ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4028/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta C.R.V. a chemat în judecată Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâții să dispună obligarea acestora la plata primelor de vacanță pentru perioada 2004-2006 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în temeiul art. 37 din O.G. nr. 38/2003 beneficiază de prima de vacanță, că acest act normativ a fost suspendat succesiv însă suspendarea a avut ca efect doar amânarea exercitării dreptului, nu și anularea acestuia.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3119 din 4 decembrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând obligarea pârâtului la plata primelor de vacanță pentru perioada 2004-2006 și plata sporului de fidelitate pentru anului 2005, actualizate în raport de rata inflației. Totodată, a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare plății acestor drepturi. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 118/2004 s-a dispus suspendarea dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003, însă suspendarea exercițiului dreptului reclamanților nu echivalează cu anularea lui astfel încât, la încetarea perioadei de suspendare se impunea plata retroactivă a drepturilor salariale menționate . Interpretarea contrară ar fi de natură să lipsească dreptul de conținutul lui, fapt care nu poate fi acceptat.

Referitor la Ministerul Economiei și Finanțelor s-a reținut că acesta are calitate procesuală dar nu ca obligat principal și solidar cu instituția la care funcționează polițiștii, ci în raport de obligațiile acestui minister de elaborare a proiectului bugetului de stat, în funcțiile de datoriile fiecărui minister în parte. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul a susținut în esență că nu are calitate procesuală pasivă de chemat în garanție, neputând fi obligat la alocarea fondurilor necesare achitării drepturilor de natură salarială, solicitate de reclamant.

A mai susținut că pretențiile reclamantei solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator, care are și calitatea de ordonator principal de credite. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Instanța de fond în mod greșit a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor. Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc.

civ., „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire". Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte) au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora.

In caz de divergență hotărăște Guvernul". Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. De asemenea, conform art. 6 din O.G. nr. 38/2003 polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. În consecință recursul va fi admis, sentința atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 3119 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată și în fond respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2008.