ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1933/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1933/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 107 din 14

martie 2008,Tribunalul Dolj a hotărât următoarele:

În baza art

. 11 pct. 2 lit. a) raportat art. 10

lit. c) C. proc. pen.

, a achitat pe inculpatul T.C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C.

pen.

Prin aceeași hotărâre prima instanță

a respins acțiunile civile formulate de partea vătămată C.M. și partea civilă

Spitalul Clinic de Urgență nr. 1 Craiova, iar cheltuielile judiciare s-a dispus

să rămână în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, în esență, o altă situație de fapt decât cea din

rechizitoriu, și anume că, între inculpat și partea vătămată a existat un

conflict generat de agresiunea părții vătămate asupra inculpatului T.C., acesta

din urmă fiind lovit a căzut la pământ și, în acest răstimp, T.G. a luat un

obiect contondent (sapă) din mâinile părții vătămate și a aplicat lovituri atât

părții vătămate C.M., cât și soției acestuia.

S-a reținut că inculpatul a fost în

imposibilitate de a riposta, datorită agresiunii manifestate asupra sa de câtre

partea vătămată și soția acestuia, neavând nicio contribuție la lovirea părții

vătămate, situație reflectată de depozițiile martorilor S.A., M.I. și J.M.

Prima instanță a respins acțiunile

civile drept consecință a modalității de rezolvare a laturii penale.

Tribunalul Dolj, la stabilirea

situației de fapt, a încadrării juridice dată faptei și la soluționarea laturii

penale și laturii civile a cauzei, și-a întemeiat hotărârea pronunțată pe probatoriile

administrate în cauză, respectiv: plângerea și declarațiile părții vătămate,

certificatul medico-legal privind leziunile suferite de către aceasta, bilet de

ieșire din spital al părții vătămate, certificat medico-legal și bilet de

ieșire din spital al soției părții vătămate, planșe fotografice judiciare,

depozițiile martorilor V.I., G.I., M.I., P.A., T.G., T.F., J.M. și E.J., fișa

privind cazierul judiciar al inculpatului, precum și declarațiile acestuia date

la urmărirea penală și în timpul cercetării judecătorești.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj și partea

vătămată C.M.

Reprezentantul parchetului a

criticat sentința ca fiind nelegală și netemeinică, susținând că, în mod

greșit, în urma unei interpretări eronate a probatoriilor administrate, s-a

dispus achitarea inculpatului.

Apelantul parte vătămată C.M., a

invocat nelegalitatea și netemeinicia sentinței, în sensul că, în mod greșit,

contrar probatoriilor administrate, s-a dispus achitarea inculpatului și, pe

cale de consecință, în mod nejustificat, i-a fost respinsă acțiunea civilă.

Curtea de Apel Craiova, secția penală

și pentru cauze cu minori,

apreciind fondate apelurile formulate, prin decizia

penală nr. 43 din 26 februarie 2009 a admis apelurile declarate de Parchetul de

pe lângă Tribunalul Dolj și de partea vătămată C.M. împotriva sentinței penale

nr. 107 din 14 martie 2008, pe care a desființat-o și, în rejudecare:

În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat

încadrarea juridică dată faptei din infracțiunea prevăzută de art. 20 rap. la

art. 174 C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. în infracțiunea prevăzută de

art. 20 rap. la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C.

pen. și, în baza acestui text de lege l-a condamnat pe inculpatul T.C.

la pedeapsa principală de

7 și 8 luni închisoare și pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor revăzute de art. 64

lit. a) teza II și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.

De asemenea, a făcut aplicarea art.

64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe perioada prevăzută de art. 71 C.

pen.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din

pedeapsa principală aplicată inculpatului perioada reținerii și arestării

preventive de la 12 februarie 2007 până la 13 aprilie 2007, inclusiv.

Prin aceeași decizie, instanța de

prim control judiciar a admis, în parte, acțiunea civilă promovată de partea

vătămată C.M. și l-a obligat pe inculpat să plătească acesteia suma de 2700

lei, cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 3000 lei, cu titlu de daune

morale.

Totodată, l-a mai obligat și la

plata sumei de 1000 lei, reprezentând onorariul de avocat, cu titlu de

cheltuieli judiciare către aceeași parte vătămată.

S-a mai dispus obligarea

inculpatului la plata sumei de 505,17 lei despăgubiri către partea civilă

Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, cu dobânzile legale, precum și la

plata sumei de 440 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat din care

suma de 240 lei, reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu s-a stabilit

a fi avansată din fondurile Ministerului Justiției.

Analizând probatoriile administrate

în cauză și hotărârea atacată, în raport de motivele de apel invocate, instanța

de prim control judiciar a reținut că, în mod greșit, instanța de fond l-a

achitat pe inculpatul T.C., înlăturând toate declarațiile martorului V.I., ale

martorei C.F., dar și ale celorlalți martori audiați în cauză; printr-o

aplicare greșită a dispozițiilor prevăzute de art. 63 alin. (2) C. pen.

De asemenea, s-a mai constatat că,

pe de o parte, greșit, s-a susținut că declarațiile martorului V.I. sunt

contradictorii și că martora C.F. nu ar fi prezentat evenimentele într-o

„înșiruire logică", iar pe de altă parte, nejustificat s-au reținut „ca

obiective și reflectând realitatea” declarațiile martorilor S.A., M.I. și J.M.

(concubina inculpatului).

Instanța de prim control judiciar a

considerat că obiectivitatea și realitatea declarațiilor martorilor S.A., M.I.

și J.M., pe care și-a sprijinit soluția instanța de fond, trebuiau analizate prin

perspectiva aplicării corecte a dispozițiilor prevăzute de art. 63 C. pen. și

ținând cont de următoarele considerente:

- martorul M.I. (fila 78 dosar fond)

a susținut că nu vorbea cu partea vătămată de aproximativ 7 ani, iar martorul S.A.

(fila 58 dosar fond) a arătat că inculpatul i-a cunoscut numele, întrucât a

fost adus la domiciliul său de către martorul M.I., în timpul procesului,

apreciind că sunt martori pro causa, mai ales dacă se are în vedere și faptul

că inculpatul și-a amintit de ei abia în ședința publică de la 10 septembrie

2007, deci după circa 2 ani de zile, în condițiile în care acesta a propus

martori la 13 februarie 2006 (fila 54 – d. u. p.), 2 martie 2007 (fila 62 – d.

u. p.) și 9 martie 2007 (fila 156 - d. u. p.), în această cerere susținând că,

în căruța care ar fi trecut prin zonă la data incidentului se aflau numai martorii

M.I. și M.G., nu și martorul S.A.;

- deși se aflau în aceeași căruță și

au perceput evenimentul în același timp, aceiași martori l-au descris în mod

diferit. Astfel, în timp ce martorul S.A. (fila 58 - dosar fond) a arătat că

partea vătămată se deplasa către inculpat, împreună cu soția sa, primul având o

coasă în mână, iar cea de-a doua o sapă, martorul M.I. a susținut că soția

părții vătămate se afla o distanță de 20 metri, ambii martori, sub acest

aspect, fiind contraziși de partea vătămată (fila 117 – d.u.p.) și inculpat

(fila 56 - d.u.p.), care au susținut că soția părții vătămate, C.F., a venit

ulterior la locul incidentului.

Martorul S.A. a susținut că a văzut

„apropiindu-se de locul faptei o fată, un băiat și încă un bărbat", iar

martorul M.I. a declarat că a văzut că, „din spate veneau câteva persoane spre

locul unde se băteau cei doi(...)” și apoi că persoanele pe care le-a văzut

îndreptându-se „spre locul incidentului erau în număr de patru și că mergeau în

șir una după alta”, în speță, stabilindu-se, cu certitudine că, la locul

incidentului au venit pe drum, mai întâi, copii inculpatului (T.G. și T.F.),

apoi soția inculpatului (J.M.), care a venit peste câmp și, ulterior, martorul V.I.,

prin grădină.

S-a mai reținut că în timp ce

martorul S.A. a văzut „soția părții vătămate, dând cu sapa”, dar nu a știut „pe

cine a lovit ori pe inculpat ori pe partea vătămată”, iar martorul M.I. nu a

văzut acest moment, ci numai că „ una dintre persoanele respective a luat sapa

din mâinile soției părții vătămate și a început să lovească”, fără să poată

preciza în ce persoane dădea. Sub acest aspect, martorul S.A. a arătat că

„băiatul respectiv i-a smuls sapa soției părții vătămate, a lovit-o cu sapa și

femeia s-a dat la o parte și a continuat să lovească cu sapa, probabil pe

partea vătămată”, astfel că niciunul dintre cei doi martori nu au declarat că

au văzut pe cine a lovit „băiatul cu sapa”.

Instanța de prim control, analizând

aceste declarații, le-a înlăturat, întrucât a constatat că niciunul dintre

acești martori nu a văzut incidentele, iar în situația în care le-au văzut, nu

au declarat adevărul, fiind de rea credință.

De asemenea, instanța de apel a

constatat că și depozițiile martorei J.M. (concubina inculpatului), care au

fost reținute de instanța de fond pentru adoptarea soluției de achitare a

inculpatului, au conținut numeroase inadvertențe și neconcordanțe, menționând,

cu caracter exemplificativ că, în declarația dată la 27 septembrie 2005 (fila

123 -d.u.p.), aceasta a văzut cum inculpatul și partea vătămată erau cu mâinile

fixate pe o coasă, dar niciunul n-a reușit să o ia celuilalt din mână, în timp

ce soția părții vătămate îl lovea pe inculpat cu o coadă de sapă, însă nu a

văzut cine i-a lovit pe partea vătămată și soția sa, pentru ca ulterior, să

afirme că atunci când a ajuns acasă ar fi aflat de la fiul său că el i-ar fi

lovit pe cei doi. Și declarația dată de aceeași martoră la 13 februarie 2006

(fila 53 - d.u.p.) a fost apreciată ca subiectivă, avându-se în vedere, pe de o

parte, calitatea de soție a inculpatului, iar pe de altă parte, faptul că nici J.M.

nu a văzut desfășurarea incidentului.

Instanța de prim control judiciar a

constatat că, instanța de fond a ajuns la concluzia greșită că inculpatul nu

este autorul faptei pentru care a fost trimis în judecată, pe în baza

interpretării anumitor probe, ce n-au fost coroborate cu toate celelalte probe,

aflate la dosarul cauzei.

S-a considerat că atât inculpatul,

cât și membrii familiei sale, respectiv J.M., T.F.D. și T.G., dar și ceilalți

doi martori mai sus menționați au susținut împrejurarea neverosimilă că, pe

toată perioada desfășurării conflictului, inculpatul T.C. ar fi ținut,

deopotrivă cu partea vătămată, „de o coasă”, (afirmație făcută cu scopul de a

demonstra că nu inculpatul a aplicat lovituri părții vătămate, ci fiul său T.G.,

care, la acea dată nu răspundea penal).

Totodată, s-a mai constatat de către

instanța de prim control judiciar, în urma analizării declarațiilor date de

fiul inculpatului, T.G., la data de 2 octombrie 2005 și apoi la 13 februarie

2006, că între acestea sunt, de asemenea, nepotriviri, de fapt, ajungându-se la

concluzia că martorul T.G. nici nu știa de fapt ce acțiune a desfășurat,

nefiind prea coerent în descrierea desfășurării faptelor, întrucât deși

susținea că partea vătămată cât și tatăl său au ținut mâinie încleștate pe

mânerul coasei, totuși, în același timp, pare că partea vătămată C.M., fiind

deasupra, îl mai și lovea cu pumnul pe tatăl său.

S-a conchis că, în cauză, au fost administrate

suficiente probe din care a rezultat că inculpatul T.C. a fost cel care a

aplicat părții vătămate loviturile din zona capului, leziuni ce au fost

descrise în certificatul medico-legal, inclusiv cele de autoapărare, cu

consecința fracturii ⅓ medie diafiză cubitus drept și care au necesitat

pentru vindecare un număr de 90 de zile îngrijiri medicale.

Astfel, pe tot parcursul procesului,

martorul V.I. - prezent în timpul desfășurării conflictului - în declarațiile

date la: 2 octombrie 2005 (fila 121 - d.u.p.), 24 ianuarie 2006, 2 martie 2006,

6 aprilie 2006, 27 aprilie 2006, 30 mai 2006 și 15 februarie 2007, în fața

instanței de fond (fila 47) și chiar în fața instanței de apel (fila 61) a

arătat că, în timpul incidentului nu a existat vreo coasă, că sapa a fost adusă

de către fiul inculpatului - T.G., din mâinile căruia a fost luată de

inculpatul T.C., care a aplicat loviturile părții vătămate.  S-a mai relevat

că, începând cu 27 aprilie 2006, acest martor și-a modificat poziția în sensul

că l-a indicat pe fiul inculpatului - T.G. (care nu răspundea penal), ca fiind

cel care ar fi lovit-o pe partea vătămată, constatându-se că această poziție

s-a datorat cumpărării sale de către inculpat, așa cum s-a întâmplat cu

declarațiile martorilor G.I. (fila 41 - d.u.p.) și M.I. (fila 43- d.u.p.) și

recunoscute de acest martor la data de 15 februarie 2007 (fila 39 - d. u.p.) în

care arată că și-a schimbat declarația dată la procuror „ pentru că învinuitul

din dosar i-a dat, cu ocazia Paștelui, banii și mai multe produse necesare de

sărbători, în condițiile în care partea vătămată C.M. nu i-a dat nimic de

Paști”.

S-a mai constatat că declarațiile

martorului V.I. s-au coroborat cu celelalte probe administrate în cauză,

respectiv certificatul medico-legal nr. 2517/A2 din 20 septembrie 2005, biletul

de ieșire din spital, planșele fotografice judiciare (care au fost

edificatoare), plângerea și declarațiile părții vătămate, declarațiile

martorilor G.I., M.I., P.A., C.F., procesul-verbal de confruntare întocmit la

16 februarie 2006 (fila 63 și următoarele - d. u.p.), iar în parte, chiar și cu

declarațiile date de membrii familiei inculpatului: J.M., T.F. și T.G. și,

evident, chiar cu declarațiile date de inculpat în cauză.

Instanța de prim control judiciar a

apreciat apelurile declarate în cauză ca fiind fondate, reținând că fapta, așa

cum a fost descrisă în rechizitoriu, constând în acțiunea de a aplica părții

vătămate lovituri cu sapa, în raport de zona vitală vizată, de instrumentul

folosit, cu intenția de a ucide, rezultat care nu s-a produs datorită

acțiunilor de autoapărare ale părții vătămate, cu consecința fracturii ⅓ diafiză

cubitus drept - a fost săvârșită de către inculpatul T.C., întrunește atât în

ceea ce privește latura obiectivă, cât și cea subiectivă, elementele

constitutive ale infracțiunii pentru care a fost dedus judecății.

De asemenea, având în vedere că, la

locul incidentului au fost prezente mai multe persoane, instanța de apel a

admis cererea formulată de către reprezentantul parchetului și, în baza art.

334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei, din infracțiunea

prevăzută de art. 20 C. pen. rap.la art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit.

b) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174,

art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și, reținând

vinovăția inculpatului sub forma intenției directe pentru săvârșirea

infracțiunii anterior menționată l-a condamnat pe acesta, ținând cont de

criteriile de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 și urm. C. pen.

Astfel, funcție de condițiile

concrete în care a fost săvârșită fapta, gradul de pericol social ridicat și

consecințele produse, precum și circumstanțele personale ale inculpatului, care

anterior a mai fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de violență,

apreciind ca fiind evidentă atât perseverența sa infracțională, cât și predilecția

pentru săvârșirea acestui gen de infracțiuni, dar și având în vedere poziția

procesuală nesinceră, instanța de prim control judiciar a apreciat ca fiind

îndestulătoare pentru realizarea finalității dispozițiilor prevăzute de art. 52

C. pen., pedeapsa principală de 7 ani și 8 luni închisoare și pedeapsa

complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, deducându-i,

totodată, din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive la

zi.

Împotriva deciziei penale mai

sus-menționată, în termen legal, a declarat recurs inculpatul T.C., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie și, invocând drept motiv de casare

dispozițiile art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., în esență, a

solicitat, prin apărătorul ales, admiterea recursului, casarea deciziei penale

atacate și, pe fond, menținerea soluției primei instanțe care, a apreciat că, în

mod justificat, a dispus, achitarea sa, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., constatându-se că probele

existente la dosar sunt contradictorii și că, din ansamblul probator

administrat în cauză nu a rezultat cu certitudine că inculpatul a săvârșit

infracțiunea pentru care a fost cercetat și judecat. A mai arătat că instanța

de apel a procedat greșit înlăturând declarațiile martorilor care au susținut

ipoteza nevinovăției sale și l-au indicat drept autor al faptei pe fiul său de

13 ani -T.G.

Recursul formulat de inculpat este

nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, ambele hotărâri,

conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. combinate cu

art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen.,

constată că instanța de fond a interpretat greșit probatoriul adminstrat în

cauză și a reținut nejustificat o situație de fapt contrară celei descrisă în

actul de inculpare, iar instanța de prim control judiciar a procedat corect

atunci când a casat hotărârea Tribunalului Dolj și, pe baza unei juste

aprecieri a ansamblului probator administrat în cauză, a reținut în mod corect

situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului T.C., dând faptei comisă

de aceasta încadrarea juridică corespunzătoare, respectiv fapta prevăzută de

art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit.

b) C. pen.

Deși inculpatul T.C., în fața instanțelor

anterioare, a negat constant săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor

calificat susținând că în timpul incidentului fiul său de 13 ani, T.G., a fost

cel care a lovit cu sapa pe partea vătămată C.M., aceste susțineri au fost

infirmate de martorul ocular V.I., care în faza de urmărire penală a descris în

detaliu modul în care s-a desfășurat incidentul și, inițial, l-a indicat pe

inculpat ca fiind autorul loviturilor aplicate cu sapa părții vătămate C.M.,

iar ulterior și-a motivat inconsecvența prin aceea că s-a aflat sub imperiul faptului

că partea vătămată C.M. i-a oferit pe propria cheltuială băuturi alcoolice.

De asemenea, instanța de prim control

judiciar, făcând o minuțioasă analiză a declarațiilor martorilor audiați în

cauză, a procedat corect înlăturându-le ca fiind

pro causa

pe acelea

date de martorii S.A., G.I., M.I. și V.I., ultimul recunoscând chiar în faza de

urmărire penală ( fila 39 d.u.p ) că și-a modificat depozițiile urmare faptului

că inculpatul, spre deosebire de partea vătămată, i-a oferit bani și alte

produse cu ocazia sărbătorilor de Paști. De altfel declarațiile martorului V.I.,

care a fost și cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă,

astfel cum a rezultat din cuprinsul actului de inculpare, se coroborează cu

cele ale martorilor M.I. ( filele 43-44 d.u.p și fila 45 dosar fond), M.I.

(fila 78 dosar fond) și G.I. ( filele 41-42 d.u.p), S.A. (fila 58 dosar fond)

Totodată, se mai constată că instanța de

apel a apreciat în mod justificat că nici declarațiile martorilor J.M., T.G., T.F.,

membrii ai familiei inculpatului, nu corespund în întregime realității, fiind

marcate de subiectivism, reținând și dând relevanță numai acelor aspecte ce

s-au verificat și s-au coroborat cu celelalte probe administrate în dosar.

Înalta Curte constată că din probele

administrate a rezultat starea de fapt reținută prin actul de inculpare și

reconfirmată de instanța de prim control judiciar, respectiv aceea că

inculpatul în ziua de 15 septembrie 2005 inculpatul T.C. a fost cel care a

aplicat părții vătămate C.M. în zona capului loviturile cu sapa smulsă din mâna

fiului său T.G., leziuni ce au fost descrise în certificatul medico-legal,

inclusiv cele de autoapărare, ce au avut drept consecință fractura ⅓ medie

diafiză cubitus drept și care au necesitat pentru vindecare un număr de 90 de

zile îngrijiri medicale. Această situație de fapt s-a relevat din coroborarea

probelor administrate în cauză, respectiv: declarațiile inițiale ale martorului

V.I., certificatul medico-legal nr. 2517/A2 din 20 septembrie 2005, biletul de

ieșire din spital al părții vătămate, planșele fotografice judiciare, plângerea

și declarațiile părții vătămate, declarațiile martorilor G.I., M.I., P.A., C.F.,

procesul-verbal de confruntare întocmit la 16 februarie 2006 (fila 63 și urm. -

d. u.p.), iar în parte, chiar și cu declarațiile date de membrii familiei

inculpatului: J.M., T.F. și T.G. și, evident, chiar cu declarațiile date de

inculpat în cauză, astfel cum, corect, a reținut instanța de prim control

judiciar.

Prin urmare, Înalta Curte reține că fapta

inculpatului, în mod corect, s-a apreciat că întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit.

i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. , susținerile anterioare fiind

lipsite de orice suport probator, iar motivul de recurs vizând achitarea nu

poate fi primit, încercându-se, fără temei, a se transfera răspunderea penală

pe umerii unei persoane care, la momentul pretinsei săvârșiri a faptei, era un

minor de 13 ani, căruia nu-i putea fi angajată răspunderea penală.

Referitor la pedeapsa aplicată

inculpatului, instanța de apel a acordat în cauză eficiență corespunzătoare

criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv celor referitoare la

circumstanțele personale, întrucât acesta era recidivist post executoriu, dar

și circumstanțelor reale ale săvârșirii faptei, urmărilor produse, partea

vătămată având nevoie de 90 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecarea

leziunilor produse de loviturile aplicate de inculpat.

Potrivit art. 72 C. pen., la

stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții

generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate in partea specială, de

gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana inculpatului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Pe de altă parte, art. 52 C. pen.

prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a

condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni .

În speță, pedeapsa de 7 ani și 8

luni închisoare cu executare în regim de privare de libertate, stabilită

inculpatului T.C., este orientată spre minimul special prevăzut de lege,

reflectând și perseverența infracțională a inculpatului, ce nu se află la

primul conflict cu legea penală, întrucât a suferit anterior o condamnare

pentru infracțiuni de același gen (faptă prevăzută de art. 182 C. pen.).

Astfel, se constată că pedeapsa, în cuantumul și modalitatea de executare

stabilite anterior de instanța de prim control judiciar, este aptă să atingă

scopul preventiv și educativ prevăzut de art. 52 C. pen., instanța de apel dând

dovadă de suficientă clemență atunci când a ținut cont și de atitudinea procesuală

a acestuia, care, contrar probelor din dosar, a susținut că autorul infracțiunii

era fiul său minor și a negat constant faptul că ar fi săvârșit tentativa la

infracțiunea de omor.

În consecință, manifestările

nejustificate de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze, la

modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze

nivelul încrederii societății în instituțiile statului, chemate să vegheze la

respectarea și aplicarea legii.

Infracțiunea dedusă judecății

prezintă un grad ridicat de pericol social, aducând atingere unei importante

valori sociale ocrotite de legea penală, viața și sănătatea cetățenilor.

Pentru aceste motive, Înalta Curte

constată că o reducere a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului nu ar fi

temeinică, lipsind de conținut dispozițiile art. 72 și art. 52 C. pen. și

creând o vădită disproporție între scopul și rezultatul acestora.

Față de cele menționate mai sus,

Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

T.C. împotriva deciziei penale nr. 43 din 26 februarie 2009 a Curții de Apel

Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul T.C. împotriva deciziei penale nr. 43 din 26 februarie 2009 a Curții

de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 250 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50

lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției

și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 mai

2009.