ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1440/2009

Asupra recursului penal de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin sentința penală nr. 310/F din 3 decembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis plângerea formulată de petentul M.D.P. și conform art. 278 1 pct. 8 lit. b) C. proc. pen.: a desființat rezoluția nr. 657/P/2007 din 20 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a trimis cauza la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de T.T. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele : La 2 septembrie 2008 petentul M.D.P. a formulat la Curtea de Apel București plângere împotriva rezoluției nr. 1321/II/2/2008 din 8 august 2008 în dosarul nr. 675/P/2007 prin care s-a respins ca neîntemeiată plângerea împotriva rezoluției nr. 675 din 20 iunie 2008 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de avocații T.T.

și B.C.E. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. La 26 ianuarie 2007 petentul M.D.P. a formulat la parchet o plângere împotriva numitului T.T. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 C. pen. În plângerea formulată, petentul M.D.P., a precizat că la data de 27 aprilie 2006, între numita A.E.M. prin mandatarul său, avocat T.T. în calitate de promitent vânzător și el, în calitate de promitent cumpărător, s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în București, sector 1, prețul vânzării fiind de 175.000 Euro, din care a fost achitată suma de 5.000 Euro cu titlu de avans, ulterior fiind achitată și una din rate de 30.000 Euro.

Între numitul M.D.P. și avocatul T.T., la aceeași dată, 22 aprilie 2006 a fost încheiată convenția legalizată la Birou notarial, prin care avocatul T.T. se obliga să efectueze demersurile necesare obținerii imobilului sector 1 (obținerea unei hotărâri judecătorești, redactarea contractului de vânzare-cumpărare, îndeplinirea formalităților necesare pentru intabularea acestuia), prețul fiind de 70.000 Euro, din care 10.000 Euro achitați drept avans, iar restul sumei de 60.000 Euro fiind plătiți în cazul în care este admis recursul ce face obiectul dosarului nr. 27482/l/2005 de Înalta Curte de Casație și Justiție. În art. 6 al acestei Convenții s-a stipulat că în cazul în care una din părți nu își îndeplinește în totalitate, în parte, sau cu întârziere obligațiile, cealaltă parte va putea rezilia convenția printr-o simplă notificare, fără a fi necesară punerea în întârziere.

Numitul M.D.P. a precizat că deși și-a executat obligațiile menționate în antecontract, avocatul T.T. a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu numita M.R. despre care petentul nu a știut, menționând că în realitate numitul T.T. nu a dorit niciodată să-i vândă lui imobilul, ca dovadă că ulterior s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu numita M. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a reținut că la 23 martie 2006 între numita A.E.M., reprezentată conform procurii speciale de vânzare 96 din 25 februarie 2006 de avocatul T.T. și M.R.C., în calitate de promitent-cumpărător a fost încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul din sector 1, compus din construcție și teren în suprafață de 404,20 mp.

Acest antecontract a fost încheiat sub condiția admiterii recursului și restituirii în natură a imobilului. Părțile au stabilit ca prețul, în sumă de 170.000 Euro să fie achitat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Potrivit clauzelor antecontractului s-a stabilit că în ipoteza neîncheierii în condițiile stabilite a contractului de vânzare-cumpărare datorită culpei promitentului-vânzător, acesta va achita promitentului-cumpărător suma de 100.000 Euro cu titlu de penalitate, iar în cazul neîncheierii contractului din vina promitentului-cumpărător, promitentul vânzător va fi îndreptățit să considere obligația de vânzare reziliată de drept, situație în care va fi reținută cu titlu de penalitate orice sumă plătită în avans.

La 27 aprilie 2006 între numiții M.D.P. și A.E.M., prin avocat T.T., conform procurii speciale de vânzare 96 din 25 februarie 2004 a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul din sector 1, compus din construcție și teren în suprafață de 404,20 mp. Acest antecontract a fost încheiat sub condiția admiterii recursului și restituirii în natură a imobilului. La 27 aprilie 2006 între numiții M.D.P. și A.E.M. prin avocat T.T. a intervenit un antecontract având ca obiect același imobil. Părțile au stabilit ca prețul, în sumă de175.000 Euro să fie achitat astfel: - 5000 Euro avans, care se achită la data încheierii antecontractului; - suma de 30.000 Euro până la 1 iulie 2006, iar diferența până la 31 decembrie 2006 în ipoteza pronunțării hotărârii de admitere a recursului.

În ipoteza în care înainte de îndeplinirea datei de 31 decembrie 2006 va obține o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care se va admite cererea de chemare în judecată formulată de promitentul-vânzător, suma reprezentând prețul vânzării va fi achitată în termen de 10 zile de la data pronunțării hotărârii. Prin același antecontract s-a stabilit că în ipoteza neîncheierii în condițiile stabilite a contractului de vânzare-cumpărare din culpa promitentului-vânzător, acesta va achita promitentului cumpărător suma de 100.000 Euro cu titlu de penalizare, iar în ipoteza neîncheierii contractului de vânzare-cumpărare din culpa promitentului - cumpărător, promitentul vânzător va fi îndreptățit să rețină cu titlu de penalitate suma plătită cu titlu de avans.

La data de 6 octombrie 2006 a fost încheiat un act adițional la antecontract, în sensul prelungirii termenului de achitare a sumei de 140.000 Euro, respectiv în termen de 8 zile de la data intabulării în cartea funciară, precum și înregistrarea fiscală a dreptului de proprietate a numitei A.E.M., dar nu mai târziu de 20 de zile de la data punerii în posesie. De asemenea, prin acest act adițional a fost prelungit termenul de încheiere în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare. În aceeași zi, 27 aprilie 2006, între numiții M.D.P., în calitate de client și T.T., în calitate de avocat, a fost încheiată o convenție având ca obiect desfășurarea activităților necesare obținerii unei hotărâri judecătorești, punerii în executare, încheierii contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în București, sector 1, iar în ipoteza în care litigiul se va finaliza prin respingerea cursului promovării unei acțiuni în despăgubire.

Onorariul stabilit a fost de 70.000 Euro, urmând să fie achitat astfel: prima rată de 10.000 Euro la data încheierii convenției, iar suma de 60.000 Euro va fi achitată în cazul admiterii recursului în termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii sau trei luni dacă se admite recursul și se dispune casarea cu trimitere spre rejudecare. Audiat, numitul T.T. a declarat că la 23 martie 2006 a încheiat cu numita M.R.C. un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect construcția din sector 1. Ulterior, numitul M.D.P. l-a contactat pe avocatul T.T., manifestându-și dorința de a cumpăra imobilul. Numitul T.T. nemaifiind contactat de numita M.R.C., aceasta fiind plecată din țară, a apreciat că nu mai dorește achiziționarea imobilului în cauză.

Prin urmare, a fost încheiat un alt antecontract de vânzare-cumpărare cu numitul M.D.P., căruia i-a spus și despre existența primului antecontract, iar acesta a insistat în încheierea antecontractului, aspect infirmat de numitul M.D.P. De asemenea numitul T.T. a confirmat că a primit de la acesta suma de 5000 Euro la data încheierii antecontractului și suma de 30.000 Euro reprezentând o rată din prețul de cumpărare a imobilului. Cu privire la această sumă, numitul T.T. a precizat că a fost depusă la „Egratia Bank" pe numele avocatului B.C.E. (colaboratorul său), întrucât plata s-a făcut în ultima zi a termenului de plată, zi în care acesta nu s-a putut prezenta la bancă, fapt confirmat și de avocatul B.C.E.

De asemenea, numitul T.T. a recunoscut că a primit suma de 10.000 Euro, potrivit convenției menționate mai sus, toți acești bani (45.000 Euro) aflându-se la dispoziția numitului M.D.P., precizând totodată că acesta a promovat mai multe acțiuni civile, inclusiv o acțiune prin care se solicită instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare în susținerea acțiunii formulate, menționând și achitarea unei părți din preț. Prin decizia nr. 7586 din 28 septembrie 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în parte recursul, în sensul că s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului construcție situat în sector 1. Prin declarația din data de 6 martie 2007 numita A.E.M.

a precizat că este de acord ca mandatarul său, T.T. să înstrăineze imobilul numitei M.R.C., orice alte înțelegeri, convenții sau înscrisuri considerându-le nule. Prin urmare, la data de 21 martie 2007 între numita A.E.M., reprezentată de avocatul T.T. și numita M.R.C. a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul construcție din București, sector 1, autentificat sub nr.1388 de Biroul Notarului Public „I.D.". Având în vedere aceste aspecte, prin rezoluția din 20 iunie 2008, pronunțată în dosarul nr. 675/P/2007 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a constatat că nu poate fi reținută în sarcina avocatului T.T. infracțiunea de înșelăciune cu prilejul încheierii și executării unui contract, întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Pe de o parte, din actele și lucrările dosarului nu rezultă intenția avocatului T.T. de a-l înșela pe numitul M.D.P., acesta la momentul încheierii antecontractului și a încasării unei părți din prețul imobilului având convingerea că ulterior contractului de vânzare-cumpărare urma să fie perfectat cu numitul M.D.P., lucru nerealizat ca urmare a voinței numitei A.E.M. de a vinde imobilul numitei M.R.C., de la care nu primise în avans nicio sumă de bani. Pe de altă parte, o cerință esențială pentru existența infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen. constă în aceea că inducerea sau menținerea în eroare să fi avut un rol hotărâtor în determinarea persoanei la încheierea sau executarea contractului în condițiile speciale.

Or, în cauză, pornind de la premisa că numitul M.D.P. nu a cunoscut existența antecontractului de vânzare-cumpărare, ulterior, deși a aflat de existența acestuia, a insistat în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, în acest sens promovând acțiuni la instanțele civile. De aceea prin rezoluția din 20 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr. 675/P/2007 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de avocații T.T. și B.C.E. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 25 alin. (1)-(3) și alin. (5) C. pen., respectiv art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1)-(3) și alin. (5) C. pen. Împotriva acestei rezoluții, a făcut plângere petentul la procurorul ierarhic superior. Prin rezoluția din 8 august 2008 pronunțată în dosarul nr. 1321/II/2/2008 a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de M.D.P.

împotriva rezoluției nr. 675/P/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cu motivarea că ulterior încheierii antecontractului, aspectul că, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu persoana vătămată M.D.P., s-a datorat voinței mandantei A.E.M. în acest sens, iar nu voinței avocatului T.T. Acesta din urmă, la momentul încheierii antecontractului, a avut reprezentarea că ulterior, contractul de vânzare-cumpărare urma să fie perfectat cu M.D.P. Simpla omisiune a promitentului vânzător de a releva faptul că a mai încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare nu este mijloc de inducere în eroare întrucât textul se referă la inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.

Or, în antecontract nu se menționează faptul că nu a mai încheiat alte antecontracte, iar alte clauze nu conțin fapte mincinoase. Faptul că se menționează că nu a înstrăinat, nu este o afirmație mincinoasă întrucât antecontractul nu conduce la transmiterea proprietății. Nu există menținerea în eroare cu prilejul executării contractului pentru că persoana vătămată a luat la cunoștință de celălalt antecontract înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În consecință, sub aspectul laturii obiective, nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. Instanța de fond a considerat că situația de fapt a fost corect reținută, însă interpretarea juridică dată din punct de vedere penal este eronată.

S-a apreciat că atâta timp cât în antecontractul încheiat la 27 aprilie 2008 cu M.D.P. la art.4 era prevăzut faptul ca „imobilul ce face obiectul prezentului antecontract /.../ nu a mai făcut obiectul vreunei promisiuni privind transferul dreptului de proprietate sau a vreunui dezmembrământ al acestuia”, a existat inducerea în eroare a numitului M.D.P. care dacă ar fi cunoscut despre existența primului antecontract (care reprezenta o promisiune privind transferul dreptului de proprietate) nu ar mai fi încheiat antecontractul, nu ar mai fi plătit avansul și prima rată.

Astfel, în opinia instanței de fond, intenția de inducere în eroare a existat la momentul încheierii celui de al doilea antecontract, deși cu numai o lună înainte intimatul încheiase un alt antecontract, fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, cauzându-se și o pagubă numitului M.D.P., în sensul nerestituirii sumei de 30.000 Euro ce a fost achitată de petent în contul avocatului B.C., contract indicat de către avocat T.T., tocmai pentru a invoca ulterior că nu a primit această sumă. Instanța consideră că problema putea rămâne una civilă, dacă avocat T.T. ar fi restituit sumele avansate, imediat ce a fost conștient de faptul că nu mai poate fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare, prin consemnarea acelor sume la CEC pe numele numitului M.D.P.

În ceea ce privește tardivitatea plângerii introduse de către petent, atât la instanță cât și la procurorul ierarhic superior, instanța de fond a respins această excepție, apreciind că a fost introdusă în termen legal la instanță, iar cu privire la tardivitatea plângerii formulate la procurorul ierarhic superior aceasta nu putea fi valorificată în acel moment procesual, putea fi avută în vedere doar la momentul soluționării plângerii de către procurorul ierarhic superior. Astfel, s-a considerat că există indicii privind săvârșirea de către avocat T.T. a infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., întrucât în momentul încheierii contractului din 27 aprilie 2006, l-a indus în eroare pe numitul M.D.P., cu privire la inexistența unui alt antecontract privind același mobil, cauzându-i și o pagubă în valoare de 35.000 Euro.

Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal, recurs numitul T.T. solicitând casarea sentinței instanței de fond și respingerea pe fond a plângerii ca neîntemeiată. În motivele de recurs scrise recurentul invocă încălcarea dispozițiilor art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., motiv la care a renunțat în susținerea orală a recursului. Al doilea motiv de recurs se referă la greșita apreciere a probelor din dosar ce au dus la pronunțarea unei hotărâri netemeinice și nelegale. În mod greșit s-a reținut că recurentul a încercat să-și înșele propriul client, d-na A.E. prin aceea că în procura de vânzare a fost trecut un preț de 165.000 Euro, dar că prin vânzarea imobilului recurentului i-ar fi revenit 195.000 Euro, diferența fiind atribuită drept beneficiu, aceasta în condițiile în care în procură nu s-a fixat un preț de 165.000 Euro ci se menționa că nu trebuie să fie mai mic de 165.000 Euro.

Recurentul învederează faptul că nu poate fi reținută infracțiunea de înșelăciune atâta timp cât în clauzele antecontractului era prevăzut faptul că în condițiile în care contractul nu s-ar fi încheiat din culpa promitentului vânzător s-a stabilit cu titlu de clauză penală suma de 100.000 Euro în beneficiul numitului M., conform art. 6 din antecontract. Astfel neexecutarea contractuală nu poate determina considerarea elementului inducerii în eroare sub forma înșelăciunii din moment ce părțile au prevăzut anterior corespondența neexecutării obligațiilor.

În susținerea nevinovăției sale, recurentul învederează că s-a prezentat la notariatul indicat de dl. M. la 18 octombrie 2006 în termen contractual, în vederea definitivării formelor de vânzare-cumpărare, dar intimatul petent M. nu a fost în măsură să plătească prețul contractului, solicitând prelungirea termenelor, iar în cazul în care ar fi existat intenția de inducere în eroare ar fi putut refuza prelungirea termenului, cu posibilitatea reținerii avansului cu titlu de daune interese.

Mai mult, din actele dosarului recurentul învederează că rezultă intenția proprietarei de a dispune vânzarea condiționată și unilaterală către M.R.C., în condițiile în care intimatul M. nu și-a manifestat intenția cumpărării deși a fost notificat în acest sens, fiind anunțat asupra începerii curgerii termenelor de intabulare și înscriere în cartea funciară produse la 1 februarie 2007 și 5 februarie 2007. Recurentul consideră că reținerea instanței de fond privind posibilitatea restituirii sumelor încasate cu titlu de avans de către recurent sunt neîntemeiate, în condițiile în care la data de 4 mai 2009 pe rolul Tribunalului București instanțele civile au hotărât asupra îndeplinirii condițiilor între părți, situație care nu se suprapune și nu se completează cu simplele restituiri, probele dealtfel, dar determinate și de calitatea proprietarei A.E.M., toate plățile fiind în beneficiul acesteia.

S-au atașat un set de acte prezentului recurs. Susținerile părților au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte consideră nefondat recursul pentru următoarele considerente : Judecând plângerea, instanța de fond a verificat rezoluția dată de procuror pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei analizând amănunțit toate împrejurările și aspectele sesizate de petiționar, modul în care ele se regăsesc în cercetările efectuate și în concluziile stabilite de organele de urmărire penală. În varianta sa tipică, înșelăciunea reprezintă fapta persoanei care induce în eroare o altă persoană prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține, pentru sine sau pentru altul, un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.

Practic, această infracțiune constă în amăgirea unei persoane și în determinarea ei, pe această cale, să ia o dispoziție păgubitoare pentru avutul său, cu scopul ca cel care o determină să realizeze un profit nedrept pentru sine sau altul. În alin. (3) al art. 215 C. pen. este incriminată înșelăciunea în convenții. Elementul material al faptei îl reprezintă acțiunea, respectiv omisiunea care induce în eroare contractantul. Eroarea acestuia din urmă este determinantă la încheierea sau executarea unui contract. Eroarea în care se afla victima este un element esențial al faptei și trebuie să rezulte nemijlocit din acțiunea subiectului activ. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, raportat la conținutul infracțiunii prevăzută de art. 215 C. pen., există indicii cu privire la săvârșirea acestei infracțiuni de către numitul T.T.

Inducerea în eroare a numitului M.D.P. de către avocat T.T. s-a realizat în momentul semnării antecontractului prin menționarea în clauzele antecontractului încheiat între cei doi la 27 aprilie 2008, la art. 4 că „imobilul nu a mai făcut obiectul vreunei promisiuni privind transferul dreptului de proprietate sau a vreunui dezmembrământ al acestuia”, deși în realitate încheiase anterior (la 23 martie 2006) un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la același imobil cu numita M.R. Omisiunea încunoștiințării petentului M.D.P. despre existența acestui antecontract (din nici un mijloc de probă nu rezultă că avocat T.T. l-ar fi încunoștiințat pe numitul M.D.P. despre existența altui antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la același imobil) este esențială, determinantă în încheierea celui de al doilea antecontract cu M.D.P.

În cazul în care acesta ar fi știut despre existența antecontractului încheiat cu M.R. este greu de crezut că ar mai fi încheiat prezentul antecontract și ar mai fi plătit avansul și prima rată. Înțelesul noțiunii de „contract” din art. 215 alin. (3) este cel de convenție, iar antecontractul poate fi asimilat acestui înțeles, părțile dându-și acordul pentru a constitui între ele raporturi juridice. Recurentul intimat T.T., în calitate de mandatar, susține că a încheiat la aproximativ o lună de zile (27 aprilie 2006) după încheierea primului antecontract de vânzare-cumpărare cu numita M.R. un nou antecontract cu intimatul petent M.D.P. cu privire la același imobil, deoarece nu a mai primit nici un semn de la M.R.

(cea cu care încheiase primul antecontract la 23 martie 2006 sub condiția admiterii recursului și restituirii în natură a imobilului) însă pentru a justifica refuzul acesteia în încheierea contractului pentru a fi acoperit din punct de vedere juridic și având în vedere și pregătirea acestuia, intimatul recurent putea să-l notifice pe primul promitent-cumpărător, clarificând în acest mod raportul juridic generat de primul antecontract de vânzare-cumpărare și ulterior, după primirea unui răspuns, să încheie alt antecontract cu alt promitent-cumpărător.

Justificările recurentului nu sunt plauzibile cu privire la motivul invocat pentru încheierea unui nou antecontract cu atât mai mult cu cât trecuse abia o lună de la încheierea antecontractului cu M.R., iar contractul de vânzare-cumpărare, oricum nu putea fi încheiat decât după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, având în vedere condiția încheierii acestuia, fapt ce demonstrează practic intenția acestuia de a-l induce în eroare pe numitul M.D.P. și obținerea unor beneficii materiale. Chiar dacă în clauzele contractului erau înserate mențiuni privind acordarea unei despăgubiri de 100.00 Euro în beneficiul numitului M.D.P. în condițiile în care nu s-ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare, acest fapt nu prezintă relevanță, atâta timp cât în cuprinsul antecontractului acesta a menționat o situație mincinoasă („imobilul nu a mai făcut obiectul vreunei promisiuni privind transferul dreptului de proprietate”) determinantă pentru ca numitul M.D.P.

să consimtă la încheierea antecontractului. Aspectele învederate de către recurent, ulterioare încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare cu privire la solicitarea petentului M.D.P. privind prelungirea termenului, acesta fiind de acord, fapt ce demonstrează lipsa intenției de inducere în eroare, existența clauzelor privind acordarea de daune interese, nu prezintă relevanță, atâta timp cât ceea ce a stat la baza încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare între părți a fost tocmai prezentarea unei situații neadevărate de către recurent, esențială pentru acceptarea de către intimatul petent a desfășurării de raporturi juridice. Deși acesta susține că inițiativa încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu M.R.

a aparținut proprietarei imobilului, recurentul, în calitatea sa de mandatar al acesteia și cu pregătirea acestuia avea datoria de a-i explica acesteia că nu poate încheia un al doilea contract deoarece intră sub incidența legii penale, astfel încât nu poate să nu i se rețină culpă în desfășurarea raporturilor juridice dintre părți. Refuzul restituirii sumei de bani solicitată de petentul M.D.P., dată acestuia cu titlu de avans, pe motiv că nu a fost predată recurentului, în condițiile în care acesta a fost cel care i-a indicat numele persoanei B.C. în contul căruia să o achite, conduce la existența indiciilor cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 215 C. pen.

prin producerea unei pagube în patrimoniul petentului intimat. Față de aceste considerente, Curtea apreciază legală și temeinică hotărârea instanței de fond, în mod corect s-a reținut că există indicii privind săvârșirea de către numitul T.T. a infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1)-(3) și (5) C. pen., întrucât la momentul încheierii antecontractului din 27 aprilie 2006 intimatul l-a indus în eroare pe petent cu privire la inexistența unui alt antecontract privind același imobil, cauzându-i o pagubă în valoare de 35.000 Euro, motiv pentru care conform art. 385 15 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul intimatului T.T. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimatul T.T. împotriva sentinței penale nr. 310/F din 3 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul intimat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 aprilie 2009.