ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2697/2009

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 353 din 6 februarie 2008,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamanți G.A., P.A., A.V., A.C., P.P., și P.G. în

contradictoriu cu pârâții M.I.R.A., I.G.P.R. și cu chematul în garanție M.E.F.

Pe cale de consecință au

fost obligați pârâții să plătească reclamanților drepturile bănești

reprezentând prima de concediu pe perioada 2003 - 2006 și sporul de fidelitate

pentru anul 2005, corespunzător perioadei lucrate efectiv, actualizate la data

plății.

De asemenea, a admis cererea

de garanție formulată în cauză de către pârâtul M.I.R.A.

Prin Decizia nr. 3747 din 29

octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de M.E.F., modificând în parte sentința

atacată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a acestuia.

Totodată, a respins recursul

declarat de pârâtul M.I.R.A. împotriva aceleiași sentințe ca nefondat.

Instanța de control judiciar

a reținut că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcționarul

public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, iar în conformitate

cu dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003, republicată, aprobată prin Legea nr.

353/2003, cu modificările și completările ulterioare, polițiștilor li se acordă

un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

Normele juridice prin care

s-a acordat dreptul în discuție au fost în ființă în întreaga perioadă

menționată în acțiune și ele sunt conforme principiilor înscrise în art. 38 alin.

(2) din Constituția României.

S-a mai considerat că

suspendarea acordării primei de concediu în anii 2001 - 2006, dispusă prin legi

bugetare succesive, nu echivalează cu înlăturarea dreptului, în lipsa unei

dispoziții legale în acest sens. Că, efectele produse de aceste acte normative,

de suspendare sau de amânare a aplicării dispoziției legale referitoare la

dreptul dobândit trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar

însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării

unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și

inadmisibil.

La data de 26 februarie

2009, M.I.R.A. a formulat contestație în anulare împotriva ultimei hotărâri

judecătorești, invocând prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Contestatorul a susținut că

instanța de control judiciar nu a cercetat și răspuns în vreun fel la motivele

sale de recurs.

Această omisiune rezultă și

din faptul că în motivarea deciziei pronunțate, întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 188/1999, modificată și completată, s-a reținut că suspendarea

dreptului salarial reprezentat de prima de concediu a operat în perioada 2001 -

2005, în timp ce solicitarea intimaților-reclamați se referă, în mod cert, la

perioada 2003 - 2006 și se întemeiază pe prevederile Ordonanței Guvernului nr. 38/2003,

modificată și completată, ca de altfel și motivele de recurs.

Contestația în anulare este

neîntemeiată.

Potrivit art. 318 C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Cum deja s-a arătat, M.I.R.A.

a invocat ca temei juridic al cererii sale de retractare, norma cuprinsă în

teza a II-a a dispoziției legale precitată, susținând că Înalta Curte de

Casație și Justiție, investită cu soluționarea recursului nu a examinat

motivele de casare formulate.

Justețea acestei afirmații

este însă, contrazisă de considerentele care alcătuiesc motivarea soluției și

în cadrul cărora au fost analizate toate apărările contradictorii ale părților,

precum și textele legale care au prevăzut dreptul reclamanților – funcționari

publici în cadrul Direcției Generale Anticorupție – aparținând aparatului

central al M.A.I. la plata primelor de concediu pentru perioada 2003 - 2006 și

a sporului de fidelitate pentru anul 2005, corespunzător perioadei lucrate

efectiv de fiecare.

Recursul pârâtului viza

exclusiv, prima de concediu pentru anul 2003, în legătură cu care s-a susținut

că ea nu este datorată deoarece anterior datei de 1 ianuarie 2004 nu au existat

prevederi legale care să statueze acordarea acestui drept polițiștilor.

Ori, astfel cum s-a arătat

cu prilejul expunerii rezumative a actelor și lucrărilor din dosar, prin

decizia pronunțată, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins recursul pârâtului ca nefondat, apreciind că

dreptul pretins a fost doar suspendat, iar nu înlăturat în perioada 2001 - 2005.

Ca atare, nu poate fi vorba

în speță de omisiunea instanței de recurs de a examina vreun motiv de casare și

care, în sensul dispoziției cuprinse în art. 318 din C. proc. civ. să justifice

admiterea cererii de retractare a deciziei atacate.

Având în vedere aceste

considerente urmează a dispune respingerea contestației în anulare ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de M.A.I. împotriva Deciziei civile nr. 3747 din 29 octombrie

2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 19 mai 2009.