ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4028/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta C.R.V. a chemat în

judecată Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul

Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâții

să dispună obligarea acestora la plata primelor de vacanță pentru perioada 2004-2006

și a sporului de fidelitate pentru anul 2005.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în temeiul art. 37 din O.G. nr. 38/2003 beneficiază de prima de

vacanță, că acest act normativ a fost suspendat succesiv însă suspendarea a

avut ca efect doar amânarea exercitării dreptului, nu și anularea acestuia.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3119 din 4

decembrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând obligarea

pârâtului la plata primelor de vacanță pentru perioada 2004-2006 și plata

sporului de fidelitate pentru anului 2005, actualizate în raport de rata

inflației.

Totodată, a obligat Ministerul Economiei

și Finanțelor să aloce sumele necesare plății acestor drepturi.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 118/2004 s-a dispus

suspendarea dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003, însă suspendarea

exercițiului dreptului reclamanților nu echivalează cu anularea lui astfel

încât, la încetarea perioadei de suspendare se impunea plata retroactivă a

drepturilor salariale menționate .

Interpretarea contrară ar fi de natură să

lipsească dreptul de conținutul lui, fapt care nu poate fi acceptat.

Referitor la Ministerul Economiei și

Finanțelor s-a reținut că acesta are calitate procesuală dar nu ca obligat

principal și solidar cu instituția la care funcționează polițiștii, ci în

raport de obligațiile acestui minister de elaborare a proiectului bugetului de

stat, în funcțiile de datoriile fiecărui minister în parte.

Împotriva acestei sentințe considerată

nelegală și netemeinică a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

Recurentul a susținut în esență că nu are

calitate procesuală pasivă de chemat în garanție, neputând fi obligat la

alocarea fondurilor necesare achitării drepturilor de natură salarială,

solicitate de reclamant.

A mai susținut că pretențiile reclamantei

solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal,

salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator, care are și

calitatea de ordonator principal de credite.

Examinând cauza în raport cu actele

și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanța de fond în mod greșit a

admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.

Într-adevăr,

potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme

în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul

când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire".

Or,

în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu

există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de

stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul

unui asemenea raport.

Mai

mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii

principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte) au obligația ca până la

data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor

propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar

următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru

următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și

fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul Economiei și

Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii

principali de credite asupra acestora. In caz de divergență hotărăște

Guvernul".

Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate,

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de

concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu”.

De asemenea,

conform art. 6 din O.G. nr. 38/2003 polițiștilor li se acordă un spor de

fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

Or, dispozițiile textului de lege

sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art.

38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi

bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate din moment ce

printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat,

întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile

când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

În consecință recursul va fi admis, sentința atacată va fi

modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție, menținându-se

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 3119 din 4 decembrie

2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Modifică sentința atacată și în fond

respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor,

ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

noiembrie 2008.