

din partea recurentei și urmând, deci, să suporte consecințele lipsei acestui

mandat, instanța apreciind eronat și că prin contractul de tranzacție din 30

aprilie 2007 nu s-a schimbat titularul obligației, Statul român executând, în

baza sentinței din 1 decembrie 2000 a Tribunalului New York, o obligație

asumată în nume propriu prin Acordul amiabil, reclamantul din proprie

inițiativă optând să nu continue procesul cu firma germană, chemând în garanție

pe recurenta pârâtă, ci să propună respectivei firme încheierea unei tranzacții,

respectiv a unui contract amiabil, obligându-se la mai mult decât datora

recurenta în baza hotărârii arbitrale, fără a dovedi că ar fi fost constrâns să

încheie menționata tranzacție, ci oferind chiar facilități foarte mari părții

germane, asumându-și, deci, o obligație proprie.

Recurenta invocă din nou și excepția

prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului intimat, respinsă

greșit la fond și în apel, instanțele reținând eronat că nașterea dreptului la

acțiune, moment de la care curge termenul de prescripție, a avut loc la

momentul achitării sumelor către societatea germană, respectiv la 28 februarie

2001, conform extrasului de cont depus de reclamant, deși reclamantul a

cunoscut întinderea sumei reclamate la momentul încheierii tranzacției

judiciare, respectiv la 30 aprilie 1997, dată raportat la care formularea

acțiunii la 12 septembrie 2002 s-a făcut după împlinirea termenului de

prescripție de trei ani, fiind incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În sfârșit, recurenta consideră că

instanța de apel a făcut o greșită aplicare și a dispozițiilor art. 261 C.

proc. civ. prin nemotivarea respingerii excepției mai sus invocate, ca și a

dispozițiilor art. 43 C. com. prin stabilirea dobânzii ca fiind datorată de la

data plății de către MEF când s-a produs în patrimoniul reclamantei

prejudiciul, respectiv de la data de 28 februarie 2001 și nu din momentul la

care creanța era exigibilă, respectiv de la data de 9 decembrie 2005, data

pronunțării sentinței de către instanța de fond, cum ar fi fost corect.

Recurenta critică instanța de apel și

pentru eronata admitere a apelului reclamantului ignorând că dreptul de a

pretinde cheltuielile cu onorariile avocaților efectuate în procedura străină

și dobânda legală aferentă era prescris, iar reclamantul nu a dovedit că a

plătit respectivele onorarii, prin renunțarea la judecată, el nebeneficiind în

fapt de serviciile avocaților.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

intimatul reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat, întrucât

instanța de apel a dat o corectă interpretare actelor deduse judecății și a

probelor administrate în cauză, pronunțând decizia cu corecta aplicare a legii.

Examinat prin prisma motivelor invocate,

recursul recurentei pârâte este fondat.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului se reține că reclamantul intimat a investit instanța cu o cerere în

care s-a cerut obligarea pârâtei recurente la plata sumei achitate de reclamant

în temeiul art. 1 din H.G. nr. 218/2001, a unei sume reprezentând onorariile

avocațiale suportate de Statul român, a cheltuielilor de judecată suportate de

Statul român actualizate cu indicele de inflație la data plății, a beneficiului

nerealizat de Statul român reprezentând dobânda legală pentru sumele

menționate, calculată de la data efectuării plății de către reclamant până la

plata efectivă de către pârâtă, indicând ca temei de drept art. 998-999 C. civ.,

principiul îmbogățirii fără just temei, art. 112 C. proc. civ. și art. 3 din H.G.

nr. 218/2001, criticând în apel, instanța de fond pentru neaplicarea

dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., în sensul de a fi stabilit temeiul juridic

în baza căruia acțiunea poate fi admisă, critică în baza căreia instanța de

apel califică acțiunea reclamantului, prin care acesta a invocat principiul

răspunderii civile delictuale, și numai în subsidiar principiul îmbogățirii

fără justă cauză, și nu a investit instanța expres și restrictiv cu o

actio

de in rem verso

, ca fiind o acțiune în regres formulată de comitent

împotriva succesorului prepusului său, întemeiată în drept pe dispozițiile art.

1000 alin. (3) raportat la art. 1108 alin. (3) C. proc. civ., calificare pe

care reclamantul intimat a acceptat-o câtă vreme nu a formulat recurs împotriva

deciziei instanței de apel.

Se constată, însă, că, așa cum corect

arată recurenta și eronat apreciază instanța de apel, între reclamantul intimat

și recurentă, sau antecesoarele sale, nu a existat și nu există un raport de

prepușenie, care să facă posibilă acțiunea în regres a comitentului împotriva

prepusului său, pentru care a plătit prejudiciul creat de acesta cu vinovăție.

Potrivit prevederilor art. 37 din

Decretul nr. 31/1954, care nu au fost abrogate niciodată și al căror control de

constituționalitate nu s-a cerut „statul nu răspunde pentru obligațiile

persoanelor juridice și nici acestea nu răspund pentru obligațiile statului”,

iar potrivit art. 7, art. 8 și art. 9 din Legea nr. 6/1988, abrogată prin Legea

nr. 1/1992, fostele întreprinderi de comerț exterior în calitate de persoane

juridice aveau autonomie în negocierea și încheierea contractelor externe,

purtând răspunderea exclusivă, în raporturile cu partenerii externi, pentru

executarea obligațiilor și realizarea drepturilor stabilite prin respectivele

contracte, statul și nici un alt organ de stat nerăspunzând pentru obligațiile

unităților de comerț exterior și nici ele pentru obligațiile ce revin statului

ori organelor de stat.

Cu luarea în considerare a statutului

juridic de persoană juridică legal constituită, având deplină capacitate

juridică și acționând în nume propriu s-a pronunțat și Curtea de Arbitraj de pe

lângă Camera de Comerț Internațională de la Paris care, prin sentința din 26

martie 1984, a obligat pe N. Centrala navală, ca vânzător în contractul de

construcție de nave din 26 ianuarie 1980 încheiat cu cumpărătorul, societate

germană în comandită, la plata către cumpărător a sumei de 6.000.000 mărci

germane, cu dobânzi aferente de 8% pe an, de la 1 ianuarie 1981 până la data

plății efective, cu suportarea a jumătate din costurile arbitrajului de 144.000

dolari SUA, din care vânzătorul român urmând să plătească suma de 72.000 dolari

SUA cumpărătorului german, care achitase suma totală drept avans asupra

cheltuielilor.

Nici Curtea de Apel din Paris, cu

prilejul pronunțării deciziei din 4 martie 1986 prin care respinge cererea

părții române de anulare a sentinței arbitrale pronunțate de Curtea de Arbitraj

de pe lângă CCI Paris, nu contestă calitatea lui N. Centrala Navală de vânzător

în nume propriu și pe cont propriu al vaselor care au făcut obiectul

contractului încheiat cu cumpărătorul german, obligând pe N. la suportarea

cheltuielilor de judecată. În nici un moment instanțele menționate nu au

reținut calitatea Statului român de comitent al vânzătorului N. ca prepus.

Cu atât mai mult, după transformarea

succesoarei, I.C.E.U. în societate comercială, prin aplicarea Legii nr. 15/1990

și ulterior ca urmare a privatizării acesteia, în nici un caz nu se poate

accepta că statul, chiar și atunci când a mai avut calitatea de acționar al

recurentei, are un raport de prepușenie cu aceasta, ca prepus, raportul

societar dintre acționar și societate nefiind niciodată calificat în vreo lege

a vreunui stat sau în doctrina națională sau străină, ca raport de prepușenie.

De altfel nici instanțele americane nu au

reținut că între Statul român și recurentă ar exista raporturi de prepușenie,

instanța americană având în vedere, posibil, teoria alter ego, sau cea vizând

„penetrarea valului cooperatist”, ultima fiind întemeiată pe regulile

instituției „agency”, respectiv ale intermedierii, fiind posibilă calificarea

recurentei ca „agent” respectiv „intermediar”, reprezentant eventual al

„principalului”, în cauză - posibil - Statul român, instanța americană

nepronunțându-se în cauză, având în vedere posibila invocare de către Statul

român a excepției imunității de jurisdicție.

Observăm, de altfel, că potrivit celui de

al doilea restatement privind conflictul de legi, secțiunea 301 – art. 302

alin. (1) și (2), în lumina dreptului american legea aplicabilă Statutului

organic și, implicit, capacității persoanei juridice este legea statului

locului de constituire a respectivei persoane juridice, respectiv, în ceea ce

privește pe pârâta recurentă, legea română în conformitate cu care recurenta,

persoană juridică distinctă, nu s-a găsit și nu se găsește în raport de

prepușenie cu Statul român.

Astfel fiind recurenta pârâtă nu poate fi

obligată la plata sumelor pretinse de reclamant, sume pe care acesta le-a

plătit, de altfel, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate în nume

propriu prin „Contractul amiabil” încheiat la 30 aprilie 1997, prin Ministerul

Finanțelor, cu firma germană, modificat prin addendumul semnat la 20 august

1997.

Așa cum reclamantul intimat recunoaște,

prin cererea introductivă de instanță, la 17 ianuarie 1996 firma germană a

formulat o cerere de chemare în judecată a Statului român în cursul judecății

căreia reclamantul intimat a cerut acordarea unui termen în cadrul căruia să negocieze

și să încheie un contract de tranzacție judiciară, soluție încuviințată de

primul ministru al României la 21 martie 1997. Fără a-și formula apărări în

cauza pendinte la Tribunalul Districtual al Districtului de Sud New York, cauză

în care firma germană a afirmat, fără a putea dovedi, cum anterior constatase

judecătorul John Spizzo în cursul audierilor din august 1996, că recurenta

pârâtă și antecesoarele sale au acționat în contractul de vânzare de nave în

calitate de mandatare ale Statului Român, ca mandant, respectivele entități

fiind în fapt departamente de comerț exterior ale României, afirmații pe care

reclamantul intimat nu le-a combătut, preferând să încheie menționatul

„contract amiabil” prin care și-a asumat obligații ce depășeau valoric sumele

la care fusese obligată I.C.E.N. prin sentința arbitrală din 1984.

Cum reclamantul intimat nu și-a respectat

obligațiile asumate prin „contractul amiabil”, supus prin voința părților

dreptului american, firma germană a cerut instanței să dispună executarea

acestuia, proces în care din nou Statul român nu a înțeles să-și formuleze

apărări, nerăspunzând solicitării instanței de a propune martori, și care s-a

finalizat prin pronunțarea la 1 decembrie 2000 a hotărârii prin care Statul

român a fost obligat la plata sumei de 16.151.520 mărci germane, în dolari SUA,

la rata de schimb din 1 decembrie 2000.

Așadar reclamantul a fost obligat la

plata sumei menționate în hotărârea din 1 decembrie 2000 a instanței americane

pentru neexecutarea culpabilă de către acesta a angajamentelor asumate din

proprie inițiativă, în nume propriu, prin contractul amiabil, și nu pentru a

acoperi un prejudiciu produs de prepusul său, recurenta pârâtă de față. Cum

Statul român a fost cel care a propus încheierea „contractului amiabil”, cum

rezultă și din nota nr. 19692 din 18 septembrie 1997 transmisă de ministrul

finanțelor primului ministru, se constată că în mod greșit a reținut instanța

de apel că reclamantul intimat ar fi fost constrâns la încheierea respectivului

act, constrângere a cărei existență nici nu a fost probată de către intimat.

Din examinarea actelor din dosar rezultă

de asemenea că, de altfel, „contractul amiabil”, respectiv tranzacția judiciară

de soluționare amiabilă a litigiului promovat de firma germană, s-a încheiat

fără consultarea și introducerea în cauză a recurentei, care la data procesului

era o societate comercială pe acțiuni, cu organe legale proprii, singurele în

măsură să decidă asupra conduitei de urmat în respectivul litigiu.

Observăm, de asemenea, că firma germană,

care a avut posibilitatea să obțină recunoașterea și executarea silită în

România a sentinței arbitrale pronunțate de Curtea de Arbitraj de pe lângă CCI

Paris – potrivit legislației române atunci în vigoare (art. 375 C. proc. civ. -

abrogat în 1992) și, în conformitate cu prevederile Convenției de la New York

din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine la

care și Germania și România erau parte din 1961, sub condiția de a nu fi fost

împlinit termenul de prescripție de trei ani, a preferat să pornească

demersurile de executare abia în 1988, după împlinirea termenului de

prescripție în 1987, și nu în România ci în SUA, apelând tocmai în 1996 la

artificii jurisprudențiale precum „alter ego”, respinsă de instanță, sau

„piercing the corporate viel” pe care Statul român nu a combătut-o, nefăcând

nici o apărare în proces.

Executarea silită în România a sentinței

arbitrale menționate fiind prescrisă în aprilie 1987, la transmiterea către

succesoarea sa a activului și pasivului I.C.E.N., conform bilanțului contabil

din iunie 1987, sumele la care fusese obligată respectiva persoană juridică nu

s-au mai înscris în bilanț, rămânând astfel necunoscute unității U., ca

succesoare.

Față de cele de mai sus se constată că în

sarcina recurentei pârâte nu se poate reține culpa pentru plata de către

reclamantul intimat a sumei la care a fost obligat prin hotărârea Tribunalului

Districtului Sud New York ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate în

nume propriu și fără nici o constrângere prin „contractul amiabil” încheiat cu

firma germană, fără a fi avut un mandat în acest sens din partea recurentei

pârâte, a cărei răspundere deci nu poate fi antrenată pe calea acțiunii în

regres de față, astfel cum a fost ea calificată de către instanța de apel,

calificare necontestată de reclamantul intimat.

Desigur că reclamantul intimat are

vocația de a promova o acțiune în regres pentru recuperarea sumelor plătite

firmei germane, dar îndreptată împotriva celor culpabil mai întâi de încheierea

„contractului amiabil” ca soluție a unui proces în care Statul român nu a

înțeles să-și formuleze apărări, ca și, ulterior, de neexecutarea obligațiilor

asumate prin acesta în numele statului.

În raport de cele anterior menționate,

întrucât nu se poate reține în sarcina recurentei obligația de a restitui

reclamantului intimat suma plătită de acesta firmei germane, devine inutilă

examinarea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului intimat

invocată de recurentă și criticată a fi fost greșit soluționată de către

instanța de apel.

Astfel fiind, se reține că instanța de

apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, rezultat al unei greșite

interpretări a actului dedus judecății și al unei greșite aplicări a

dispozițiilor legii, motive raportat la care, cu aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul promovat de recurenta pârâtă urmează a fi

admis și, pe cale de consecință, decizia recurată urmează a fi modificată în

sensul că urmează a fi respins apelul reclamantului și a fi admis apelul

pârâtei împotriva sentinței primei instanțe, care urmează a fi schimbată în tot

în sensul că urmează a fi respinsă acțiunea reclamantului ca nefondată.

Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., reclamantul intimat, ca parte căzută în pretenții, urmează a fi

obligat să plătească recurentei pârâte suma de 705.269,04 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale, constând în taxe de

timbru, timbru judiciar și onorarii de avocat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC U. SA

București împotriva deciziei nr. 191 din 24 aprilie 2008 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială.

Modifică decizia din apel în sensul că

respinge apelul reclamantului Ministerul Finanțelor Publice București împotriva

sentinței civile nr. 5016 din 9 decembrie 2005 a Tribunalului București, secția

a VI-a comercială, și admite apelul pârâtei declarat împotriva aceleiași

sentințe.

Schimbă în tot sentința de fond în sensul

că respinge acțiunea reclamantului.

Obligă intimatul reclamant la 705.269,04

lei cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale, către recurenta

pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 29 ianuarie 2009.