ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7732/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7732/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față,

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la 9 decembrie 1998, reclamanta N.S. a solicitat în contradictoriu

cu pârâții Consiliul Local Eforie și SC E. SA ca prin hotărârea ce se va

pronunța să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și posesie

imobilul compus din teren în suprafață de 224,75 mp și construcția cunoscută

sub denumirea vila E. , situat în Eforie Nord.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că imobilul a aparținut în proprietate numitei M.P., care a dobândit

terenul cu actul de schimb

autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 14139

din 30 iunie 1933, încheiat cu SC T. SA, iar construcția a edificat-o ulterior.

Reclamanta a mai

susținut că întregul imobil a fost naționalizat în temeiul Decretului nr.

92/1950, deși proprietara lui era casnică, iar soțul acesteia era inginer și,

că este unica moștenitoare a soțului M.P.

Reclamanta a

completat ulterior cadrul procesual pasiv al acțiunii prin chemarea în

judecată, în calitate de pârâți, și a Orașului Eforie reprezentat prin primar

și a Statului Român reprezentat de Ministerul de Finanțe.

Tribunalul Constanța

prin sentința civilă nr. 867 din 13 octombrie 1999 a admis acțiunea reclamantei

și a obligat pârâții să-i lase acesteia în deplină proprietate și posesie

imobilul compus din teren în suprafață de 224,75 mp și construcția aflată pe

el, respectiv vila E. situată în Eforie Nord.

Prima instanță a

reținut că imobilul a aparținut numitei M.P., că reclamanta este unica

moștenitoare a soțului proprietarei care la rândul său a cules întreaga

succesiune a soției sale și că bunul revendicat a trecut la stat cu încălcarea

prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950.

Curtea de Apel

Constanța prin decizia civilă nr. 166 din data de 27 iunie 2000 a admis apelul

declarat de pârâții Consiliul Local Eforie și SC E. SA împotriva sentinței de

mai sus, a fost schimbată în tot hotărârea atacată în sensul că s-a respins

acțiunea reclamantei ca nefondată.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a avut în vedere că, printr-un testament olograf din 20

martie 1960, reclamanta a primit de la P.I. doar un legat cu titlu particular

referitor la un loc de veci, iar în aceste condiții nu poate face dovada

calității de moștenitoare a proprietarilor P.M. și P.I.

Pe de altă

parte s-a constatat că nu a fost dovedită identitatea dintre imobilul

naționalizat și cel revendicat și nici împrejurarea exceptării de la

naționalizare a foștilor proprietari.

Prin decizia civilă

nr. 2266 din 27 aprilie 2001 Curtea Supremă de Justiție a soluționat recursul

formulat de reclamantă împotriva hotărârii de mai sus în sensul că a casat

decizia și sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

În considerente s-a

reținut că în faza de apel cât și la fond au fost pronunțate hotărâri

contradictorii, că se impune completarea probatoriilor, ținând seama și de

principiul dreptului de dispoziție al titularului acțiunii.

La Tribunalul

Constanța dosarul a fost înregistrat sub nr. 2878/2001, iar prin încheierea din

17 septembrie 2001 soluționarea acțiunii a fost suspendată, la cererea reclamantei,

în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta a formulat

cerere de repunere pe rol a litigiului la data de 30 martie 2006, iar la

termenul din 2 mai 2006 a arătat că notificarea înaintată în temeiul Legii nr.

10/2001 a fost soluționată în sensul respingerii cererii de restituire a

imobilului și că împotriva soluției astfel pronunțate au fost exercitate toate

căile de atac jurisdicționale, termen la care instanța a pus în discuție

incidența dispozițiilor art. 248 C. proc. civ.

Prin sentința civilă

nr. 1219 din 6 iunie 2006 Tribunalul Constanța a admis excepția perimării

acțiunii formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor, Consiliul Local Eforie, Orașul Eforie prin Primar și SC

E. SA și a respins cererea de repunere pe rol a cauzei.

Pentru a pronunța

astfel prima instanță a reținut că litigiul a fost suspendat la data de 17

septembrie 2001, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar cererea

de repunere pe rol s-a formulat la 30 martie 2006, după împlinirea termenului

de perimare de 1 an.

Recursul declarat

împotriva acestei sentințe de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel

Constanța prin decizia civilă nr. 437/C din 27 septembrie 2006, prin care s-a

casat hotărârea recurată și s-a trimis cauza Tribunalului Constanța pentru

continuarea judecății.

Instanța de recurs a

reținut că suspendarea reglementată de art. 47 din Legea nr. 10/2001 este o

suspendare legală facultativă, care durează până la finalizarea procedurii

instituită de Legea nr. 10/2001, respectiv atât a fazei administrative,

declanșată de notificarea adresată unității deținătoare, cât și a fazei

judiciare, în care dispoziția emisă de entitatea deținătoare este supusă

controlului judiciar.

Cererea de repunere

pe rol a acțiunii în revendicare a fost formulată la data de 30 martie 2006,

înainte de împlinirea termenului de perimare de 1 an, care a început să curgă

la 14 iunie 2005.

Pe fond, acțiunea a

fost soluționată, în sensul respingerii, prin sentința civilă nr. 756 din 4

aprilie 2007 a Tribunalului Constanța, prin care reclamanta a fost obligată la

600 lei cheltuieli de judecată către pârâtul Orașul Eforie.

La pronunțarea

hotărârii s-a avut în vedere că prin sentința civilă nr. 391/2003 a

Tribunalului Constanta a fost admisă contestația formulată de reclamantă

împotriva deciziei prin care S.C. Eforie S.A,

r

espinsă cererea de

restituire a imobilului revendicat în speță și a fost obligată pârâta-unitate

deținătoare să facă reclamantei ofertă de restituire prin echivalent,

corespunzătoare valorii imobilului.

Această sentință a

rămas definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 5159/2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție care, deși nu poate fi invocată cu autoritate de

lucru judecat în prezentul litigiu, a statuat irevocabil asupra preluării

imobilului în proprietatea statului cu titlu legal, ca și asupra valabilității

înstrăinării lui, motiv pentru care reclamanta nu mai poate pretinde, pe calea

acțiunii în revendicare sau în raport de prevederile legii speciale,

restituirea în natură.

Prin decizia civilă

nr. 324/C din 17 octombrie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a fost respins ca

nefondat apelul formulat de reclamanta N.S.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a reținut următoarele:

Acțiunea dedusă

judecății în speță aparține dreptului comun și a fost introdusă anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că nu este supusă procedurii

speciale reglementată prin acest act normativ, iar prevederile art. 2 sau ale

art. 21 din lege nu sunt incidente cauzei;

Suspendarea cursului

judecății conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu conferă părților

posibilitatea ca, în examinarea aspectelor de fond ale litigiului referitoare

la legalitatea titlului statului sau a dobânditorilor succesivi ai bunului

revendicat, să invoce prevederile actului normativ cu caracter special, pentru

ca exercitarea dreptului de opțiune recunoscut titularilor acțiunilor de drept

comun de prevederile textului de lege menționat nu are drept consecință decât

întreruperea judecății până la finalizarea procedurii speciale de reparație, nu

și posibilitatea schimbării temeiului juridic al cererii după repunerea pe rol

a acesteia;

Dreptul de opțiune

aparține în exclusivitate titularului acțiunii, iar nu părții adverse sau

instanței de judecată iar reclamanta a uzat în cauză de acest drept, optând

pentru utilizarea procedurii legii speciale, în cadrul căreia i s-a stabilit,

prin hotărâre judecătorească irevocabilă dreptul de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent pentru întregul imobil care constituie obiectul

material al litigiului de față, deci atât pentru construcția cunoscută sub

denumirea "vila E.", cât și pentru terenul în suprafață de 224,75 mp;

Instanța investită cu

soluționarea acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun

nu mai putea dispune asupra unei alte modalități de restituire a bunului pentru

că dreptul a cărui încălcare s-a dedus judecății a fost deja realizat în

litigiul anterior, conform opțiunii titularului lui;

S-a mai reținut că în

calitate de titular al dreptului de proprietate, reclamanta a ales calea de

realizare a dreptului său, în cadrul căreia acesta i-a fost recunoscut și i

s-au acordat măsuri reparatorii.

Așa fiind, ea nu mai

poate reveni asupra deciziei anterioare și să utilizeze cealaltă cale oferită

de lege, indiferent de natura reparației acordate, o asemenea posibilitate

existând doar în ipoteza refuzului soluționării notificării prin care s-a

solicitat acordarea măsurilor reparatorii sau când, urmare a imposibilității

restituirii în natură a bunului, notificarea a fost respinsă fără a se dispune

asupra altei modalități de reparare a dreptului pretins.

În mod corect a

reținut tribunalul că în litigiul anterior instanțele au dispus irevocabil

asupra legalității naționalizării imobilului revendicat, ca și asupra

valabilității transmiterii construcției în patrimoniul SC E. SA, iar aceste

aspecte au intrat în puterea lucrului judecat, și nu pot fi contrazise printr-o

hotărâre judecătorească ulterioară, chiar întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun.

Împotriva acestei din

urma hotărâri, a declarat recurs reclamanta invocând dispozițiile art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ. solicitând modificarea soluției pronunțate de instanța

de apel în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a soluției pronunțate

de instanța de fond, Tribunalul Constanța prin admiterea acțiunii și obligarea

pârâților la restituirea imobilului astfel cum a fost identificat prin raportul

de expertiză efectuat la reluarea judecății.

Criticile aduse hotărârii recurate se referă la

următoarele aspecte:

Greșit

instanța de apel a considerat că soluționarea acțiunii în revendicare nu mai

este posibilă într-o altă modalitate, în măsura în care în procedura Legii nr.

10/2001 s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, și că în mod greșit

instanța de fond și de apel au extins efectele sentinței pronunțată în

procedura Legii nr. 10/2001, sentința civilă nr. 391 din data de 14 martie 2003

și asupra terenului care nu a făcut până în prezent obiect al cererii de

retrocedare, nefiind emisă o dispoziție de către Primarul orașului Techirghiol

și nefiind pronunțată vreo hotărâre judecătorească cu privire la acest teren;

De asemenea se

arată în motivarea recursului că prin hotărârile pronunțate au fost încălcate

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. referitoare la caracterul obligatoriu al

hotărârii instanței de recurs prin care s-a casat decizia curții de apel,

dezlegându-se anumite probleme de drept ignorate la reluarea judecății.

Apoi, în

motivarea recursului se reia critica referitoare la expertiza efectuată,

susținându-se în fond că terenul în litigiu nu a format obiectul judecății în

cadrul litigiilor anterioare.

De asemeni, cu

privire la titlul de proprietate al pârâților s-a susținut că greșit instanța

de fond și apel au preluat soluția dată în judecata întemeiată pe Legea nr.

10/2001 ignorând modificările aduse acestui act normativ și dispozițiile Legii

nr. 15/1990 invocate drept temei al acțiunii în revendicare.

Recursul de

față este nefondat urmând a fi respins ca atare pentru următoarele

considerente:

Examinând

sentința nr. 391 din 14 martie 2003 a Tribunalului Constanța se constată că

prin această hotărâre, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 5159 din 14

iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admisă în parte

contestația reclamantei N.S. dispunându-se anularea deciziei nr. 627 din 14

septembrie 2001 emisă de SC E. SA, obligarea acesteia de a face celei în cauză

ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului, vila E.

și a terenului în suprafață de 224,75 mp, situat în Eforie Nord, în

conformitate cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare,

prin hotărârea menționată a fost soluționată cererea persoanei îndreptățite cu

privire la imobilul în litigiu construcție și teren, situație în care uzând de

prevederile legii speciale în materie ,partea nu mai are deschisă calea

acțiunii în revendicare cu privire la același bun, sau o parte din el.

Împrejurarea

că în cadrul procedurii speciale întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001

bunul nu a fost restituit în natură, ci prin echivalent, nu justifică

posibilitatea restituirii lui în acțiunea în revendicare de drept comun pentru

că s-ar aduce atingere principiului electa una via conform căruia, aleasă fiind

o cale, nu se mai admite utilizarea alteia, principiu ce are la bază

necesitatea preîntâmpinării obținerii unei duble reparații, prin folosirea

căilor definite de lege.

Deci

reclamanta și-a realizat dreptul de proprietate pretins în cauză pe o altă cale

stabilită de lege și în aceste condiții acest drept nu mai poate fi invocat pe

calea acțiunii în revendicare, de drept comun.

În aceste

condiții, rezultă că ambele instanțe, care au hotărât în cauză în sensul

respingerii acțiunii pentru acest principal considerent, au pronunțat hotărâri

temeinice și legale.

Așa fiind, nu

se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs.

Față de cele

ce preced, susținerile formulate prin motivele de recurs se privesc ca nefondate,

recursul urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta N.S. împotriva deciziei nr. 324/C din data de 17

octombrie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și de familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4

decembrie 2008.