ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5387/2009

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea formulată la 4 septembrie 2006, petenta S.S.S. a chemat în judecată pe intimatul Primarul municipiului Pitești și a solicitat anularea dispoziției nr. 2547/2006 ca fiind nelegală și netemeinică. Î n motivarea cererii s-a arătat că prin dispoziția contestată în mod greșit s-au acordat contestatoarei măsuri reparatorii prin echivalent și numai pentru cota de ½ din construcția și terenul situat la nr. 9. Prin sentința civilă nr. 263 din 28 septembrie 2007, Tribunalul Argeș a admis în parte contestația formulată de contestatoarea S.S.S. și a modificat în parte dispoziția nr. 2547/2006, emisă de intimatul Primarul municipiului Pitești, în sensul acordării despăgubirilor bănești pentru întregul imobil ce a fost situat în Pitești, compus din 224 mp teren și construcție în suprafață de 175,74 mp.

Prin aceeași sentință a fost menținută în rest dispoziția și s-a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că autorii petentei au deținut î în proprietate imobilul compus din teren în suprafață de 224 mp și construcții în suprafață de 175,74 mp, imobil care a fost expropriat prin Decretul nr. 307/1979. Declarația de renunțare la succesiune dată de numitul Popescu Marin în anul 1998 s-a reținut că nu are eficiență juridică în raport de acceptarea expresă ce reiese din certificatul de moștenitor nr. S159/1966 și că în speță se aplică art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit căruia de cotele moștenitorilor legali care nu au urmat procedura specială, profită ceilalți moștenitori.

S-a mai reținut că expertul desemnat în cauză la cererea contestatoarei a transpus în schiță mai multe acte primare decât a menționat aceasta în notificare, fiind vorba chiar despre alt amplasament al imobilelor. Astfel, prin notificare, contestatoarea a solicitat despăgubiri pentru imobilul cu componența arătată anterior, atât cât rezultă din acrul primar și cât figurează în decretul de expropriere. Prin expertiza efectuată în cauză, s-au avut în vedere și alte acte primare, datând din anii 1914 și 1920, care nu au fost invocate în notificare și contestație, nu au fost avute în vedere de intimat la soluționarea cererii și nici nu au fost luate în considerare de instanță, avându-se în vedere că relevant este cât s-a preluat de la expropriați și faptul că nu a existat cerere pentru restituirea imobilului după autorul înscris în actele primare.

Mai mult, s-a avut în vedere că acele acte vizează imobilul din str. S. nr. 25, referindu-se la cu totul alt imobil decât cel notificat de la nr.9. Suprafața de 224 mp solicitată prin notificare nu este liberă, fiind ocupată de construcția a două blocuri și de alei funcționale, iar contestatoarea nu a făcut dovada existenței unei alte situații de fapt, motiv pentru care restituirea în natură nu a fost admisă. Cu privire la despăgubirile acordate pentru terenul și construcția expropriată, s-a reținut că, în cazul imobilelor expropriate, în Legea nr. 10/2001 nu a fost prevăzută posibilitatea acordării măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești.

Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite a statuat că în materia Legii nr. 10/2001, instanța de judecată are plenitudine de competență pentru a rezolva litigiul în fond, cu atât mai mult cu cât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu impune dublul grad de jurisdicție în materie civilă. În primul rând, s-a avut în vedere că este o evidentă discriminare ce s-a aplicat inițial prin Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește imobilele naționalizate față de cele expropriate. Astfel, pentru cele naționalizate legea prevedea acordarea despăgubirilor bănești, în timp ce pentru cele expropriate numai despăgubiri în echivalent. Or, o astfel de diferențiere nu este justificată în niciun fel și încalcă chiar principiul constituțional al egalității în fața legii, având în vedere că prin ambele variante persoane au fost lipsite de bunul lor.

În al doilea rând, s-a avut în vedere că, prin modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 se garantează un drept la despăgubire pentru persoanele ce se află într-o situație similară celei în speță, dar lipsa prelungită a despăgubirii nu este luată în calcul de această lege. Dreptul contestatoarei de a încasa despăgubiri este prevăzut de Legea nr. 10/2001, ceea ce face ca aceasta să aibă o creanță patrimonială protejată de art. 1 al Protocolului nr. 1 în sensul jurisprudenței Curții. S-a mai arătat că în opinia tribunalului, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 contravine Constituției, practicii și legislației CEDO (câtă vreme dreptul de proprietate al omului s-a născut anterior adoptării Legii nr. 247/2005), deoarece limitează instanțele cu privire la calculul cuantumului despăgubirilor.

„Or, aceeași Convenție europeană a drepturilor omului a statuat că judecătorul național este primul chemat să aplice Convenția și el trebuie să judece până la capăt, complet și echitabil, cauzele cu care a fost investit, iar hotărârile instanței (CEDO) au autoritate de lucru interpretat pentru statul membru", așa cum se arată de către instanța de fond. Se mai precizează că principiile de drept național și internațional, trebuie aplicate flexibil, mai ales în materia restituirii proprietăților, astfel încât să se asigure un permanent balans între interesele indivizilor și cele ale Statului.

In speță, tribunalul a apreciat că petenta dovedindu-și calitatea de persoană îndreptățită a făcut dovada încălcării art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, iar în cazul în care s-ar aplica art. 1 din Legea nr. 10/2001 (cu privire la despăgubiri în echivalent), aceasta nu are nicio speranță de a le primi în viitorul apropriat, existând astfel o ingerință în dreptul petentei de a primi despăgubiri. S-a mai reținut că petentei i s-ar încălca și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 Convenție, atâta vreme cât instanța de judecată ar fi împiedicată de o lege națională să stabilească cuantumul despăgubirilor cuvenite, deci să judece în echitate, fiind astfel obligată să dea naștere altor litigii între petentă și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Or, în acest fel este compromis chiar scopul modificării legii de a evita alte litigii, opinia CEDO fiind în sensul de a se soluționa definitiv litigiul dintre părți. Hotărârea instanței de fond a fost apelată de către ambele părți. Reclamanta a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că în mod greșit nu s-a dispus restituirea în natură a terenului de 820 mp pe același amplasament, identificat în raportul de expertiză, întocmit de expert D.G. și că pentru restul de tren să i se acorde despăgubiri bănești. Mai arată că în mod greșit nu s-au avut în vedere toate construcțiile preluate în mod abuziv, enumerate, în certificatul de moștenitor nr. 159/1966 și că nu s-a avut în vedere fosta proprietate a autorului său în suprafață de 3740 mp, ci numai suprafața de 3354 mp, cât a identificat expertul în teren.

Pârâtul Primarul municipiului Pitești critică hotărârea instanței de fond pentru că instanța nu s-a conformat dispozițiilor aduse Legilor nr. 10/2001 prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că, numai Comisia Centrală din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților este competentă să stabilească modalitatea de plată a despăgubirilor către persoanele îndreptățite. Curtea de Apel Pitești, secția civilă, prin decizia nr. 59A din 5 martie 2008 a respins ca nefondate apelurile declarate de contestatoarea S.S.S. și intimatul Primarul municipiului Pitești împotriva sentinței civile nr. 263 din 28 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș.

Instanța de apel a reținut în ceea ce privește critica referitoare la restituirea în natură a terenului evidențiat în notificarea reclamantei, că aceasta a solicitat despăgubiri bănești atât pentru imobilele construcție, cât și pentru teren, astfel că numai această solicitare a făcut obiectul cererii soluționate prin dispoziția contestată. Instanța nu a avut de verificat decât acest aspect legat de ceea ce a stabilit pârâtul prin decizia contestată și în raport de conținutul notificării. Din examinarea notificării rezultă că suprafața de teren ce a făcut obiectul de expropriere a fost de 224 mp și construcții în suprafață de 175,74 mp. În acest context, s-a reținut că niciuna dintre critici nu este întemeiată și că instanța de fond corect a statuat că despăgubirile privesc întregul imobil care a fost individualizat în cuprinsul notificării.

Cu privire la criticile formulate de pârât, s-a avut în vedere că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent" și că „măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit legii cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv." Pârâtul nu a făcut dovada că a oferit reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau că persoana îndreptățită ar fi fost de acord cu această modalitate de stabilire a reparației.

În raport de acest aspect, s-a concluzionat că în conformitate cu dispozițiile legii speciale, instanța de fond a procedat corect atunci când a admis acțiunea și a dispus ca reclamanta să poată primi despăgubiri bănești pentru imobilele ce au fost preluate abuziv și când au făcut obiectul notificării. Cu toate că nu s-a formulat explicit o critică, pentru faptul că instanța nu putea dispune acordarea despăgubirilor bănești, din susținerile pârâtului reiese și o astfel de critică. Referitor la acest aspect, instanța de apel a reținut că, în cazul în care prima instanță nu ar fi procedat în acest mod ar fi încălcat dispozițiile art. 3 din Codul civil potrivit căruia judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum și dreptul de acces liber la justiție, reglementat prin art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Or, refuzul de a se da curs căii de atac legal exercitată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziției de respingere a notificării, ar constitui o ingerință nepermisă în dreptul celor care au vocația de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecției proprietății prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO. Împotriva deciziei nr. 59A din 5 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Pitești, susținând în esență că, potrivit prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cuantumul despăgubirilor se stabilesc de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, de către evaluatori autorizați, motiv întemeiat pe disp.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În sprijinul acestei critici, s-au invocat dispozițiile art. 10 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, art. 3 lit. d), e) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și art. 16 alin. (4), ( 5) și (6) din același act normativ, susținându-se că nu era posibil ca instanța să stabilească valoarea despăgubirilor. S-a mai susținut că, în speță erau aplicabile prevederile O.G. nr. 81/2007, prin care s-au modificat și completat prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Recursul este nefondat pentru considerentele de mai jos: În speță, s-a stabilit că reclamantei i s-au acordat numai măsuri reparatorii prin echivalent și doar pentru cota de ½ din construcția și terenul solicitat, avându-se în vedere calitatea acesteia de persoană îndreptățită.

Instanțele au avut în vedere faptul că prin notificarea formulată de reclamantă s-au solicitat despăgubiri bănești pentru construcție și teren, că terenul nu este liber și restituirea în natură nu este posibilă, situație în care reclamanta era îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent. În art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În speță, corect s-au avut în vedere dispozițiile deciziei nr. XX din 19 martie 2007, a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în Secții Unite, că în materia Legii nr. 10/2001, instanța de judecată are plenitudinea de competență pentru a rezolva pe fond litigiul, astfel că a stabilit acordarea despăgubirilor bănești pentru întregul imobil solicitat de reclamantă. De fapt, s-a avut în vedere și practica CEDO care a statuat că reclamanta nu avea o certitudine cu privire la data când va primi despăgubirile în echivalent, ceea ce impune asupra sa o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale. Prin soluția dată, s-a avut în vedere că nu este cazul să se ceară reclamantei care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să urmeze o altă procedură de executare forțată pentru a obține despăgubiri.

Corect s-a apreciat de către instanța de apel că reclamanta în calitate de persoană îndreptățită a făcut dovada încălcării art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție și că în cazul în care i s-ar aplica disp. art. 1 din Legea nr. 10/2001 cu privire la despăgubiri în echivalent, nu ar mai avea nicio speranță de a primi aceste despăgubiri într-un viitor apropriat, ceea ce este echivalent cu o ingerință în dreptul de a primi despăgubiri. Prin modul de soluționare a cauzei, reclamantei nu i s-a încălcat nici dreptul la un proces echitabil, prin faptul că instanța a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite, fără a da naștere altor litigii, între aceasta și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Cu privire la neaplicarea dispozițiilor O.G. nr. 81/2007, se reține că nu era în vigoare la data soluționării notificării și, în consecință, nu poate fi aplicată, critica neputând fi reținută ca un motiv de nelegalitate. Față de aceste considerente, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., criticile nefiind fondate, urmează să fie respins recursul ca atare. Conform notelor scrise formulate de intimata-reclamantă S.S.S., se constată că aceasta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată efectuate în această cale de atac, pe calea unei acțiuni separate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Pitești împotriva deciziei nr. 59/A din 5 martie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2009.