ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1856/2008

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor dosarului constată că:

Prin cererea de chemare în judecată

adresată Curții de Apel București, reclamanta B.P. a solicitat, în

contradictoriu cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Arhivele

Naționale, obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând prima

de vacanță, aferentă anilor 2001-2003, actualizate cu rata inflației, în

funcție de data încheierii raporturilor de muncă cu pârâtul.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat, în esență, că a fost în raporturi de serviciu cu pârâta, raporturi

guvernate de Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare,

iar potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) din lege, are dreptul pe lângă

indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

A mai arătat reclamanta faptul că

printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui

articol, astfel încât nu a putut beneficia de acest drept în anii 2001-2003,

deși dreptul subzistă și în prezent, textul care îl prevede fiind în vigoare.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul

Ministerul Internelor și Reformei Administrative a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată și a depus totodată cerere de chemare în garanție a

pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând ca în cazul în care

cade în pretenții să fie obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze

către Ministerul Internelor și Reformei Administrative sumele solicitate de

reclamantă. A mai invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune

pentru sumele aferente anilor 2001-2003.

Prin sentința civilă nr. 2680 din 31

octombrie 2007 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea reclamantei B.P.

privind plata primelor de vacanță pe perioada solicitată. De asemenea, instanța

a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și

Finanțelor, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune invocate de

Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

Pentru a se pronunța în sensul arătat,

instanța de fond a reținut, în esență, pe de o parte, nelegalitatea normelor

respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă

parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001-2003

nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea

realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat

exercițiul său.

În ceea ce privește cererea de chemare

în garanție formulată în dosar, instanța de fond a reținut că nu există nici o

legătură între cele două ministere, iar sumele de bani ce se solicită nu sunt

la dispoziția MEF.

Cu privire la excepția de prescripție

invocată s-a arătat că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data de

1 ianuarie 2007, întrucât până la acea dată dreptul solicitat de reclamanți a

fost suspendat în mod succesiv de legiuitor.

Împotriva acestei sentințe au declarat

recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Internelor și Reformei

Administrative și Arhivele Naționale, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

Ministerul Internelor și Reformei Administrative susține că instanța de fond a aplicat

greșit legea în cauza dedusă judecății, neobservând că deși potrivit prevederilor

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcționarul public are

dreptul la o primă de concediu, totuși, acordarea primei a fost suspendată în

anii 2001-2006 prin legile bugetului de stat pentru anii 2001-2005, legi care

sunt în acord cu prevederile constituționale, iar aplicarea lor este

obligatorie inclusiv funcționarilor publici.

Mai arată recurentul că instanța de

fond în mod greșit a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului

Economiei și Finanțelor, întrucât prin admiterea cererii de chemare în garanție

instanța de fond nu ar fi făcut decât să ușureze executarea obligației de plată

pe care o avea M.I.R.A. în urma admiterii cererii de chemare în judecată

formulată de reclamanți, evitând ca demersurile privind obținerea sumelor

necesare plății să rămână fără rezultat.

Recurentul a criticat soluția instanței

de fond de respingere a excepției privind prescripția dreptului la acțiune,

motivat de faptul că acest drept se prescrie în termenul de 3 ani de la data la

care acele drepturi erau datorate.

Recurenta Arhivele Naționale a susținut

în motivele de recurs că prima de concediu este un drept salarial suplimentar,

care a fost reglementat cu scopul îmbunătățirii calității vieții funcționarilor

publici , în măsura în care resursele financiare ale bugetului permit aceasta.

Beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este și prima de concediu,

nu constituie un drept constituțional fundamental, iar art. 138 alin. (5) din

Constituția României se referă la stabilirea sursei de finanțare, acoperirea

resurselor financiare din sursa stabilită fiind o problemă exclusiv de

oportunitate politică, care privește, în esență, relațiile dintre Parlament și

Guvern.

Un argument în plus în sprijinul celor

precizate, îl reprezintă adoptarea O.U.G. nr. 146/2007, arată recurenta, pentru

aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada

2001-2006.

Recursurile sunt nefondate.

Examinând cauza în raport cu toate

criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate precum și

cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate pentru

considerentele expuse în continuare.

Prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

s-a prevăzut dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de

concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

Prin legi bugetare succesive, acordarea

primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001-2006, însă aceste dispoziții

nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar

la suspendarea exercițiului acestuia.

Astfel cum corect a reținut instanța de

fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși

înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi

fost înlăturată existența acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia și aceasta

pentru că s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară, s-a conferit

dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu

a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost

suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din

Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui

drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative,

de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale

referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost

în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se

prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de

lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un

drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de

substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Este cert

faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic

de

muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în

statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul

și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a

unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor

recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea,

pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Având în vedere aceste considerente, nu

poate fi admisă teoria recurenților cu privire la împlinirea prescripției și

constatarea pe cale de excepție a prescrierii dreptului la acțiune, întrucât

prin suspendarea exercițiului acestui drept, reclamanții s-au aflat în

imposibilitate de a solicita aplicarea acestuia.

Prin urmare, constatându-se că sentința

atacată este legală și temeinică, se vor respinge recursurile declarate în

cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (l) teza a II-a coroborate cu cele

ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de Ministerul Internelor și

Reformei Administrative și Arhivele Naționale

împotriva sentinței

civile

nr. 2680 din 31 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2008.