ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2239/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul de Mediere să se dispună anularea hotărârii nr. 516 din 2 martie 2008 și a Deciziei nr. 19 aprilie 2008 de îndreptare eroare materială, ambele emise de acesta, să fie obligat pârâtul să emită o decizie prin care să constate că îndeplinește condițiile impuse de art. 7 din Legea nr. 192/2006 pentru a fi autorizată ca mediator și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că la data de 7 februarie 2008 a formulat cererea nr. 577 prin care a solicitat autorizarea ca mediator conform art. 7 lit. a)-f) din Legea nr. 192/2006, arătând că este absolventă a facultății de Drept din cadrul Universității București și a unui program de master organizat de Universitatea Titu Maiorescu, având o vechime în profesie juridică de peste 28 de ani. A mai arătat că la data de 2 martie 2008 i s-a comunicat hotărârea contestată, prin care i-a fost respinsă cererea, motivat de împrejurarea că nu îndeplinește condiția vechimii de trei ani în muncă, iar ulterior s-a emis decizia nr. 19 din 19 aprilie 2008, prin care s- a înlăturat motivul inițial al respingerii cererii, cu acela că studiile sale de master nu sunt agreate de Consiliul de Mediere.

Față de acest motiv s-a susținut de către reclamantă că actele contestate sunt lovite de nulitate, întrucât a absolvit cursurile de master „Medierea conflictelor în drept" organizate de universitatea „Titu Maiorescu", iar prin eliberarea diplomei de către Ministerul Educației și cercetării se atestă că respectivele cursuri au fost acreditate conform legii, iar cerința avizării programului de master de către pârât nu putea fi realizată atâta vreme cât la acel moment Consiliul de Mediere nu funcționa. Prin sentința nr. 228 din 3 noiembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta S.M. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că autoritatea pârâtă Consiliul de Mediere este un organ autonom, cu personalitate juridică, de interes public, ce funcționează în conformitate cu art. 17 din Legea nr. 192/2006 și regulamentul său de funcționare publicat în M.Of.

nr. 505 din 27 iulie 2007, atribuțiile sale fiind cele expres enumerate de aceste acte normative, printre care și aceea de a constata îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru ca o persoană fizică să exercite profesia de mediator. S-a mai reținut că, potrivit legii, în activitatea sa, Consiliul de Mediere emite hotărâri sau, după caz, decizii, care sunt acte administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ, astfel încât actele contestate au caracter administrativ, fiind emise în regim de putere publică, susținerea reclamantei că sunt lovite de nulitate neputând fi reținută.

A mai constatat prima instanță că, în raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 192/2006 care stabilește condițiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească o persoană fizică pentru a fi numit mediator, în mod corect autoritatea pârâtă a apreciat că ultima condiție și anume aceea a absolvirii unui program post-universitar la nivel master în domeniul medierii, care să fie avizat de Consiliul de Mediere nu este îndeplinită, neputând fi primită susținerea reclamantei în sensul că acreditarea cursurilor de master de către M.E.C. este suficientă pentru a fi îndeplinită cerința impusă de art. 7 din lege. A mai reținut instanța de fond că trebuie înlăturată și afirmația reclamantei potrivit căreia la momentul absolvirii programului de master în domeniul medierii consiliul nu funcționa, nefiind deci necesar avizarea prevăzută de lege, deoarece Legea nr. 192/2006 fusese publicată în M.Of.

nr. 441 din 22 mai 2006, iar condiția avizării era prevăzută în actul normativ. A concluzionat prima instanță că situația reclamantei se regăsește în dispoziția tranzitorie a art. 72 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, urmând un curs de formare în domeniul medierii, iar potrivit art. 74 din lege era necesar ca instituțiile care organizează astfel de cursuri să solicite avizul Consiliului de Mediere, nefiind exceptate de la această procedură. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă susține, în esență, că motivarea soluției de către instanța de fond este eronată, fiind dată cu încălcarea principiului neretroactivității legii.

In acest sens se arată că din coroborarea dispozițiilor art. 9 cu cele ale art. 74 din Legea nr. 192/2006 rezultă că acordarea avizului de către Consiliul de mediere devine aplicabilă de la data publicării în M. Of. al României, Partea I, a Standardelor de formare în domeniul medierii și, prin urmare, se pune problema avizării doar a cursurilor de formare care se derulează după data publicării în M. Of. a standardelor de formare, întrucât cele aflate în derulare sunt supuse reglementărilor în vigoare la momentul începerii lor. Mai susține recurenta că după ce a început procedura de autorizare a mediatorilor (27 august 2007), la data de 22 octombrie 2007 a fost publicat în M.Of.

al României, Standardul de formare a mediatorului care stabilea cerințele programelor de formare profesională, inclusiv cele de master și abia pe data de 10 aprilie 2008, la aproape o lună de la expirarea termenului pentru depunerea documentelor a fost publicată procedura de autorizare a mediatorilor, care însă nu prevedea și procedura de avizare a programelor de formare a mediatorilor la care făcea referire Standardul de formare. Arată în continuare recurenta-reclamantă, că potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare diplomele de master atestă că titularii acestora au dobândit cunoștințe și competențe generale și de specialitate specifice, iar aceste diplome eliberate de instituțiile de învățământ superior acreditate să efectueze cursuri de master respectă cerințele reglementate de dispozițiile O.U.G.

nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației, astfel încât nu pot fi cenzurate de Consiliul de Mediere. Recursul este nefondat. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ. , Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Înainte de a analiza problema de drept dedusă judecății și anume aceea a necesității avizării de către Consiliul de Mediere a programului de master urmat de recurenta-reclamantă, pe situația de fapt, Înalta Curte reține două aspecte și anume: - la momentul în care reclamanta s-a înscris la programul de master „medierea conflictelor în drept" - octombrie 2005, nu era în vigoare Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, fiind evident că înscrierea la acest program de master nu a fost făcută în scopul de a beneficia de dispozițiile unei legi care a intrat în vigoare la data de 22 mai 2006; - analizarea îndeplinirii condițiilor impuse de art. 7 din Legea nr. 192/2006, de către reclamantă, trebuie raportată la momentul în care aceasta a formulat cererea de autorizare ca mediator la consiliul de mediere, respectiv 07 februarie 2008 și nu la momentul în care aceasta a absolvit cursul de master - respectiv iunie 2006, moment la care Legea nr. 192/2006 era în vigoare doar de o lună de zile.

Fată de cele arătate rezultă că în mod corect, instanța de fond a reținut că situația reclamantei este reglementată de dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 72 și art. 74 din Legea nr. 192/2006, iar raportat la data formulării cererii, respectiv 07 februarie 2008, Înalta Curte constată că intrase în vigoare și Hotărârea nr. 12 din 7 septembrie 2007 a Consiliului de Mediere privind aprobarea Standardului de formare a mediatorului, astfel încât nu se poate vorbi de aplicarea retroactivă a legii în ceea ce o privește pe reclamantă. În acest context faptic, normele juridice aplicabile cererii formulate de S.M., prin raportare la motivul respingerii solicitării acesteia de autorizare ca mediator, erau cele ale art. 7 lit. f), art. 9, art. 72 și ale art. 74 din Legea nr. 192/2006, precum și dispozițiile art. 2, art. 6 alin. (2) și ale art. 8 din Standardul de formare a mediatorului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 7 lit. f) din Legea nr. 192/2006 una dintre condițiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească o persoană care dorește să fie autorizată ca mediator constă în absolvirea unor cursuri pentru formarea mediatorilor, în condițiile legii, cu excepția absolvenților de programe postuniversitare de nivel master în domeniu, acreditate conform legii și avizate de Consiliul de Mediere.

Prin urmare, din acest text legal se desprinde concluzia că programele de master în domeniul medierii, pentru a putea fi luate în considerare în procedura de autorizare ca mediator, trebuie să fie pe de o parte acreditate, potrivit actelor normative care stabilesc cadrul general de organizare a cursurilor de master, în orice domeniu, cu recunoașterea diplomelor de către Ministerul Educației și Cercetării, iar pe de altă parte să fie avizate de către Consiliul de Mediere, potrivit Legii speciale nr. 192/2006, această avizare neexistând în cazul reclamantei, situație recunoscută de petentă și contracarată cu argumentul că nu era necesară.

Având în vedere că Legea nr. 192/2006 a intrat în vigoare înainte de absolvirea cursului de master de către reclamantă, situația acesteia se încadrează în dispozițiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, potrivit cărora „persoanele care au absolvit sau care, la intrarea în vigoare a prezentei legi urmează un curs de formare a mediatorilor în țară ori în străinătate, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 7 lit. a) - e), pot solicita autorizarea ca mediator în condițiile prezentei legi, având obligația prezentării documentelor care atestă programa de formare parcursă.

Consiliul de Mediere va decide autorizarea după evaluarea conținutului programei de formare prezentate, inclusiv a duratei pregătirii". Prin urmare, legea impune - ca o condiție de autorizare - evaluarea de către Consiliul de Mediere a conținutul programei cursului urmat de reclamantă, similară îndeplinirii condiției prevăzute de art. 7 lit. f) din legea nr. 192/2006, care se referă la necesitatea absolvirii unui curs pentru formarea mediatorilor, care să fie avizat de Consiliul de Mediere.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 74 din lege avizul Consiliului de Mediere se solicită de instituțiile și celelalte persoane juridice care, la data intrării în vigoare a legii, aveau în derulare cursuri de formare a mediatorilor, acordarea avizului fiind aplicabilă după publicarea standardelor de formare, adică după momentul 22 octombrie 2007. Mențiunea că aceste cursuri, care erau în derulare la momentul intrării în vigoare a legii, se pot finaliza în conformitate cu reglementările în vigoare la momentul începerii cursurilor, nu se referă la avizarea de către Consiliul de Mediere, ci la programa și durata acestora, avizarea fiind o condiție posterioară absolvirii și condiționată de opțiunea unui absolvent, aflat în această situație, de a solicita autorizarea ca mediator.

Această interpretare este susținută și de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Standardul de formare a mediatorului, intrat în vigoare la data de 22 octombrie 2007, deci anterior formulării cererii de autorizare de către reclamantă, care prevăd că „pentru programele de formare a mediatorilor incluse în cursuri de nivel master acreditate, instituțiile de învățământ superior se supun acelorași reguli de avizare, evaluare, examinare și control stabilite prin hotărârile Consiliul de Mediere pentru furnizorii de formare (...)"» ceea ce înseamnă că nu există nici o situație exceptată de la avizare.

În concluzie, din coroborarea textelor legale incidente speței rezultă că pentru îndeplinirea condiției prevăzută de art. 7 lit. f) din Legea nr. 192/2006, reclamanta trebuia să facă dovada că instituția de învățământ superior în carul căreia a absolvit cursul de master a solicitat Consiliului de Mediere să efectueze procedura de evaluare a programului universitar tip master în domeniul medierii în conformitate cu criteriile din Standardul de formare a Mediatorului. În lipsa acestei solicitări de avizare, situația că acest curs de master este acreditat potrivit regulilor generale de către Ministerul Educației și Cercetării nu este o condiție suficientă în lumina prevederilor legii speciale privind autorizarea mediatorilor, astfel încât hotărârea instanței de fond este temeinică și legală, iar actele atacate sunt emise în conformitate cu dispozițiile legale menționate mai sus.

Nu în ultimul rând se reține și faptul că prin Hotărârea nr. 403/2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, s-a respins cererea petentei S.M., cu motivarea că faptele prezentate în fața acestei autorități și reiterate prin prezenta acțiune, nu reprezintă discriminare. Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.M., împotriva sentinței civile nr. 228 din 3 noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2009.