ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5387/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5387/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 4 septembrie

2006, petenta S.S.S. a chemat în judecată pe intimatul Primarul municipiului

Pitești și a solicitat

anularea dispoziției

nr. 2547/2006 ca fiind nelegală și netemeinică.

Î

n

motivarea cererii s-a arătat că prin dispoziția contestată în mod greșit s-au

acordat contestatoarei măsuri reparatorii prin

echivalent și numai pentru cota de

½ din construcția și terenul

situat la nr. 9.

Prin

sentința civilă nr. 263 din 28 septembrie 2007, Tribunalul Argeș a admis în

parte

contestația formulată

de contestatoarea S.S.S. și a modificat în

parte dispoziția nr. 2547/2006, emisă de

intimatul Primarul municipiului Pitești, în

sensul acordării despăgubirilor bănești pentru

întregul imobil ce a fost situat în Pitești, compus din 224 mp teren și

construcție în suprafață de

175,74 mp.

Prin

aceeași sentință a fost menținută în rest dispoziția și s-a respins cererea

privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a

reținut că autorii petentei au deținut î în proprietate imobilul compus din

teren în suprafață de 224 mp și construcții în

suprafață de 175,74 mp, imobil care a fost expropriat prin Decretul nr.

307/1979.

Declarația

de renunțare la succesiune dată de numitul Popescu Marin în anul

1998 s-a reținut că nu are eficiență juridică în raport de acceptarea

expresă ce

reiese din certificatul de

moștenitor nr. S159/1966 și că în speță se aplică art. 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată,

potrivit căruia de cotele moștenitorilor

legali care nu au urmat procedura specială, profită ceilalți

moștenitori.

S-a mai

reținut că expertul desemnat în cauză la cererea contestatoarei a

transpus în schiță mai multe acte primare

decât a menționat aceasta în notificare,

fiind vorba chiar

despre alt amplasament al imobilelor.

Astfel,

prin notificare, contestatoarea a solicitat despăgubiri pentru imobilul

cu componența arătată anterior, atât cât

rezultă din acrul primar și cât figurează în

decretul de

expropriere.

Prin

expertiza efectuată în cauză, s-au avut în vedere și alte acte primare,

datând din anii 1914 și 1920, care nu au

fost invocate în notificare și contestație,

nu au fost avute în vedere de intimat la

soluționarea cererii și nici nu au fost luate

în considerare de instanță, avându-se în vedere

că relevant este cât s-a preluat de la expropriați și faptul că nu a existat

cerere pentru restituirea imobilului după

autorul înscris

în actele primare.

Mai mult,

s-a avut în vedere că acele acte vizează imobilul din str. S.

nr. 25, referindu-se la cu totul alt

imobil decât cel notificat de la nr.9.

Suprafața de 224

mp solicitată prin notificare nu este liberă, fiind ocupată de

construcția a două blocuri și de alei funcționale, iar contestatoarea

nu a făcut

dovada existenței unei alte

situații de fapt, motiv pentru care restituirea în natură

nu a fost

admisă.

Cu privire la

despăgubirile acordate pentru terenul și construcția expropriată,

s-a reținut că, în cazul imobilelor expropriate, în Legea nr. 10/2001

nu a fost prevăzută posibilitatea acordării măsurilor reparatorii sub forma

despăgubirilor bănești.

Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, Înalta

Curte de Casație și Justiție, în

Secții

Unite a statuat că în materia Legii nr. 10/2001, instanța de judecată are

plenitudine

de competență pentru a rezolva litigiul în fond, cu atât mai mult cu

cât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu

impune dublul grad de jurisdicție

în materie civilă.

În primul rând, s-a avut în vedere că

este o evidentă discriminare ce s-a

aplicat

inițial prin Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește imobilele naționalizate

față

de cele expropriate. Astfel, pentru cele naționalizate legea prevedea acordarea

despăgubirilor bănești, în timp ce pentru cele expropriate numai despăgubiri în

echivalent. Or, o astfel de diferențiere nu este justificată în niciun fel și

încalcă chiar principiul constituțional al egalității în fața legii, având în

vedere că prin ambele variante persoane au fost

lipsite de bunul lor.

În al

doilea rând, s-a avut în vedere că, prin modificarea Legii nr. 10/2001

prin Legea nr. 247/2005 se garantează un drept la despăgubire pentru

persoanele

ce se află într-o situație

similară celei în speță, dar lipsa prelungită a despăgubirii

nu este

luată în calcul de această lege.

Dreptul contestatoarei de a încasa

despăgubiri este prevăzut de Legea nr. 10/2001, ceea ce face ca aceasta să aibă

o creanță patrimonială protejată de art. 1 al Protocolului nr. 1 în sensul

jurisprudenței Curții.

S-a mai

arătat că în opinia tribunalului, Titlul VII din Legea nr. 247/2005

contravine Constituției, practicii și legislației CEDO (câtă vreme

dreptul de

proprietate al omului s-a născut

anterior adoptării Legii nr. 247/2005), deoarece limitează instanțele cu

privire la calculul cuantumului despăgubirilor.

„Or, aceeași Convenție europeană a

drepturilor omului a statuat că

judecătorul

național este primul chemat să aplice Convenția și el trebuie să judece

până la capăt, complet și echitabil, cauzele cu

care a fost investit, iar hotărârile

instanței (CEDO) au autoritate de

lucru interpretat pentru statul membru", așa cum se arată de către

instanța de fond.

Se mai precizează

că principiile de drept național și internațional, trebuie

aplicate flexibil, mai ales în materia restituirii proprietăților,

astfel încât să se

asigure un permanent

balans între interesele indivizilor și cele ale Statului.

In speță,

tribunalul a apreciat că petenta dovedindu-și calitatea de persoană

îndreptățită a făcut dovada încălcării

art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, iar în

cazul în care s-ar aplica art. 1 din Legea nr. 10/2001

(cu privire la despăgubiri în

echivalent), aceasta nu are

nicio speranță de a le primi în viitorul apropriat,

existând astfel o ingerință în dreptul petentei de a primi despăgubiri.

S-a mai reținut că petentei i s-ar

încălca și dreptul la un proces echitabil

prevăzut

de art. 6 Convenție, atâta vreme cât instanța de judecată ar fi împiedicată

de

o lege națională să stabilească cuantumul despăgubirilor cuvenite, deci să

judece în echitate, fiind astfel obligată să dea

naștere altor litigii între petentă și

Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților.

Or, în

acest fel este compromis chiar scopul modificării legii de a evita alte

litigii, opinia CEDO fiind în sensul de a

se soluționa definitiv litigiul dintre părți.

Hotărârea

instanței de fond a fost apelată de către ambele părți.

Reclamanta

a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând

că în mod greșit nu s-a dispus restituirea în natură a terenului de 820

mp pe același amplasament, identificat în raportul de expertiză, întocmit de

expert

D.G. și că pentru restul de tren să

i se acorde despăgubiri bănești.

Mai arată

că în mod greșit nu s-au avut în vedere toate construcțiile preluate

în mod abuziv, enumerate, în certificatul

de moștenitor nr. 159/1966 și că nu s-a

avut în vedere fosta proprietate a autorului său în suprafață de 3740

mp, ci numai

suprafața de 3354 mp, cât a identificat

expertul în teren.

Pârâtul Primarul municipiului Pitești

critică hotărârea instanței de fond

pentru

că instanța nu s-a conformat dispozițiilor aduse Legilor nr. 10/2001 prin

Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că, numai Comisia Centrală din

cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților este competentă să

stabilească

modalitatea de plată a despăgubirilor către persoanele îndreptățite.

Curtea de

Apel Pitești, secția civilă, prin decizia nr. 59A din 5 martie 2008

a respins ca nefondate apelurile declarate de contestatoarea S.S.S. și

intimatul Primarul municipiului Pitești împotriva sentinței civile nr. 263 din

28 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș.

Instanța

de apel a reținut în ceea ce privește critica referitoare la restituirea în

natură a terenului evidențiat în

notificarea reclamantei, că aceasta a solicitat despăgubiri bănești atât pentru

imobilele construcție, cât și pentru teren, astfel că

numai

această solicitare a făcut obiectul cererii soluționate prin dispoziția

contestată. Instanța nu a avut de verificat decât

acest aspect legat de ceea ce a

stabilit

pârâtul prin decizia contestată și în raport de conținutul notificării.

Din

examinarea notificării rezultă că suprafața de teren ce a făcut obiectul de

expropriere a fost de 224 mp și construcții în suprafață de 175,74 mp.

În acest

context, s-a reținut că niciuna dintre critici nu este întemeiată și că

instanța de fond corect a statuat că despăgubirile privesc întregul

imobil care a fost individualizat în cuprinsul notificării.

Cu privire

la criticile formulate de pârât, s-a avut în vedere că, potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent"

și că „măsurile

reparatorii prin

echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii

oferite în echivalent de către entitatea investită

potrivit legii cu soluționarea

notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite, sau despăgubiri acordate în

condițiile

prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente

imobilelor preluate în mod abuziv."

Pârâtul

nu a făcut dovada că a oferit reclamantei măsuri reparatorii prin

echivalent constând în compensare cu alte

bunuri sau servicii sau că persoana

îndreptățită ar fi fost de acord cu această modalitate de stabilire a

reparației.

În raport

de acest aspect, s-a concluzionat că în conformitate cu dispozițiile

legii speciale, instanța de fond a

procedat corect atunci când a admis acțiunea și a

dispus

ca reclamanta să poată primi despăgubiri bănești pentru imobilele ce au fost

preluate abuziv și când au făcut obiectul notificării.

Cu toate că nu s-a formulat explicit o

critică, pentru faptul că instanța nu

putea

dispune acordarea despăgubirilor bănești, din susținerile pârâtului reiese și

o

astfel de critică.

Referitor

la acest aspect, instanța de apel a reținut că, în cazul în care prima

instanță nu ar fi procedat în acest mod ar fi încălcat dispozițiile

art. 3 din Codul

civil potrivit căruia

judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum și

dreptul de acces liber la justiție, reglementat

prin art. 21 din Constituție și art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Or, refuzul de a se da curs căii de atac legal

exercitată în temeiul art. 26

alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziției de

respingere a notificării, ar constitui o ingerință

nepermisă în dreptul celor care au vocația de a primi despăgubirea,

incompatibilă cu reglementarea dată protecției

proprietății prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

Împotriva deciziei nr. 59A din 5 martie

2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a declarat recurs

pârâtul Primarul municipiului Pitești, susținând în esență că, potrivit

prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cuantumul

despăgubirilor se stabilesc de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, de către evaluatori autorizați, motiv întemeiat pe disp. art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În sprijinul acestei critici, s-au invocat

dispozițiile art. 10 alin. (7) și (8) din

Legea

nr. 10/2001, art. 3 lit. d), e) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și art. 16

alin. (4), (

5) și (6) din același act normativ, susținându-se că nu era

posibil ca instanța să stabilească valoarea despăgubirilor.

S-a mai susținut că, în speță erau

aplicabile prevederile O.G.

nr. 81/2007,

prin care s-au modificat și completat prevederile Titlului

VII din Legea

nr. 247/2005.

Recursul este nefondat pentru

considerentele de mai jos:

În speță, s-a stabilit că reclamantei i

s-au acordat numai măsuri reparatorii prin echivalent și doar pentru cota de ½

din construcția și terenul solicitat,

avându-se

în vedere calitatea acesteia de persoană îndreptățită.

Instanțele au avut în vedere faptul că

prin notificarea formulată de

reclamantă

s-au solicitat despăgubiri bănești pentru construcție și teren, că terenul

nu este liber și restituirea în natură nu este

posibilă, situație în care reclamanta era

îndreptățită la măsuri

reparatorii prin echivalent.

În art. 1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că măsurile reparatorii prin

echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii

oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării,

cu acordul

persoanei îndreptățite sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv.

În speță,

corect s-au avut în vedere dispozițiile deciziei nr. XX

din

19 martie 2007, a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în

Secții Unite,

că în materia Legii nr.

10/2001, instanța de judecată are plenitudinea de competență pentru a rezolva

pe fond litigiul, astfel că a stabilit acordarea

despăgubirilor bănești pentru întregul imobil solicitat de reclamantă.

De fapt, s-a avut

în vedere și practica CEDO care a statuat că reclamanta nu

avea o certitudine cu privire la data când va primi despăgubirile în

echivalent,

ceea ce impune asupra sa o

sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu

dreptul la

respectarea bunurilor sale.

Prin soluția dată,

s-a avut în vedere că nu este cazul să se ceară reclamantei care a obținut o

creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să

urmeze o altă procedură de executare

forțată pentru a obține despăgubiri.

Corect s-a apreciat de către instanța de apel

că reclamanta în calitate de persoană îndreptățită a făcut dovada încălcării

art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție și că în cazul în care i s-ar aplica

disp. art. 1 din Legea nr. 10/2001 cu privire la despăgubiri în echivalent, nu

ar mai avea nicio speranță de a primi

aceste

despăgubiri într-un viitor apropriat, ceea ce este echivalent cu o ingerință

în

dreptul de a primi despăgubiri.

Prin modul de

soluționare a cauzei, reclamantei nu i s-a încălcat nici dreptul la un proces

echitabil, prin faptul că instanța a stabilit cuantumul despăgubirilor

cuvenite, fără a da naștere altor litigii, între aceasta și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Cu privire

la neaplicarea dispozițiilor O.G. nr. 81/2007, se reține că nu era în

vigoare la data soluționării notificării

și, în consecință, nu poate fi aplicată, critica

neputând

fi reținută ca un motiv de nelegalitate.

Față de aceste

considerente, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., criticile nefiind

fondate, urmează să fie respins recursul ca atare.

Conform notelor

scrise formulate de intimata-reclamantă S.S.S., se constată că aceasta și-a

rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de

judecată efectuate în această cale de atac, pe

calea unei acțiuni separate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Primarul municipiului Pitești împotriva deciziei nr. 59/A din 5 martie

2008 a Curții de Apel Pitești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11

mai 2009.