BACA c. REPUBLIQUE TCHEQUE

BACA c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2006)

A CINCEA SECȚIUNE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cerii nr. 9457/03

prezentată de Oldřich BÁČA

împotriva Republicii Cehe

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), în sesiune ordinară din 23 octombrie 2006, compusă din:

D. P. Lorenzen, președinte,

Doamna S. Botoucharova,

D-nii K. Jungwiert,

R. Maruste,

J. Borrego Borrego,

Doamna R. Jaeger,

D. M. Villiger, judecători,

și Doamna C. Westerdiek, grefieră de secțiune,

Având în vedere cererea menționată mai sus, depusă la 13 martie 2003,

Având în vedere decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina în mod simultan admisibilitatea și fondul cauzei,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

PE FOND

Reclamantul, D. Oldřich Báča, este cetățean ceh, născut în 1957 și rezident la Polička. Acesta este reprezentat înaintea Curții de Doamna M. Vašíček, avocat la baroul ceh. Guvernul pârât era reprezentat de D. V.A. Schorm.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 29 octombrie 1997, A.H., un client al reclamantului, sesizează tribunalul de district (Okresní soud) din Svitavy cu o acțiune tendintă sa-l oblige pe acesta sa efectueze, pe cheltuiala lui, lucrări de reparare a acoperișului.

La 9 septembrie 1999, A.H. trimite tribunalului un document intitulat « modificarea cerii » inițiale, efectuată în lumina faptelor stabilite de un raport de expertiză comandat în cadrul procedurii.

Prin sentința din 16 septembrie 1999, tribunalul de district i-a ordonat reclamantului să efectueze anumite lucrări (punctul I din dispozitiv), a respins cererea A.H. de realizare a altor lucrări (punctul II) și a admis modificarea acțiunii datate din 9 septembrie 1999 (punctul III).

La 4 noiembrie 1999, reclamantul a apelat sentința menționată, reprșând tribunalului de district că nu a stabilit în mod corespunzător starea faptelor și că a acordat părții adverse mai mult decât solicita (chiar și după modificare). Cât privește punctul III al dispozitivului, s-a plâncut că tribunalul nu i-a comunicat spre comentare modificarea acțiunii datate din 9 septembrie 1999.

La 11 octombrie 2000, tribunalul regional (Krajský soud) din Hradec Králové a confirmat sentința atacată, pe motiv că tribunalul de district a stabilit în mod corespunzător starea faptelor și a tras concluzii juridice potrivite; a notat de asemenea că obiecțiunile cuprinse în apel au fost deja ridicate în prima instanță. Tribunalul a respins de asemenea apelul împotriva punctului III, considerând că potrivit codului de procedură civilă, deciziile privind admiterea sau respingerea modificării acțiunii nu puteau fi apelate, și că viciile procedurale constatate în cauza de față nu puteau avea drept consecință o decizie eronată. În același timp, tribunalul a respins cererea reclamantului de admitere a unui recurs în casație.

În aplicarea articolului 239 § 2 al codului de procedură civilă, care permitea părților litigante să se recurgă la casație în ciuda respingerii de către judecătoria de apel a cererii de admitere a recursului în casație, reclamantul a atacat sentința tribunalului regional printr-un recurs în casație introdus la Curtea Supremă (Nejvyšší soud) la 11 decembrie 2000.

Pentru a nu depăși termenul legal de șaizeci de zile deschis pentru sesizarea Curții Constituționale (Ústavní soud), persoana în cauză a format la 4 ianuarie 2001 un recurs constituțional în care se plângea de încălcarea de către tribunalele inferioare a drepturilor sale la protecție judiciară și la proces echitabil. A informat Curtea Constituțională de introducerea recursului său în casație.

La 29 iulie 2002, Curtea Supremă a declarat neadmisibilă partea privind confirmarea sentinței din prima instanță de către judecătoria de apel; apoi, a considerat drept admisibilă dar nejustificată partea recursului referitoare la admiterea modificării acțiunii. A estimat mai întâi că pentru ceea ce privește trimiterea din 9 septembrie 1999, era mai degrabă vorba de o precizare a acțiunii decât de modificarea acesteia. Curtea a notat apoi că în apelul formulated împotriva sentinței din 16 septembrie 1999, reclamantul a prezentat argumentele de fond referitoare la acțiunea astfel « modificată » și că deci a facut uz de mijloacele procedurale care i-au permitut să se apere împotriva acestei modificări.

Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 8 august 2002.

La 2 octombrie 2002, noul avocat al reclamantului a informat Curtea Constituțională că a preluat reprezentarea acestuia. De asemenea, i-a cerut să nu judece recursul constituțional al clientului sau până nu îl completează, într-un termen de douăzeci de zile.

Prin trimitere din 7 octombrie 2002, avocatul a completat recursul constituțional al reclamantului extinzând-ul la hotărârea Curții Supreme din 29 iulie 2002. Acest corespondență a fost notificată Curții Constituționale a doua zi, și anume la 8 octombrie 2002; conform unei informații pe care reclamantul o obținuse mai târziu, completarea menționată a fost versată în dosar la 14 octombrie 2002.

La 8 octombrie 2002, Curtea Constituțională a declarat neadmisibil grievul reclamantului referitor la respingerea de către tribunalul regional a apelului acestuia privind punctul III al sentinței din prima instanță, pe motiv că interesatul nu a atacat înaintea ei partea hotărârii Curții Supreme referitoare la acest punct. A notat la aceasta că o eventualã anulare a părții relevante a hotărârii tribunalului regional fără anularea deciziei corespunzătoare a Curții Supreme ar fi contrară principiului securității juridice. Restul recursului constituțional a fost declarat evident nefondat.

La 13 decembrie 2002, tribunalul de district a ordonat executarea sentinței sale.

GRIEVURI

Invocând art. 6 § 1 din Convenție în partea sa referitoare la dreptul la proces echitabil și la accesul la tribunal, reclamantul se plânge că tribunalul de district nu i-a permis să se pronunțe asupra modificării acțiunii de către pârât, că tribunalul regional nu a examinat în mod corespunzător toate obiecțiunile ridicate în apelul acestuia, și că în declarând neadmisibil recursul său în casație, Curtea Supremă a operat o interpretare restrictivă a legii. Denunță în sfârșit că Curtea Constituțională nu a luat în considerare extinderea recursului său datată din 7 octombrie 2002 și că a respins recursul în principal din cauza unui viciu formal, totuși corectat prin completarea menționată.

PE DREPT

Reclamantul ridică mai multe grievuri sub unghiul articolului 6 § 1 din Convenție, care se citește după cum urmează:

« Orice persoană are dreptul ca cauza sa fie auzită în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturi și obligații de natură civilă (...) »

Guvernul reamintește jurisprudența Curții potrivit căreia corectitudinea unei proceduri se apreciază în principiu în raport cu desfășurarea acesteia în ansamblu, și că încălcarea unui drept la un anumit stadiu al procedurii poate fi șterse, în anumite condiții, în fazele ulterioare.

În cauza de față, Guvernul recunoaște că, fără a-i acorda reclamantului posibilitatea să se exprime asupra cererii părții adverse tendintă la modificarea acțiunii, tribunalul de prima instanță a acceptat această modificare în sentința sa pe fond. Interesatul a atacat apoi această parte a sentinței printr-un apel, respins ca inadmisibil. Guvernul subliniază că judecătoria de apel a recunoscut că era vorba de un viciu procedural, dar de un viciu a cărui natură nu putea avea drept consecință o decizie eronată pe fond. Apoi a fost Curtea Supremă care s-a exprimat exhaustiv asupra acestei chestiuni și care a admis de asemenea o eroare proceduală. La fel cu aceste judecătorii, Guvernul susține că nu se poate admite că fiecare viciu procedural trebuie să aducă anularea de către instanța superioară a deciziei astfel viciate. Prin urmare, nu se poate potrivit lui reproșa tribunalelor menționate, considerând că viciul sus-invocat nu a avut impact asupra corectitudinii sentinței din prima instanță, să nu l-o anuleze. De asemenea, Curtea Supremă a notat că trimiterea din 9 septembrie 1999 semăna mai mult cu o precizare a acțiunii inițiale decât cu modificarea acesteia, și că eroarea tribunalului de district a fost suficient corectată în procedura de apel; într-adevăr, în această din urmă procedură, reclamantul a avut posibilitatea să comenteze acțiunea precum « modificată » și să-și susțină aserțiunile prin toți argumentele și dovezile pe care le considera relevante.

Guvernul este deci de părere că omisiunea tribunalului de district de a comunica reclamantului modificarea acțiunii făcute de partea adversă nu poate în sine duce Curtea la concluzia că principiul egalității armelor nu a fost respectat în procedura litigioasă. Potrivit lui, viciul comis de tribunalul de prima instanță a fost șters în cursul fazelor ulterioare ale procedurii care, în ansamblu, era conformă cu toate cerințele articolului 6 din Convenție.

Reclamantul consideră că Guvernul nu poate invoca o corectare în fazele ulterioare ale procedurii, deoarece aceasta nu a avut loc. El subliniază, pe de o parte, că tribunalul de district nu i-a permis să se apere împotriva modificării acțiunii bazate pe un raport de expertiză (de care era sceptic) și, pe de altă parte, că a acordat A.H. mai mult decât aceasta ceruse. Astfel, tribunalul ar fi favorizat partea adversă, în detrimentul interesatului. Judecătoria de apel a estimat apoi că acest viciu nu a avut drept consecință o decizie eronată și că toate obiecțiunile reclamantului au fost deja examinate în prima instanță. Prin urmare, potrivit reclamantului, nu a existat nicio corectare în apel deoarece tribunalul regional nu a luat în considerare argumentele sale, referindu-se la procedura anterioară, și nici nu a examinat chestiunea imposibilității pentru el de a se pronunța asupra modificării acțiunii. În sfârșit, dacă Curtea Supremă a admis de asemenea existența unor vicii, ea nu a tras consecințele necesare din acestea.

În aceste circumstanțe, reclamantul insistă că a existat încălcarea dreptului său la proces echitabil, inclusiv principiile contradictoriului și ale egalității armelor.

Potrivit jurisprudenței Curții, trebuie examinată corectitudinea procedurii în ansamblu și o judecătorie superioară sau supremă poate, în anumite cazuri, șterge încălcarea inițială a unei prevederi din Convenție (De Cubber c. Belgia, hotărâre din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, § 33; De Haan c. Țări de Jos, hotărâre din 26 august 1997, Recueil 1997-IV, § 54; I.J.L. și alții c. Regatul Unit, nr. 29522/95, 30056/96 și 30574/96, § 117, CEDO 2000-IX).

În cauza de față, este adevărat că reclamantul nu i s-a comunicat de tribunalul de prima instanță copia trimiterii părții adverse, pe care tribunalul o considerase o modificare a acțiunii. Prin urmare, interesatul a luat cunoștință de acest fapt doar în momentul adoptării sentinței. Trebuie totuși notat că reclamantul a folosit apoi posibilitatea de a forma o apel împotriva sentinței menționate, în care a putut invoca toți argumentele pe care le considera relevante; la această ocazie, a avut posibilitatea să se pronunțe asupra obiectului modificat al procedurii. Rezultă din aceasta că în stadiul procedurii de apel, reclamantul poseda deja elementele care nu i-au fost cunoscute anterior, și judecătoria de apel a avut facultatea de a examina argumentele sale la aceasta privire (a se vedea, mutatis mutandis, I.J.L. și alții c. Regatul Unit, precitat, § 118). Prin urmare, Curtea consideră că instanța de apel a corectat deficiențele procesului inițial. De asemenea, nimic nu arată că procedura de apel ar fi avut caracter inechitabil (a se vedea § 48 mai jos).

Rezultă din aceasta că acesta greiving trebuie respins pentru defect evidentă de fundament, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Curtea reamintește că nu intră în atribuțiile ei să substituie propria apreciere a faptelor aceleia a judecătoriilor interne, cărora le revine în principiu cântărirea elementelor culese de ele (Edwards c. Regatul Unit, hotărâre din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, § 34). De alte parte, art. 6 § 1 din Convenție le obligă pe judecătorii să-și motiveze deciziile, dar nu poate fi interpretat ca exigând un răspuns detaliat la fiecare argument. De asemenea, Curtea Europeană nu este chemată să cerceteze dacă argumentele au fost tratate în mod adecvat (Van de Hurk c. Țări de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, § 61). Astfel, respingând un recurs, judecătoria de apel poate, în principiu, să se limiteze la a face ai ai proprii motivele deciziei atacate (García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 26, CEDO 1999-I).

În cauza de fapt, Curtea observă că, în măsura în care tribunalul regional a aderat în întregime la concluziile de fapt și de drept făcute de tribunalul de district, s-a referit la motivele sentinței adoptate de acesta din urmă. A estimat de asemenea că obiecțiunile ridicate de reclamant în apelul acestuia erau în principiu identice cu cele examinate în prima instanță și că condițiile erau reunit pentru a confirma sentința atacată.

În aceste circumstanțe, operând o apreciere generală, Curtea consideră că hotărârea tribunalului regional nu era insuficient motivată.

Cât privește conduita Curții Supreme, Curtea observă că admisibilitatea recursului în casație depindea în cauza de fapt de chestiunea dacă existau motive relevante pentru a o admite, și în special de chestiunea dacă decizia atacată revistea « importanță juridică crucială », noțiune explicitate de jurisprudența internă pe care tribunalele naționale sunt chemate să o urmeze. În acest sens, Curtea observă că decizia Curții Supreme este suficient motivată și nu pare arbitrară; ținând cont că interpretarea și aplicarea dreptului național le incumbă în primul rând judecătoriilor interne, ea nu se consideră competentă să meargă mai departe de constatarea menționată.

Rezultă din aceasta că acesta greiving trebuie respins pentru defect evidentă de fundament, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

3.1. Guvernul ridică mai întâi o excepție de incompatibilitate ratione materiae. Observă că potrivit jurisprudenței Curții, art. 6 din Convenție este aplicabil unei proceduri înaintea unei judecătorii constituționale dacă decizia acesteia poate avea o influență asupra deciziilor relevante ale tribunalelor inferioare. Reamintind că Convenția nu vizează protejarea drepturilor pur teoretice sau iluzii, el estimează totuși că o posibilitate pur teoretică a unei asemenea influențe nu este suficientă pentru a face art. 6 aplicabil. Potrivit lui, puterea de casație de care este dotată Curtea Constituțională cehă nu ar trebui să însemne automat că o decizie a acestei judecătorii să poată influența deciziile tribunalelor inferioare. În caz contrar, ar exista în jurisprudența Curții anumite inconsistențe cu privire la aplicabilitatea articolului 6 procedurilor desfășurate înaintea judecătoriilor constituționale și acelora referitoare la recursurile în revizuire a procedurii.

Prin urmare, Guvernul susține că procedura referitoare la un recurs introdus înaintea Curții Constituționale cehe se încadrează din punctul ei de vedere al naturii în tipul de proceduri acoperit de art. 13 din Convenție. Într-adevăr, aceasta este prevederea care le impune statelor să garanteze oricărei persoane un recurs efectiv împotriva unei încălcări a drepturilor recunoscute de Convenție și, potrivit Guvernului, această noțiune de efectivitate trebuie interpretată la lumina cerințelor articolului 6.

Dacă totuși Curtea nu ar accepta teza menționată mai sus, ar trebui, potrivit Guvernului, să procedeze la aplicarea articolului 13 cel puțin prin analogie și deci să recurgă la criteriul « grievul apărabil ». Astfel, art. 6 ar trebui aplicat unei proceduri înaintea Curții Constituționale doar cu condiția ca grievul pe care se bazează recursul constituțional să fie apărabil și că, prin urmare, posibilitatea pentru menționata curt de a influența deciziile tribunalelor inferioare să nu fie pur teoretică. Or, în cauza de fapt, aserțiunea reclamantului potrivit căreia dreptul său la proces echitabil a fost încălcat din cauza omisiunii de a-i comunica modificarea acțiunii era neapărabilă.

Cât privește aprecierea în meritulu grievului, Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.

3.2. În observațiile sale, reclamantul insistă asupra încălcării dreptului său la proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenție, care include de asemenea principiul securității juridice și existența unui recurs efectiv. El susține că, din cauza formalismului excessiv, Curtea Constituțională a încălcat dreptul său la tribunal ca element al dreptului la proces echitabil, precum și dreptul său la un recurs efectiv. Într-adevăr, din lipsă de considerare a completării recursului constituțional datate din 7 octombrie 2002, ea a refuzat să examineze fondul grievului referitor la respingerea de către tribunalul regional a apelului acestuia privind punctul III al sentinței din prima instanță, și să reexamineze partea relevantă a hotărârii Curții Supreme. Pentru ceea ce privește restul recursului, Curtea a estimat că conducta tribunalelor constituind potrivit reclamantului o atentare la drepturile sale procedurale era conformă Constituției, concluzie care este inacceptabilă pentru interesат.

3.3.1. În ceea ce privește excepția ridicată de Guvern, Curtea reamintește că o procedură, chiar dacă se desfășoară înaintea unei judecătorii constituționale, cade sub textul articolului 6 din Convenție dacă rezultatul ei este determinant pentru drepturi sau obligații de natură civilă (Kraska c. Elveția, hotărâre din 19 aprilie 1993, seria A nr. 254-B, § 26), adică dacă rezultatul unei asemenea instanțe poate influența rezultatul litigiului înaintea judecătoriilor ordinare (Süßmann c. Germania, hotărâre din 16 septembrie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, § 39). În conformitate cu această jurisprudență, Curtea a reafirmat în hotărârea Krčmář și alții c. Republica Cehă (nr. 35376/97, §§ 36-37, 3 martie 2000) că art. 6 § 1 se aplică procedurii înaintea Curții Constituționale cehe, și corectitudinea procedurii desfășurate înaintea acesteia a făcut obiectul mai multor alte cereri examinate recent de Curtă (a se vedea, de exemplu, Bulena c. Republica Cehă, nr. 57567/00, 20 aprilie 2004; Kadlec și alții c. Republica Cehă, nr. 49478/99, 25 mai 2004; Milatová și alții c. Republica Cehă, nr. 61811/00, CEDO 2005-...(extracts); Houfová c. Republica Cehă (dec.), nr. 58177/00, 1 iulie 2003; Malhous c. Republica Cehă [Marea Cameră], nr. 33071/96, § 62, 12 iulie 2001).

Pe aceste punct, Curtea observă că dacă, într-adevăr, procedura înaintea Curții Constituționale cehe este limitată la examinarea chestiunilor de constituționalitate și nu implică, ca atare, o apreciere directă și deplină a drepturilor de natură civilă implicate în procedura pe fond, aceasta poate totuși avea o influență determinantă asupra deciziilor tribunalelor inferioare, și anume din cauza puterii de casație conferite acestei judecătorii supreme.

În cauza de fapt, trebuie subliniat că dacă recursul constituțional al reclamantului ar fi fost admis, acesta ar fi obținut anularea deciziilor contestate și deschiderea unei noi proceduri (a se vedea, mutatis mutandis, Süßmann c. Germania, precitat, § 43). Pentru a răspunde argumentului Guvernului, trebuie notat că potrivit codului ceh de procedură civilă, decizia de admitere a unui recurs în revizuire a procedurii nu aduce automat anularea deciziilor pronunțate anterior, de unde diferența dintre recursul constituțional și recursul în revizuire cu privire la impactul asupra rezultatului litigiului înaintea tribunalelor inferioare.

art. 6 § 1 fiind deci aplicabil în cauza de fapt, trebuie respinsă excepția ridicată de Guvern.

3.3.2. Curtea reamintește apoi că în principal autorităților naționale, și în special cursurilor și tribunalelor, le incumbă să interpreteze legislația internă; rolul ei se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este cu deosebire adevărat cât privește interpretarea de către tribunale a regulilor procedurale. Reglementarea referitoare la formalitățile și termenele de respectat pentru a forma un recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectarea, în special, a securității juridice (Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr. 46129/99, § 46, CEDO 2002-IX; Tejedor García c. Spania, hotărâre din 16 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, § 31).

De altfel, « dreptul la tribunal », a cărui drept de acces constituie un aspect, nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în particular în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece prin natura sa necesită o reglementare de către stat, care se bucură la aceasta de o anumită marjă de apreciere (a se vedea, între altele, Garcia Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II, și Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, precitat, § 47). Cu toate acestea, limitările aplicate nu trebuie să restricționeze accesul deschis individului într-o manieră sau la un punct precum că dreptul se vede afectat în substanța sa. De peste tot, ele nu sunt în consonanță cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (Guérin c. Franța, hotărâre din 29 iulie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-V, § 37).

Curtea a observat în trecut că legea Curții Constituționale cehe nu distingea între căile ordinare de atac și căile extraordinare de atac, justiciabilii fiind obligați să epuizeze pe amândouă înainte de a sesiza această judecătorie. Dacă reclamanții erau deci obligați să se recuragă la casație pentru a nu vedea recursul lor constituțional declarat inadmisibil, Curtea a considerat că termenul pentru introducerea recursului constituțional ar fi trebuit să curgă doar de la decizia Curții Supreme, sau că ar fi trebuit cel puțin să fie suspendat prin depunerea recursului în casație (a se vedea, ca exemplu, Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, § 51, CEDO 2002-IX; Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, precitat, § 55; Vodárenská akciová společnost, S.A. c. Republica Cehă, nr. 73577/01, § 36, 24 februarie 2004; Soudek c. Republica Cehă, nr. 56526/00, § 22, 15 martie 2005).

În cauza de fapt, reclamantul, profitând de posibilitatea oferită de art. 239 § 2 al codului de procedură civilă, a decis să introducă un recurs în casație, lucru pe care l-a comunicat și Curții Constituționale. Conform avizului menționat mai sus al Curții, termenul de șaizeci de zile prevăzut pentru introducerea recursului constituțional ar fi trebuit deci să curgă de la decizia Curții Supreme. Ținând cont că aceasta a fost notificată reclamantului la 8 august 2002, dată care constituie potrivit legislației începutul menționatului termen, se constată cu necesitate că cei șaizeci de zile s-au scurs la 6 octombrie 2002, adică o zi înainte ca noul avocat al reclamantului să completeze recursul constituțional.

Este adevărat că înainte de expirarea menționatului termen, avocatul interesatului s-a adresat judecătoriei constituționale pentru a o informa că tocmai a preluat reprezentarea reclamantului și că îi trebuie douăzeci de zile pentru a studia dosarul și pentru a completa recursul inițial. Aceasta trimitere a ajuns la Curtea Constituțională la 2 octombrie 2002, fără ca aceasta să reacționeze în vreun fel. În această situație, ținând cont că termenul de șaizeci de zile urma să expire normal la 6 octombrie 2002, Curtea consideră că avocatul nu ar fi trebuit să se limiteze la o asemenea absență de răspuns și că ar fi trebuit să se informeze despre soarta cererii sale în timp util. Or, nimic din acestea nu s-a întâmplat în cauza de fapt. Rezultă deci că situația contestată în cauza de fapt rezultă dintr-o lipsă de diligență imputabilă părții reclamante, care era evitabilă.

De peste tot, trimiterea expediată de avocatul reclamantului la 7 octombrie 2002 a ajuns la Curtea Constituțională la 8 octombrie 2002, dată la care aceasta a hotărât în cauză, și a fost versată în dosar doar la 14 octombrie 2002. Nu se poate deci reprosa Curții Constituționale că nu a luat-o în considerare în decizia sa.

Ținând cont că Curtea Constituțională a hotărât în cauza de fapt după expirarea, la 6 octombrie 2002, a termenului de șaizeci de zile calculat de la notificarea reclamantului a deciziei Curții Supreme, Curtea consideră că interesatul nu a suferit o entravă la dreptul său de acces la tribunal.

Rezultă din aceasta că acesta greiving trebuie de asemenea respins pentru defect evidentă de fundament, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

În consecință, trebuie pus capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefieră

Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

9457/03

présentée par Oldřich BÁČA

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 23 octobre 2006 en une chambre composée de

:

M.

P.

Lorenzen

,

président

,

M

me

S.

Botoucharova

,

MM.

K.

Jungwiert

,

R.

Maruste

,

J.

Borrego Borrego

,

M

me

R.

Jaeger,

M.

M.

Villiger,

juges

,

et

de

M

me

C.

Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 13 mars 2003,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Oldřich Báča, est un ressortissant tchèque, né en 1957 et résidant à Polička. Il est représenté devant la Cour par M

e

M. Vašíček, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement défendeur était représenté par M. V.A. Schorm.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 29 octobre 1997, A.H., un client du requérant, saisit le tribunal de district

(Okresní soud)

de Svitavy d’une action tendant à ce que ce dernier soit obligé de réaliser, à ses propres frais, des travaux de réfection sur sa toiture.

Le 9 septembre 1999, A.H. fit parvenir au tribunal un envoi intitulé «

modification de la demande

» initiale, effectuée à la lumière des faits établis par un rapport d’expertise commandé dans le cadre de la procédure.

Par le jugement du 16 septembre 1999, le tribunal de district enjoignit au requérant d’effectuer certains travaux (point I du dispositif), rejeta la demande de A.H. tendant à la réalisation d’autres travaux (point II) et admit la modification de l’action datée du 9 septembre 1999 (point III).

Le 4 novembre 1999, le requérant fit appel dudit jugement, reprochant au tribunal de district de ne pas avoir dûment établi l’état des faits et d’avoir accordé à la partie adverse plus qu’elle ne demandait (même après la modification). Quant au point III du dispositif, il se plaignait que le tribunal ne lui avait pas communiqué pour commentaire la modification de l’action datée du 9 septembre 1999.

Le 11 octobre 2000, le tribunal régional

(Krajský soud)

de Hradec Králové confirma le jugement attaqué, au motif que le tribunal de district avait dûment établi l’état des faits et en avait tiré des conclusions juridiques appropriées

; il nota par ailleurs que les objections contenues dans l’appel avaient déjà été soulevées en première instance. Le tribunal rejeta également l’appel contre le point III, relevant qu’en vertu du code de procédure civile, les décisions sur l’admission ou le refus d’une modification de l’action n’étaient pas susceptibles d’appel, et que les vices de procédure constatés en l’espèce ne sauraient avoir pour conséquence une décision erronée. En même temps, le tribunal rejeta la demande du requérant tendant à

l’admission d’un pourvoi en cassation.

En application de l’article 239 § 2 du code de procédure civile, qui permettait aux justiciables de se pourvoir en cassation nonobstant le rejet par la juridiction d’appel de la demande d’admission d’un pourvoi en cassation, le requérant attaqua l’arrêt du tribunal régional par un pourvoi en cassation introduit auprès de la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

le 11

décembre 2000.

Afin de ne pas dépasser le délai légal de soixante jours ouvert pour saisir la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

, l’intéressé forma, le 4

janvier

2001, un recours constitutionnel dans lequel il se plaignait de la violation par les tribunaux inférieurs de ses droits à la protection judiciaire et à un procès équitable. Il informa la Cour constitutionnelle de l’introduction de son pourvoi en cassation.

Le 29 juillet 2002, la Cour suprême déclara non admissible la partie concernant la confirmation du jugement de première instance par la juridiction d’appel

; puis, elle considéra comme admissible mais injustifiée la partie du pourvoi relative à l’admission de la modification de l’action. Elle estima d’abord qu’il s’agissait, pour ce qui est de l’envoi du 9

septembre 1999, plutôt d’une précision de l’action que de sa modification. La cour releva ensuite que dans son appel formé contre le jugement du 16

septembre 1999, le requérant avait présenté les arguments de fond se rapportant à l’action ainsi «

modifiée

» et qu’il avait donc fait usage des moyens procéduraux lui permettant de se défendre contre cette modification.

Cet arrêt fut notifié au requérant le 8 août 2002.

Le 2 octobre 2002, le nouvel avocat du requérant informa la Cour constitutionnelle qu’il avait repris la représentation de celui-ci. Il lui demanda également de ne pas statuer sur le recours constitutionnel de son client avant qu’il ne le complète, dans un délai de vingt jours.

Par un envoi du 7 octobre 2002, l’avocat compléta le recours constitutionnel du requérant en l’élargissant à l’arrêt de la Cour suprême du 29 juillet 2002. Ce courrier fut signifié à la Cour constitutionnelle le lendemain, à savoir le 8 octobre 2002

; selon une information que le requérant avait obtenue ultérieurement, ledit complément avait été versé au dossier le 14 octobre 2002.

Le 8 octobre 2002, la Cour constitutionnelle déclara non admissible le grief du requérant relatif au rejet par le tribunal régional de son appel concernant le point III du jugement de première instance, au motif que l’intéressé n’avait pas attaqué devant elle la partie de l’arrêt de la Cour suprême portant sur ce point. Elle releva à cet égard qu’une éventuelle annulation de la partie pertinente de l’arrêt du tribunal régional sans l’annulation de la décision concernée de la Cour suprême serait contraire au principe de la sécurité juridique. Le restant du recours constitutionnel fut déclaré manifestement mal fondé.

Le 13 décembre 2002, le tribunal de district ordonna l’exécution de son jugement.

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention dans sa partie relative au droit à un procès équitable et à l’accès à un tribunal, le requérant se plaint que le tribunal de district ne lui a pas permis de se prononcer sur la modification de l’action par le demandeur, que le tribunal régional n’a pas dûment examiné toutes les objections soulevées dans son appel, et qu’en déclarant non admissible son pourvoi en cassation, la Cour suprême a opéré une interprétation restrictive de la loi. Il dénonce enfin que la Cour constitutionnelle n’a pas tenu compte de l’élargissement de son recours daté du 7 octobre 2002 et qu’elle a rejeté le recours principalement pour un vice formel, pourtant redressé par ledit complément.

EN DROIT

Le requérant soulève plusieurs griefs sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement rappelle la jurisprudence de la Cour selon laquelle l’équité d’une procédure s’apprécie en principe au regard du déroulement de celle-ci dans sa globalité, et que la violation d’un droit à un stade de la procédure peut être effacée, sous certaines conditions, lors des phases ultérieures.

En l’espèce, le Gouvernement reconnaît que, sans avoir donné au requérant la possibilité de s’exprimer sur la demande de la partie adverse tendant à une modification de l’action, le tribunal de première instance a

accepté cette modification dans son jugement sur le fond. L’intéressé a

ensuite attaqué cette partie du jugement par un appel, rejeté comme inadmissible. Le Gouvernement souligne que la juridiction d’appel a

reconnu qu’il s’agissait d’un vice de procédure, mais d’un vice dont la nature ne pouvait avoir pour conséquence une décision erronée sur le fond de l’affaire. Puis c’est la Cour suprême qui s’est exprimée de façon exhaustive sur cette question et qui a également admis une erreur de procédure. A l’instar de ces juridictions, le Gouvernement soutient que l’on ne saurait admettre que chaque vice de procédure doit entraîner l’annulation par l’instance supérieure de la décision ainsi entachée. Dès lors, l’on ne peut pas selon lui reprocher auxdits tribunaux, considérant que le vice allégué n’avait pas d’impact sur la justesse du jugement de première instance, de ne pas l’avoir annulé. En outre, la Cour suprême a relevé que l’envoi du 9

septembre 1999 s’apparentait plus à une précision de l’action initiale qu’à sa modification, et que l’erreur du tribunal de district avait été suffisamment rectifiée dans la procédure en appel

; en effet, lors de cette dernière, le requérant avait eu la possibilité de commenter l’action telle que «

modifiée

» et d’étayer ses allégations par tous les arguments et preuves qu’il estimait pertinents.

Le Gouvernement est donc d’avis que l’omission du tribunal de district de communiquer au requérant la modification de l’action faite par la partie adverse ne saurait en soi amener la Cour à la conclusion que le principe de l’égalité des armes n’a pas été respecté dans la procédure litigieuse. Selon lui, le vice commis par le tribunal de première instance a été effacé au cours des phases ultérieures de la procédure qui, dans sa globalité, était conforme à toutes les exigences de l’article 6 de la Convention.

Le requérant estime que le Gouvernement ne saurait invoquer un redressement lors des phases ultérieures de la procédure car celui-ci n’a pas eu lieu. Il souligne, d’une part, que le tribunal de district ne lui a pas permis de se défendre contre la modification de l’action basée sur un rapport d’expertise (dont il doutait) et, d’autre part, qu’il a accordé à A.H. plus qu’il n’avait demandé. Ainsi, le tribunal aurait favorisé la partie adverse, au détriment de l’intéressé. La juridiction d’appel a ensuite estimé que ce vice n’avait pas eu pour conséquence une décision erronée et que toutes les objections du requérant avaient déjà été examinées en première instance. Dès lors, il n’y a eu selon le requérant aucun redressement en appel car le tribunal régional n’a pas pris en compte ses arguments, se référant à la procédure antérieure, ni n’a examiné la question de l’impossibilité pour lui de se prononcer sur la modification de l’action. Enfin, si la Cour suprême a

également admis l’existence de vices, elle n’en a pas tiré les conséquences nécessaires.

Dans ces circonstances, le requérant insiste qu’il y a eu violation de son droit à un procès équitable, incluant les principes du contradictoire et de l’égalité des armes.

Selon la jurisprudence de la Cour, il convient d’examiner l’équité de la procédure dans sa globalité et une juridiction supérieure ou suprême peut, dans certains cas, effacer la violation initiale d’une clause de la Convention (

De Cubber c. Belgique

, arrêt du 26 octobre 1984, série A n

o

86, §

33

;

De Haan c. Pays-Bas

, arrêt du 26 août 1997,

Recueil

1997

‑

IV, §

54

;

I.J.L. et autres c. Royaume-Uni

, n

os

29522/95, 30056/96 et 30574/96, §

117, CEDH 2000

‑

IX).

En l’espèce, il est vrai que le requérant ne s’est pas vu communiquer par le tribunal de première instance copie de l’envoi de la partie adverse, que ce tribunal avait considéré comme une modification de l’action. Par conséquent, l’intéressé n’a pris connaissance de ce fait qu’au moment de l’adoption du jugement. Il convient cependant de noter que le requérant a

ensuite usé de la possibilité de former un appel contre ledit jugement, dans lequel il a pu faire valoir tous les arguments qu’il considérait pertinents

; à

cette occasion, il a eu la possibilité de se prononcer sur l’objet modifié de la procédure. Il s’ensuit qu’au stade de la procédure d’appel, le requérant possédait déjà les éléments qui ne lui avaient pas été connus auparavant, et la juridiction d’appel a eu la faculté d’examiner ses arguments à cet égard (voir,

mutatis mutandis, I.J.L. et autres c. Royaume-Uni

, précité, § 118). Dès lors, la Cour estime que l’instance d’appel a corrigé les déficiences du procès initial. En outre, rien ne montre que la procédure en appel ait revêtu un caractère inéquitable (voir § 48 ci-dessous).

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour rappelle qu’il n’entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions internes, à qui il revient en principe de peser les éléments recueillis par elles (

Edwards c.

Royaume-Uni

, arrêt du 16 décembre 1992, série A n

o

247

‑

B, §

34). Par ailleurs, l’article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, mais il ne peut pas se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument. De même, la Cour européenne n’est pas appelée à rechercher si les arguments ont été adéquatement traités (

Van de Hurk c. Pays-Bas

, arrêt du 19 avril 1994, série A n

o

288, §

61). Ainsi, en rejetant un recours, la juridiction d’appel peut, en principe, se borner à faire siens les motifs de la décisions entreprise (

García Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, §

26, CEDH 1999

‑

I).

En l’occurrence, la Cour observe que, dans la mesure où le tribunal régional a entièrement souscrit aux conclusions de fait et de droit faites par le tribunal de district, il a renvoyé aux motifs du jugement adopté par ce dernier. Il a également estimé que les objections soulevées par le requérant dans son appel étaient en principe identiques à celles examinées en première instance et que les conditions étaient réunies pour confirmer le jugement attaqué.

Dans ces circonstances, se livrant à une appréciation générale, la Cour estime que l’arrêt du tribunal régional n’était pas insuffisamment motivé.

Quant à la conduite de la Cour suprême, la Cour note que l’admissibilité du pourvoi en cassation dépendait en l’espèce de la question de savoir s’il existait des motifs pertinents pour l’admettre, et notamment de la question de savoir si la décision attaquée revêtait une «

importance juridique cruciale

», notion explicitée par la jurisprudence interne que les tribunaux nationaux sont appelés à suivre. A cet égard, la Cour relève que la décision de la Cour suprême est suffisamment motivée et n’apparaît pas arbitraire

; étant donné que l’interprétation et l’application du droit national incombent au premier chef aux juridictions internes, elle ne se considère pas compétente pour aller au-delà de ladite constatation.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

violé son droit d’accès à un tribunal, en ce qu’elle n’a pas tenu compte de l’élargissement de son recours daté du 7 octobre 2002 et a rejeté le recours principalement pour un vice formel, pourtant redressé par ledit complément.

3.1. Le Gouvernement soulève d’abord une exception d’incompatibilité

ratione materiae

. Il observe que selon la jurisprudence de la Cour, l’article 6 de la Convention est applicable à une procédure devant une juridiction constitutionnelle si la décision de celle-ci peut avoir une influence sur les décisions pertinentes des tribunaux inférieurs. Rappelant que la Convention ne vise pas à protéger les droits purement théoriques ou illusoires, il estime cependant qu’une possibilité purement théorique d’une telle influence ne suffit pas à rendre l’article 6 applicable. Selon lui, le pouvoir de cassation dont est doté la Cour constitutionnelle tchèque ne devrait pas signifier automatiquement qu’une décision de cette juridiction puisse influer sur les décisions des tribunaux inférieurs. Dans le cas contraire, il existerait dans la jurisprudence de la Cour certaines incohérences quant à l’applicabilité de l’article 6 aux procédures menées devant les juridictions constitutionnelles et à celles portant sur les recours en révision de la procédure.

Par conséquent, le Gouvernement soutient que la procédure portant sur un recours introduit devant la Cour constitutionnelle tchèque relève de par sa nature du type de procédures couvertes par l’article 13 de la Convention. En effet, c’est cette disposition qui impose aux Etats de garantir à toute personne un recours effectif contre une violation des droits reconnus par la Convention et, selon le Gouvernement, cette notion d’effectivité

doit être interprétée à la lumière des exigences de l’article 6.

Si toutefois la Cour n’acceptait pas la thèse susmentionnée, il conviendrait, selon le Gouvernement, de procéder à l’application de l’article 13 du moins par analogie et d’avoir ainsi recours au critère du «

grief défendable

». Ainsi, l’article 6 ne devrait s’appliquer à une procédure devant la Cour constitutionnelle qu’à condition que le grief sur lequel s’appuie le recours constitutionnel soit défendable et que, partant, la possibilité pour ladite cour d’influer sur les décisions des tribunaux inférieurs ne soit pas purement théorique. Or, en l’espèce, l’allégation du requérant selon laquelle son droit à un procès équitable a été violé en raison de l’omission de lui communiquer la modification de l’action était indéfendable.

Quant à l’appréciation du bien-fondé du grief, le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

3.2.

Dans ses observations, le requérant insiste sur la violation de son droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, lequel inclut également le principe de la sécurité juridique et l’existence d’un recours effectif. Il soutient que, de par son formalisme excessif, la Cour constitutionnelle a violé son droit à un tribunal en tant qu’un élément du droit à un procès équitable, ainsi que son droit à un recours effectif. En effet, faute de prendre en considération le complément de son recours constitutionnel daté du 7 octobre 2002, elle a refusé d’examiner le fond du grief relatif au rejet par le tribunal régional de son appel concernant le point III du jugement de première instance, et de réexaminer la partie pertinente de l’arrêt de la Cour suprême. Pour ce qui est du restant du recours, la cour a

estimé que la conduite des tribunaux constituant selon le requérant une atteinte à ses droits de procédure était conforme à la Constitution, conclusion qui est inadmissible pour l’intéressé.

3.3.1. En ce qui concerne l’exception soulevée par le Gouvernement, la Cour rappelle qu’une procédure, même si elle se déroule devant une juridiction constitutionnelle, relève du texte de l’article 6 de la Convention si son issue est déterminante pour des droits ou obligations de caractère civil (

Kraska c. Suisse

, arrêt du 19 avril 1993, série A n

o

254

‑

B, §

26), c’est-à-dire si le résultat d’une telle instance peut influer sur l’issue du litige devant les juridictions ordinaires (

Süßmann c. Allemagne

, arrêt du 16 septembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

IV, §

39). Conformément à cette jurisprudence, la Cour a réaffirmé dans l’arrêt

Krčmář et autres c.

République tchèque

(n

o

35376/97, §§ 36-37, 3 mars 2000) que l’article 6

Bulena c. République tchèque

, n

o

57567/00, 20 avril 2004

;

Kadlec et autres c. République tchèque

, n

o

49478/99, 25 mai 2004

;

Milatová et autres c.

République tchèque

, n

o

61811/00, CEDH 2005

‑

... (extraits)

;

Houfová c.

République tchèque

(déc.), n

o

58177/00, 1

er

juillet 2003

;

Malhous c.

République tchèque

[GC], n

o

33071/96, §

62, 12

juillet 2001).

Sur ce point, la Cour note que si, en effet, la procédure devant la Cour constitutionnelle tchèque est limitée à l’examen de questions de constitutionnalité et n’implique pas, en tant que telle, une appréciation directe et entière des droits de caractère civil concernés par la procédure sur le fond, elle peut néanmoins avoir une influence déterminante sur les décisions des tribunaux inférieurs, et ce en raison du pouvoir de cassation conféré à cette juridiction suprême.

En l’espèce, il convient de souligner que si le recours constitutionnel du requérant avait été accueilli, celui-ci aurait obtenu l’annulation des décisions contestées et l’ouverture d’une nouvelle procédure (voir,

mutatis mutandis, Süßmann c. Allemagne

, précité, § 43). Afin de répondre à l’argument du Gouvernement, il convient de noter que selon le code de procédure civile tchèque, la décision d’accueillir un recours en révision de la procédure n’entraîne pas automatiquement une annulation des décisions rendues antérieurement, d’où la différence du recours constitutionnel et du recours en révision quant à l’impact sur l’issue du litige devant les tribunaux inférieurs.

L’article 6 § 1 étant donc applicable en l’espèce, il y a lieu de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement.

3.3.2. La Cour rappelle ensuite que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne

; son rôle à elle se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux de règles procédurales. La réglementation relative aux formalités et délais à observer pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, de la sécurité juridique (

Zvolský et Zvolská c. République tchèque

, n

o

46129/99, § 46, CEDH 2002-IX

;

Tejedor García c. Espagne

, arrêt du 16 décembre 1997,

Recueil

1997-VIII, § 31).

Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment en ce qui concerne les conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (voir, entre autres,

Garcia Manibardo c. Espagne

, n

o

38695/97, §

36, CEDH 2000-II, et

Zvolský et Zvolská c. République tchèque,

précité, § 47). Néanmoins, les limitations appliquées ne doivent pas restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (

Guérin c. France

, arrêt

du 29 juillet 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-V, § 37).

La Cour a observé par le passé que la loi sur la Cour constitutionnelle tchèque ne distinguait pas entre les voies de recours ordinaires et les voies de recours extraordinaires, les justiciables étant tenus d’épuiser les unes et les autres avant de saisir cette juridiction. Si les requérants étaient ainsi obligés de se pourvoir en cassation pour ne pas voir leur recours constitutionnel déclaré irrecevable, la Cour a considéré que le délai pour l’introduction du recours constitutionnel n’aurait dû courir qu’à compter de la décision de la Cour suprême, ou qu’il aurait au moins dû être suspendu par le dépôt du pourvoi en cassation (voir, à titre d’exemple,

Běleš et autres c. République tchèque

, n

o

47273/99, §

51, CEDH 2002

‑

IX ;

Zvolský et Zvolská c.

République tchèque

, précité, § 55

;

Vodárenská akciová společnost

,

S.A. c. République tchèque

, n

o

73577/01, §

36, 24 février 2004

;

Soudek c. République tchèque

, n

o

56526/00, § 22, 15

mars 2005).

En l’occurrence, le requérant, se prévalant de la possibilité offerte par l’article 239 § 2 du code de procédure civile, a décidé d’introduire un pourvoi en cassation, ce dont il a également informé la Cour constitutionnelle. Conformément à l’avis susmentionné de la Cour, le délai de soixante jours imparti pour l’introduction du recours constitutionnel aurait donc dû courir à compter de la décision de la Cour suprême. Etant donné que cette dernière a été notifiée au requérant le 8 août 2002, date qui constitue selon la législation le début dudit délai, force est de constater que les soixante jours se sont écoulés le 6 octobre 2002, à savoir un jour avant que le nouvel avocat du requérant ne complète son recours constitutionnel.

Il est vrai qu’avant l’expiration dudit délai, l’avocat de l’intéressé s’est adressé à la juridiction constitutionnelle afin de l’informer qu’il venait de reprendre la représentation du requérant et qu’il lui fallait vingt jours pour étudier le dossier et pour compléter le recours initial. Cet envoi est parvenu à la Cour constitutionnelle le 2 octobre 2002, sans que celle-ci y ait réagi d’une manière quelconque. Dans cette situation, vu que le délai de soixante jours allait normalement expirer le 6 octobre 2002, la Cour estime que l’avocat n’aurait pas dû se contenter d’une telle absence de réponse et qu’il aurait dû se renseigner sur le sort de sa demande en temps utile. Or, rien de tel n’a été fait en l’espèce. Il apparaît donc que la situation contestée en l’espèce résulte d’un manque de diligence imputable à la partie requérante, qui était évitable.

De surcroît, l’envoi expédié par l’avocat du requérant le 7

octobre 2002 est parvenu à la Cour constitutionnelle le 8 octobre 2002, date à laquelle celle-ci a décidé en l’affaire, et il n’a été versé au dossier que le 14

octobre

Dès lors que la Cour constitutionnelle a en l’espèce décidé après l’expiration, le 6 octobre 2002, du délai de soixante jours calculé à compter de la notification au requérant de la décision de la Cour suprême, la Cour estime que l’intéressé n’a pas subi d’entrave à son droit d’accès à un tribunal.

Il s’ensuit que ce grief doit également être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29

§

3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia

Westerdiek

Peer

Lorenzen

Greffière

Président