ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1440/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1440/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului penal de față ;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin sentința penală nr. 310/F din 3

decembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis plângerea formulată de petentul M.D.P. și

conform art. 278

1

pct. 8 lit. b) C. proc. pen.: a desființat

rezoluția nr. 657/P/2007 din 20 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București și a trimis cauza la procuror în vederea începerii urmăririi

penale față de T.T.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut următoarele :

La 2 septembrie 2008 petentul M.D.P.

a formulat la Curtea de Apel București plângere împotriva rezoluției nr. 1321/II/2/2008

din 8 august 2008 în dosarul nr. 675/P/2007 prin care s-a respins ca

neîntemeiată plângerea împotriva rezoluției nr. 675 din 20 iunie 2008 prin care

s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de avocații T.T. și B.C.E. sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C.

pen.

La 26 ianuarie 2007 petentul M.D.P.

a formulat la parchet o plângere împotriva numitului T.T. sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 C. pen.

În plângerea formulată, petentul M.D.P.,

a precizat că la data de 27 aprilie 2006, între numita A.E.M. prin mandatarul

său, avocat T.T. în calitate de promitent vânzător și el, în calitate de

promitent cumpărător, s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare având

ca obiect imobilul situat în București, sector 1, prețul vânzării fiind de

175.000 Euro, din care a fost achitată suma de 5.000 Euro cu titlu de avans,

ulterior fiind achitată și una din rate de 30.000 Euro.

Între numitul M.D.P. și avocatul T.T.,

la aceeași dată, 22 aprilie 2006 a fost încheiată convenția legalizată la Birou

notarial, prin care avocatul T.T. se obliga să efectueze demersurile necesare

obținerii imobilului sector 1 (obținerea unei hotărâri judecătorești,

redactarea contractului de vânzare-cumpărare, îndeplinirea formalităților

necesare pentru intabularea acestuia), prețul fiind de 70.000 Euro, din care

10.000 Euro achitați drept avans, iar restul sumei de 60.000 Euro fiind plătiți

în cazul în care este admis recursul ce face obiectul dosarului nr. 27482/l/2005

de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În art. 6 al acestei Convenții s-a

stipulat că în cazul în care una din părți nu își îndeplinește în totalitate,

în parte, sau cu întârziere obligațiile, cealaltă parte va putea rezilia

convenția printr-o simplă notificare, fără a fi necesară punerea în întârziere.

Numitul M.D.P. a precizat că deși

și-a executat obligațiile menționate în antecontract, avocatul T.T. a încheiat

un antecontract de vânzare-cumpărare cu numita M.R. despre care petentul nu a

știut, menționând că în realitate numitul T.T. nu a dorit niciodată să-i vândă

lui imobilul, ca dovadă că ulterior s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare cu numita M.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București a reținut că la 23 martie 2006 între numita A.E.M., reprezentată

conform procurii speciale de vânzare 96 din 25 februarie 2006 de avocatul T.T.

și M.R.C., în calitate de promitent-cumpărător a fost încheiat un antecontract

de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul din sector 1, compus din

construcție și teren în suprafață de 404,20 mp. Acest antecontract a fost

încheiat sub condiția admiterii recursului și restituirii în natură a

imobilului.

Părțile au stabilit ca prețul, în

sumă de 170.000 Euro să fie achitat la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare în formă autentică.

Potrivit clauzelor antecontractului

s-a stabilit că în ipoteza neîncheierii în condițiile stabilite a contractului

de vânzare-cumpărare datorită culpei promitentului-vânzător, acesta va achita

promitentului-cumpărător suma de 100.000 Euro cu titlu de penalitate, iar în

cazul neîncheierii contractului din vina promitentului-cumpărător, promitentul

vânzător va fi îndreptățit să considere obligația de vânzare reziliată de

drept, situație în care va fi reținută cu titlu de penalitate orice sumă

plătită în avans.

La 27 aprilie 2006 între numiții M.D.P.

și A.E.M., prin avocat T.T., conform procurii speciale de vânzare 96 din 25

februarie 2004 a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare având ca

obiect imobilul din sector 1, compus din construcție și teren în suprafață de

404,20 mp. Acest antecontract a fost încheiat sub condiția admiterii recursului

și restituirii în natură a imobilului.

La 27 aprilie 2006 între numiții M.D.P.

și A.E.M. prin avocat T.T. a intervenit un antecontract având ca obiect același

imobil.

Părțile au stabilit ca prețul, în

sumă de175.000 Euro să fie achitat astfel:

- 5000 Euro avans, care se achită la

data încheierii antecontractului;

- suma de 30.000 Euro până la 1

iulie 2006, iar diferența până la 31 decembrie 2006 în ipoteza pronunțării

hotărârii de admitere a recursului.

În ipoteza în care înainte de

îndeplinirea datei de 31 decembrie 2006 va obține o hotărâre definitivă și

irevocabilă prin care se va admite cererea de chemare în judecată formulată de

promitentul-vânzător, suma reprezentând prețul vânzării va fi achitată în

termen de 10 zile de la data pronunțării hotărârii.

Prin același antecontract s-a

stabilit că în ipoteza neîncheierii în condițiile stabilite a contractului de

vânzare-cumpărare din culpa promitentului-vânzător, acesta va achita

promitentului cumpărător suma de 100.000 Euro cu titlu de penalizare, iar în

ipoteza neîncheierii contractului de vânzare-cumpărare din culpa promitentului

- cumpărător, promitentul vânzător va fi îndreptățit să rețină cu titlu de

penalitate suma plătită cu titlu de avans.

La data de 6 octombrie 2006 a fost

încheiat un act adițional la antecontract, în sensul prelungirii termenului de

achitare a sumei de 140.000 Euro, respectiv în termen de 8 zile de la data

intabulării în cartea funciară, precum și înregistrarea fiscală a dreptului de

proprietate a numitei A.E.M., dar nu mai târziu de 20 de zile de la data

punerii în posesie.

De asemenea, prin acest act

adițional a fost prelungit termenul de încheiere în formă autentică a

contractului de vânzare-cumpărare.

În aceeași zi, 27 aprilie 2006,

între numiții M.D.P., în calitate de client și T.T., în calitate de avocat, a

fost încheiată o convenție având ca obiect desfășurarea activităților necesare

obținerii unei hotărâri judecătorești, punerii în executare, încheierii

contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în București, sector

1, iar în ipoteza în care litigiul se va finaliza prin respingerea cursului

promovării unei acțiuni în despăgubire.

Onorariul stabilit a fost de 70.000 Euro,

urmând să fie achitat astfel: prima rată de 10.000 Euro la data încheierii

convenției, iar suma de 60.000 Euro va fi achitată în cazul admiterii

recursului în termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii sau trei luni dacă

se admite recursul și se dispune casarea cu trimitere spre rejudecare.

Audiat, numitul T.T. a declarat că

la 23 martie 2006 a încheiat cu numita M.R.C. un antecontract de

vânzare-cumpărare având ca obiect construcția din sector 1.

Ulterior, numitul M.D.P. l-a

contactat pe avocatul T.T., manifestându-și dorința de a cumpăra imobilul.

Numitul T.T. nemaifiind contactat de numita M.R.C., aceasta fiind plecată din

țară, a apreciat că nu mai dorește achiziționarea imobilului în cauză.

Prin urmare, a fost încheiat un alt

antecontract de vânzare-cumpărare cu numitul M.D.P., căruia i-a spus și despre

existența primului antecontract, iar acesta a insistat în încheierea

antecontractului, aspect infirmat de numitul M.D.P.

De asemenea numitul T.T. a confirmat

că a primit de la acesta suma de 5000 Euro la data încheierii antecontractului

și suma de 30.000 Euro reprezentând o rată din prețul de cumpărare a imobilului.

Cu privire la această sumă, numitul T.T. a precizat că a fost depusă la

„Egratia Bank" pe numele avocatului B.C.E. (colaboratorul său), întrucât

plata s-a făcut în ultima zi a termenului de plată, zi în care acesta nu s-a

putut prezenta la bancă, fapt confirmat și de avocatul B.C.E.

De asemenea, numitul T.T. a

recunoscut că a primit suma de 10.000 Euro, potrivit convenției menționate mai

sus, toți acești bani (45.000 Euro) aflându-se la dispoziția numitului M.D.P.,

precizând totodată că acesta a promovat mai multe acțiuni civile, inclusiv o

acțiune prin care se solicită instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc

de contract de vânzare-cumpărare în susținerea acțiunii formulate, menționând

și achitarea unei părți din preț.

Prin decizia nr. 7586 din 28

septembrie 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în parte recursul,

în sensul că s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului

construcție situat în sector 1.

Prin declarația din data de 6 martie

2007 numita A.E.M. a precizat că este de acord ca mandatarul său, T.T. să

înstrăineze imobilul numitei M.R.C., orice alte înțelegeri, convenții sau

înscrisuri considerându-le nule.

Prin urmare, la data de 21 martie 2007

între numita A.E.M., reprezentată de avocatul T.T. și numita M.R.C. a fost

încheiat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul construcție

din București, sector 1, autentificat sub nr.1388 de Biroul Notarului Public „I.D.".

Având în vedere aceste aspecte, prin

rezoluția din 20 iunie 2008, pronunțată în dosarul nr. 675/P/2007 Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București a constatat că nu poate fi reținută în sarcina

avocatului T.T. infracțiunea de înșelăciune cu prilejul încheierii și

executării unui contract, întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive

ale acestei infracțiuni.

Pe de o parte, din actele și

lucrările dosarului nu rezultă intenția avocatului T.T. de a-l înșela pe

numitul M.D.P., acesta la momentul încheierii antecontractului și a încasării

unei părți din prețul imobilului având convingerea că ulterior contractului de

vânzare-cumpărare urma să fie perfectat cu numitul M.D.P., lucru nerealizat ca urmare

a voinței numitei A.E.M. de a vinde imobilul numitei M.R.C., de la care nu

primise în avans nicio sumă de bani.

Pe de altă parte, o cerință

esențială pentru existența infracțiunii prevăzută de art. 215

alin. (3) C. pen. constă în aceea că inducerea sau menținerea în eroare să fi

avut un rol hotărâtor în determinarea persoanei la încheierea sau executarea contractului

în condițiile speciale.

Or, în cauză, pornind de la premisa

că numitul M.D.P. nu a cunoscut existența antecontractului de

vânzare-cumpărare, ulterior, deși a aflat de existența acestuia, a insistat în

perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, în acest sens promovând acțiuni

la instanțele civile.

De aceea prin rezoluția din 20 iunie

2008 pronunțată în dosarul nr. 675/P/2007 s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de avocații T.T. și B.C.E. pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 25 alin. (1)-(3) și alin. (5) C. pen., respectiv

art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1)-(3) și alin. (5) C. pen.

Împotriva acestei rezoluții, a făcut

plângere petentul la procurorul ierarhic superior.

Prin rezoluția din 8 august 2008 pronunțată

în dosarul nr. 1321/II/2/2008 a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea

formulată de M.D.P. împotriva rezoluției nr. 675/P/2007 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București cu motivarea că ulterior încheierii antecontractului,

aspectul că, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu persoana

vătămată M.D.P., s-a datorat voinței mandantei A.E.M. în acest sens, iar nu

voinței avocatului T.T. Acesta din urmă, la momentul încheierii

antecontractului, a avut reprezentarea că ulterior, contractul de

vânzare-cumpărare urma să fie perfectat cu M.D.P.

Simpla omisiune a promitentului

vânzător de a releva faptul că a mai încheiat un antecontract de

vânzare-cumpărare nu este mijloc de inducere în eroare întrucât textul se

referă la inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte

mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.

Or, în antecontract nu se

menționează faptul că nu a mai încheiat alte antecontracte, iar alte clauze nu

conțin fapte mincinoase.

Faptul că se menționează că nu a

înstrăinat, nu este o afirmație mincinoasă întrucât antecontractul nu conduce

la transmiterea proprietății.

Nu există menținerea în eroare cu

prilejul executării contractului pentru că persoana vătămată a luat la cunoștință

de celălalt antecontract înainte de încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

În consecință, sub aspectul laturii

obiective, nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.

Instanța de fond a considerat că

situația de fapt a fost corect reținută, însă interpretarea juridică dată din

punct de vedere penal este eronată.

S-a apreciat că atâta timp cât în

antecontractul încheiat la 27 aprilie 2008 cu M.D.P. la art.4 era prevăzut

faptul ca „imobilul ce face obiectul prezentului antecontract /.../ nu a mai

făcut obiectul vreunei promisiuni privind transferul dreptului de proprietate

sau a vreunui dezmembrământ al acestuia”, a existat inducerea în eroare a

numitului M.D.P. care dacă ar fi cunoscut despre existența primului

antecontract (care reprezenta o promisiune privind transferul dreptului de

proprietate) nu ar mai fi încheiat antecontractul, nu ar mai fi plătit avansul

și prima rată.

Astfel, în opinia instanței de fond,

intenția de inducere în eroare a existat la momentul încheierii celui de al

doilea antecontract, deși cu numai o lună înainte intimatul încheiase un alt

antecontract, fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de

înșelăciune, cauzându-se și o pagubă numitului M.D.P., în sensul nerestituirii

sumei de 30.000 Euro ce a fost achitată de petent în contul avocatului B.C.,

contract indicat de către avocat T.T., tocmai pentru a invoca ulterior că nu a

primit această sumă.

Instanța consideră că problema putea

rămâne una civilă, dacă avocat T.T. ar fi restituit sumele avansate, imediat ce

a fost conștient de faptul că nu mai poate fi încheiat contractul de

vânzare-cumpărare, prin consemnarea acelor sume la CEC pe numele numitului M.D.P.

În ceea ce privește tardivitatea

plângerii introduse de către petent, atât la instanță cât și la procurorul

ierarhic superior, instanța de fond a respins această excepție, apreciind că a

fost introdusă în termen legal la instanță, iar cu privire la tardivitatea

plângerii formulate la procurorul ierarhic superior aceasta nu putea fi

valorificată în acel moment procesual, putea fi avută în vedere doar la

momentul soluționării plângerii de către procurorul ierarhic superior.

Astfel, s-a considerat că există

indicii privind săvârșirea de către avocat T.T. a infracțiunii de înșelăciune

prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., întrucât în momentul

încheierii contractului din 27 aprilie 2006, l-a indus în eroare pe numitul M.D.P.,

cu privire la inexistența unui alt antecontract privind același mobil,

cauzându-i și o pagubă în valoare de 35.000 Euro.

Împotriva acestei sentințe a

declarat, în termen legal, recurs numitul T.T. solicitând casarea sentinței

instanței de fond și respingerea pe fond a plângerii ca neîntemeiată.

În motivele de recurs scrise

recurentul invocă încălcarea dispozițiilor art. 385

9

pct. 10 C.

proc. pen., motiv la care a renunțat în susținerea orală a recursului.

Al doilea motiv de recurs se referă

la greșita apreciere a probelor din dosar ce au dus la pronunțarea unei

hotărâri netemeinice și nelegale.

În mod greșit s-a reținut că

recurentul a încercat să-și înșele propriul client, d-na A.E. prin aceea că în

procura de vânzare a fost trecut un preț de 165.000 Euro, dar că prin vânzarea

imobilului recurentului i-ar fi revenit 195.000 Euro, diferența fiind atribuită

drept beneficiu, aceasta în condițiile în care în procură nu s-a fixat un preț

de 165.000 Euro ci se menționa că nu trebuie să fie mai mic de 165.000 Euro.

Recurentul învederează faptul că nu

poate fi reținută infracțiunea de înșelăciune atâta timp cât în clauzele

antecontractului era prevăzut faptul că în condițiile în care contractul nu

s-ar fi încheiat din culpa promitentului vânzător s-a stabilit cu titlu de

clauză penală suma de 100.000 Euro în beneficiul numitului M., conform art. 6

din antecontract. Astfel neexecutarea contractuală nu poate determina

considerarea elementului inducerii în eroare sub forma înșelăciunii din moment

ce părțile au prevăzut anterior corespondența neexecutării obligațiilor.

În susținerea nevinovăției sale,

recurentul învederează că s-a prezentat la notariatul indicat de dl. M. la 18

octombrie 2006 în termen contractual, în vederea definitivării formelor de

vânzare-cumpărare, dar intimatul petent M. nu a fost în măsură să plătească

prețul contractului, solicitând prelungirea termenelor, iar în cazul în care ar

fi existat intenția de inducere în eroare ar fi putut refuza prelungirea

termenului, cu posibilitatea reținerii avansului cu titlu de daune interese.

Mai mult, din actele dosarului

recurentul învederează că rezultă intenția proprietarei de a dispune vânzarea

condiționată și unilaterală către M.R.C., în condițiile în care intimatul M. nu

și-a manifestat intenția cumpărării deși a fost notificat în acest sens, fiind

anunțat asupra începerii curgerii termenelor de intabulare și înscriere în

cartea funciară produse la 1 februarie 2007 și 5 februarie 2007.

Recurentul consideră că reținerea

instanței de fond privind posibilitatea restituirii sumelor încasate cu titlu de

avans de către recurent sunt neîntemeiate, în condițiile în care la data de 4

mai 2009 pe rolul Tribunalului București instanțele civile au hotărât asupra

îndeplinirii condițiilor între părți, situație care nu se suprapune și nu se

completează cu simplele restituiri, probele dealtfel, dar determinate și de

calitatea proprietarei A.E.M., toate plățile fiind în beneficiul acesteia.

S-au atașat un set de acte

prezentului recurs.

Susținerile părților au fost

consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Înalta Curte, examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte consideră nefondat recursul pentru

următoarele considerente :

Judecând plângerea, instanța de fond

a verificat rezoluția dată de procuror pe baza lucrărilor și materialului din

dosarul cauzei analizând amănunțit toate împrejurările și aspectele sesizate de

petiționar, modul în care ele se regăsesc în cercetările efectuate și în

concluziile stabilite de organele de urmărire penală.

În varianta sa tipică, înșelăciunea

reprezintă fapta persoanei care induce în eroare o altă persoană prin

prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte

adevărate, în scopul de a obține, pentru sine sau pentru altul, un folos

material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă. Practic, această infracțiune

constă în amăgirea unei persoane și în determinarea ei, pe această cale, să ia

o dispoziție păgubitoare pentru avutul său, cu scopul ca cel care o determină

să realizeze un profit nedrept pentru sine sau altul.

În alin. (3) al art. 215 C. pen.

este incriminată înșelăciunea în convenții. Elementul material al faptei îl

reprezintă acțiunea, respectiv omisiunea care induce în eroare contractantul. Eroarea

acestuia din urmă este determinantă la încheierea sau executarea unui contract.

Eroarea în care se afla victima este un element esențial al faptei și trebuie

să rezulte nemijlocit din acțiunea subiectului activ.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului,

raportat la conținutul infracțiunii prevăzută de art. 215 C. pen., există

indicii cu privire la săvârșirea acestei infracțiuni de către numitul T.T.

Inducerea în eroare a numitului M.D.P.

de către avocat T.T. s-a realizat în momentul semnării antecontractului prin

menționarea în clauzele antecontractului încheiat între cei doi la 27 aprilie

2008, la art. 4 că „imobilul nu a mai făcut obiectul vreunei promisiuni privind

transferul dreptului de proprietate sau a vreunui dezmembrământ al acestuia”, deși

în realitate încheiase anterior (la 23 martie 2006) un antecontract de

vânzare-cumpărare cu privire la același imobil cu numita M.R. Omisiunea

încunoștiințării petentului M.D.P. despre existența acestui antecontract (din

nici un mijloc de probă nu rezultă că avocat T.T. l-ar fi încunoștiințat pe

numitul M.D.P. despre existența altui antecontract de vânzare-cumpărare cu

privire la același imobil) este esențială, determinantă în încheierea celui de

al doilea antecontract cu M.D.P. În cazul în care acesta ar fi știut despre

existența antecontractului încheiat cu M.R. este greu de crezut că ar mai fi încheiat

prezentul antecontract și ar mai fi plătit avansul și prima rată.

Înțelesul noțiunii de „contract” din

art. 215 alin. (3) este cel de convenție, iar antecontractul poate fi asimilat

acestui înțeles, părțile dându-și acordul pentru a constitui între ele

raporturi juridice.

Recurentul intimat T.T., în calitate

de mandatar, susține că a încheiat la aproximativ o lună de zile (27 aprilie

2006) după încheierea primului antecontract de vânzare-cumpărare cu numita M.R.

un nou antecontract cu intimatul petent M.D.P. cu privire la același imobil,

deoarece nu a mai primit nici un semn de la M.R. (cea cu care încheiase primul

antecontract la 23 martie 2006 sub condiția admiterii recursului și restituirii

în natură a imobilului) însă pentru a justifica refuzul acesteia în încheierea

contractului pentru a fi acoperit din punct de vedere juridic și având în

vedere și pregătirea acestuia, intimatul recurent putea să-l notifice pe primul

promitent-cumpărător, clarificând în acest mod raportul juridic generat de

primul antecontract de vânzare-cumpărare și ulterior, după primirea unui

răspuns, să încheie alt antecontract cu alt promitent-cumpărător. Justificările

recurentului nu sunt plauzibile cu privire la motivul invocat pentru încheierea

unui nou antecontract cu atât mai mult cu cât trecuse abia o lună de la

încheierea antecontractului cu M.R., iar contractul de vânzare-cumpărare,

oricum nu putea fi încheiat decât după rămânerea irevocabilă a hotărârii

judecătorești, având în vedere condiția încheierii acestuia, fapt ce

demonstrează practic intenția acestuia de a-l induce în eroare pe numitul M.D.P.

și obținerea unor beneficii materiale.

Chiar dacă în clauzele contractului

erau înserate mențiuni privind acordarea unei despăgubiri de 100.00 Euro în

beneficiul numitului M.D.P. în condițiile în care nu s-ar fi încheiat

contractul de vânzare-cumpărare, acest fapt nu prezintă relevanță, atâta timp

cât în cuprinsul antecontractului acesta a menționat o situație mincinoasă

(„imobilul nu a mai făcut obiectul vreunei promisiuni privind transferul

dreptului de proprietate”) determinantă pentru ca numitul M.D.P. să consimtă la

încheierea antecontractului.

Aspectele învederate de către

recurent, ulterioare încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare cu

privire la solicitarea petentului M.D.P. privind prelungirea termenului, acesta

fiind de acord, fapt ce demonstrează lipsa intenției de inducere în eroare,

existența clauzelor privind acordarea de daune interese, nu prezintă relevanță,

atâta timp cât ceea ce a stat la baza încheierii antecontractului de

vânzare-cumpărare între părți a fost tocmai prezentarea unei situații

neadevărate de către recurent, esențială pentru acceptarea de către intimatul

petent a desfășurării de raporturi juridice. Deși acesta susține că inițiativa

încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu M.R. a aparținut proprietarei

imobilului, recurentul, în calitatea sa de mandatar al acesteia și cu

pregătirea acestuia avea datoria de a-i explica acesteia că nu poate încheia un

al doilea contract deoarece intră sub incidența legii penale, astfel încât nu

poate să nu i se rețină culpă în desfășurarea raporturilor juridice dintre

părți.

Refuzul restituirii sumei de bani

solicitată de petentul M.D.P., dată acestuia cu titlu de avans, pe motiv că nu

a fost predată recurentului, în condițiile în care acesta a fost cel care i-a

indicat numele persoanei B.C. în contul căruia să o achite, conduce la

existența indiciilor cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale

infracțiunii prevăzută de art. 215 C. pen. prin producerea unei pagube în

patrimoniul petentului intimat.

Față de aceste considerente, Curtea

apreciază legală și temeinică hotărârea instanței de fond, în mod corect s-a

reținut că există indicii privind săvârșirea de către numitul T.T. a

infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1)-(3) și (5) C. pen.,

întrucât la momentul încheierii antecontractului din 27 aprilie 2006 intimatul

l-a indus în eroare pe petent cu privire la inexistența unui alt antecontract

privind același imobil, cauzându-i o pagubă în valoare de 35.000 Euro, motiv

pentru care conform art. 385

15

pct. 2 lit. b) C. proc. pen. va

respinge ca nefondat recursul intimatului T.T.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de intimatul T.T. împotriva sentinței penale nr.

310/F din 3 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul intimat la plata sumei

de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 16 aprilie 2009.