ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2697/2009

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 353 din 6 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanți G.A., P.A., A.V., A.C., P.P., și P.G. în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A., I.G.P.R. și cu chematul în garanție M.E.F. Pe cale de consecință au fost obligați pârâții să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând prima de concediu pe perioada 2003 - 2006 și sporul de fidelitate pentru anul 2005, corespunzător perioadei lucrate efectiv, actualizate la data plății. De asemenea, a admis cererea de garanție formulată în cauză de către pârâtul M.I.R.A.

Prin Decizia nr. 3747 din 29 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de M.E.F., modificând în parte sentința atacată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a acestuia. Totodată, a respins recursul declarat de pârâtul M.I.R.A. împotriva aceleiași sentințe ca nefondat. Instanța de control judiciar a reținut că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, iar în conformitate cu dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003, republicată, aprobată prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

Normele juridice prin care s-a acordat dreptul în discuție au fost în ființă în întreaga perioadă menționată în acțiune și ele sunt conforme principiilor înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României. S-a mai considerat că suspendarea acordării primei de concediu în anii 2001 - 2006, dispusă prin legi bugetare succesive, nu echivalează cu înlăturarea dreptului, în lipsa unei dispoziții legale în acest sens. Că, efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a aplicării dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

La data de 26 februarie 2009, M.I.R.A. a formulat contestație în anulare împotriva ultimei hotărâri judecătorești, invocând prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. Contestatorul a susținut că instanța de control judiciar nu a cercetat și răspuns în vreun fel la motivele sale de recurs. Această omisiune rezultă și din faptul că în motivarea deciziei pronunțate, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 188/1999, modificată și completată, s-a reținut că suspendarea dreptului salarial reprezentat de prima de concediu a operat în perioada 2001 - 2005, în timp ce solicitarea intimaților-reclamați se referă, în mod cert, la perioada 2003 - 2006 și se întemeiază pe prevederile Ordonanței Guvernului nr. 38/2003, modificată și completată, ca de altfel și motivele de recurs.

Contestația în anulare este neîntemeiată. Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Cum deja s-a arătat, M.I.R.A. a invocat ca temei juridic al cererii sale de retractare, norma cuprinsă în teza a II-a a dispoziției legale precitată, susținând că Înalta Curte de Casație și Justiție, investită cu soluționarea recursului nu a examinat motivele de casare formulate.

Justețea acestei afirmații este însă, contrazisă de considerentele care alcătuiesc motivarea soluției și în cadrul cărora au fost analizate toate apărările contradictorii ale părților, precum și textele legale care au prevăzut dreptul reclamanților – funcționari publici în cadrul Direcției Generale Anticorupție – aparținând aparatului central al M.A.I. la plata primelor de concediu pentru perioada 2003 - 2006 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005, corespunzător perioadei lucrate efectiv de fiecare. Recursul pârâtului viza exclusiv, prima de concediu pentru anul 2003, în legătură cu care s-a susținut că ea nu este datorată deoarece anterior datei de 1 ianuarie 2004 nu au existat prevederi legale care să statueze acordarea acestui drept polițiștilor.

Ori, astfel cum s-a arătat cu prilejul expunerii rezumative a actelor și lucrărilor din dosar, prin decizia pronunțată, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul pârâtului ca nefondat, apreciind că dreptul pretins a fost doar suspendat, iar nu înlăturat în perioada 2001 - 2005. Ca atare, nu poate fi vorba în speță de omisiunea instanței de recurs de a examina vreun motiv de casare și care, în sensul dispoziției cuprinse în art. 318 din C. proc. civ. să justifice admiterea cererii de retractare a deciziei atacate. Având în vedere aceste considerente urmează a dispune respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de M.A.I. împotriva Deciziei civile nr. 3747 din 29 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 mai 2009.