ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5058/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La 31 martie 2006 reclamantele B.V.M.

și O.M.R. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului Iași

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună anularea

dispoziției nr. 260/2006 emisă de pârât, în parte, în ceea ce privește

suprafața de 258,89 mp.

În motivarea acțiunii reclamantele

au arătat că antecesorul acestora N.P.B. prin contractul de vânzare-cumpărare

încheiat la 19 aprilie 1920 a devenit proprietarul imobilului situat în Iași, pe

care erau edificate trei construcții, așa cum rezultă din Ordonanța de

adjudecare nr. 710 din 5 decembrie 1905.

Ulterior, la 11 mai 1932 autorul lor

și-a întregit proprietatea prin cumpărarea suprafeței de 172,96 mp, de la T.C.L.

Au mai arătat reclamantele că, pe

parcursul a peste 70 de ani, forma și vecinătățile imobilului în litigiu au

rămas neschimbate așa cum rezultă din planurile cadastrale ale Municipiului

Iași din anii 1940, 1955 și 1989, fapt susținut și de expertizele tehnice

dispuse în cauză.

Imobilul în litigiu a fost preluat

abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Tribunalul Iași, prin sentința

civilă nr. 1134 din 6 iunie 2007 a respins ca nefondată acțiunea reclamantelor B.V.M.

și O.M.R. pentru următoarele considerente:

Prin dispoziția nr. 260 din 3

februarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Iași s-a dispus restituirea în

parte a imobilului, teren în suprafață de 844,05 mp și construcții 188,06 mp,

iar pentru cele 5 apartamente și suprafața aferentă acestora de 258,89 mp, s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii, întrucât nu poate fi restituită în

natură deoarece a făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamantele susținând că hotărârea este motivată confuz, nu

analizează probele administrate în cauză și a interpretat greșit dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel Iași, secția civilă,

prin decizia nr. 134 din 17 septembrie 2008 a respins apelul declarat de

reclamantele B.V.M. și O.M.R. reținând următoarele:

Din examinarea considerentelor

hotărârii primei instanțe rezultă că aceasta este motivată în fapt și în drept,

a stabilit corect actele normative incidente în cauză, astfel încât susținerea

apelantelor că în speță ar fi aplicabile dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ. a fost înlăturată.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a

reținut că reclamantele nu au făcut dovada întinderii suprafeței de teren

preluată de stat în mod abuziv, întrucât din înscrisurile aflate la dosar nu

rezultă suprafața preluată, arătându-se doar vecinătățile, iar experții la

întocmirea lucrărilor au avut în vedere prezumția prevăzută de art. 24 din

Legea nr. 10/2001.

În speță, prezumția instituită de

art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu a fost răsturnată întrucât din procesul-verbal

nr. 398 din 24 noiembrie 1950 prin care s-a pus în executare măsura preluării

abuzive a imobilului se precizează că întinderea suprafeței de teren preluată

de la autorul reclamantelor a fost de 1291 mp

Împotriva acestei din urmă decizii

reclamantele B.V.M. și O.M.R. au declarat recurs invocând motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile de nelegalitate

recurentele-reclamante au arătat că instanțele au făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 întrucât nu au făcut o interpretare

teleologică a textului și a scopului pentru care a fost edictat de legiuitor.

Sensul prezumției instituite de art.

24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este acela că, în cazul în care persoana

îndreptățită la restituire nu poate obține alte înscrisuri care să dovedească

dreptul său de proprietate asupra imobilului preluat abuziv, aceasta să poată

obține reconstituirea exclusiv în baza actului normativ sau de autoritate prin

care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura.

Prezumția este instituită exclusiv

în favoarea persoanei îndreptățită la restituire, ea devenind incidentă doar în

cazurile în care această persoană face dovada imposibilității obținerii altor

înscrisuri referitoare la dreptul de proprietate și întinderea acestuia.

Recurentele-reclamante au mai

susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 24.2 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 întrucât întinderea dreptului de

proprietate rezultă din celelalte mijloace de probă depuse la dosar și nu din

procesul-verbal de punere în aplicare a măsurii de preluare abuzivă a

imobilului în litigiu.

Sub acest aspect, recurentele au

arătat că întinderea dreptului de proprietate, respectiv 1498 mp, rezultă din

planurile cadastrale ale Municipiului Iași din anii 1940, 1955 și 1989, întrucât

forma și vecinătățile proprietății au rămas neschimbate.

Faptul că în procesul-verbal nr. 398

din 24 noiembrie 1950 a fost înscrisă suprafața de 1291 mp și nu 1498 mp se

explică prin lipsa unei schițe a terenului și o măsurătoare a acestuia, ceea ce

face de altfel și o imposibilă individualizare în concret la momentul de față a

suprafeței de 1291 mp în cadrul suprafeței de 1498 mp.

În aceste condiții, instanța ar fi

trebuit să facă aplicarea prezumției instituite de art. 1 lit. c) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit cu care „faptul că

imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă

de preluare abuzivă”.

Față de cele expuse a solicitat

admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Verificând legalitatea deciziei

recurate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale aplicate,

Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Așa cum corect a reținut atât prima

instanță cât și curtea de apel, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001,

republicată, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea

dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive.

În speță, din procesul-verbal nr.

398 din 24 noiembrie 1950 prin care s-a pus în executare măsura preluării

abuzive a imobilului situat în str. Iași, rezultă că suprafața de teren

preluată a fost de 1291 mp și nu de 1498 mp cum susțin recurentele.

Înscrisurile aflate la dosarul

cauzei, respectiv planurile cadastrale ale Municipiului Iași din anii 1940,

1955 și 1989, concluziile celor două expertize extrajudiciare cât și a

expertizei dispuse în cauză, coroborate cu adresa nr. 13251 din 24 mai 2004 a

Consiliului Local al Municipiului Iași, nu fac dovada întinderii dreptului de

proprietate al antecesorului recurenților ci atestă vecinătățile terenului,

amplasamentul parcelelor în litigiu.

Pe de altă parte, din notificarea

formulată de recurentele-reclamante la data de 31 iulie 2001 rezultă că acestea

au solicitat restituirea imobilului situat în Iași, compus la data

naționalizării din: 465 mp clădiri, 826 mp curte, total suprafață 1291 mp.

În consecință, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantele B.V.M. și O.M.R.,

împotriva deciziei nr. 124 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția

civilă, va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții B.V. și O.R. împotriva deciziei nr. 124 din 17

septembrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

30 aprilie 2009

.