ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 20.02.2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 976/2009

HOTĂRÂRE
20.02.2009
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 976/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 119/F-C din 3

septembrie 2008 Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca tardiv formulată, acțiunea reclamantei

L.R.D. împotriva pârâtei C.C.S.D., având ca obiect contestarea valorii

imobilului din Pitești, județul Argeș, indicate în Decizia nr. 1017 din 30

ianuarie 2007 emisă de pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea

de apel a reținut că reclamanta trebuia să formuleze acțiunea în termenul de 6

luni calculat de la data la care autoritatea avea obligația legală de a

soluționa plângerea prealabilă, adică, potrivit art. 7 alin. (4) coroborat cu

art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, în termenul de 30 de zile de la primirea

contestației de către autoritate. În raport de dispozițiile art. 11 alin. (1)

lit. c) din aceeași lege, rezultă, consideră prima instanță, că ultima zi în

care putea fi depusă contestația era 2 februarie 2008. Cum cererea de față a

fost înregistrată la 16 mai 2008, ea este tardiv formulată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a

declarat recurs, în termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

1 și pct. 9, precum și dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304

1

În esență, recurenta critică soluția adoptată

de prima instanță sub următoarele aspecte:

dispozițiilor legale, deoarece din practicaua hotărârii reiese că la judecarea

cauzei a participat un singur judecător, iar art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, modificat prin art. I pct. 15 din Legea nr. 262/2007 prevede expres

că în litigiile de natura celui de față completul de judecată este format din

doi judecători.

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 11 din Legea nr.

554/2004. Recurenta susține că raționamentul instanței este greșit întrucât

ignoră regula potrivit căreia „unde legea nu distinge nici interpretul nu

trebuie să distingă”, introducând restricții neprevăzute de lege.

Prin întâmpinarea formulată, intimata C.C.S.D.

a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a arătat că Legea nr. 554/2004 a

fost modificată prin Legea nr. 97/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 100/2007,

pentru modificarea și completarea unor acte normative, inclusiv dispozițiile

art. 10 alin. (1) invocate de recurentă, la data soluționării cauzei în primă

instanță completul fiind legal constituit.

Referitor la cel de-al doilea motiv de

recurs, intimata susține că soluția criticată este legală, fiind de acord cu

interpretarea prevederilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 în

sensul celor reținute de Curtea de apel. În plus, afirmă că recurenta era chiar

decăzută din dreptul de a formula contestație împotriva Deciziei nr. 1017/2007,

întrucât aceasta a fost emisă la data de 30 ianuarie 2007 iar acțiunea a fost

înregistrată la data de 19 mai 2008, cu depășirea termenului prevăzut de art.

11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În recurs nu s-au administrat înscrisuri

noi, potrivit dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma

celor două motive de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum și

sub toate aspectele, în baza art. 304

1

constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

Recurenta-reclamantă L.R.D. a atacat în

contencios administrativ Decizia nr. 1017 din 30 ianuarie 2007 emisă de

intimata-pârâtă C.C.S.D. în cadrul procedurii prevăzute de art. 13 alin. (1) și

art. 16 alin. (7) din Titlul VII – Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, al Legii nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente.

Această decizie i-a fost comunicată recurentei

la data de 29 mai 2007. Plângerea prealabilă a fost formulată la data de 27

iunie 2007, în termenul legal prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, fiind înregistrată la autoritate la data de 2 iulie 2007.

Intimata-pârâtă a soluționat plângerea

prealabilă la data de 22 noiembrie 2007, cu depășirea termenului legal de 30 de

zile prevăzut de art. 7 alin. (4) din aceeași lege.

Cererea de chemare în judecată a fost

depusă la Curtea de Apel Pitești la data de 16 mai 2008.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1)

lit. a ) din Legea nr. 554/2004: „Cererile

prin care se solicită anularea unui act administrativ individual a unui

contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei

cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a)

data comunicării

răspunsului la plângerea prealabilă.”

În speță, din cele arătate anterior,

rezultă cu claritate că acest termen a fost respectat (22 noiembrie 2007-16 mai

2008), deci acțiunea a fost formulată în interiorul termenului de prescripție

reglementat de legiuitor, dar și cu respectarea termenului de decădere de 1 an

prevăzut de art. 11 alin. (2) din același act normativ.

Prima instanță și-a fundamentat soluția

adoptată pe dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c), potrivit cărora termenul de

6 luni curge de la „data expirării termenului de soluționare a plângerii

prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a

cererii”. Ca argument a reținut că dacă s-ar aplica nediferențiat dispoziția de

la lit. a) a textului de lege, s-ar putea ajunge la situația absurdă a

formulării acțiunilor peste mulți ani de zile.

Chiar dacă s-ar accepta teza Curții de

apel, a incidenței dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. c), concluzia

formulării acțiunii în termenul legal se impune în raport de prevederile

cuprinse în art. 11 alin. (2) din lege, potrivit cărora:

Pentru motive

temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi

introdusă și peste termenul prevăzut la alin. 1, dar nu mai târziu de un an de

la data comunicării actului”.

Or, este notorie practica

intimatei C.C.S.D. de a soluționa cu mare întârziere majoritatea cererilor care

îi sunt adresate în procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

invocând numărul mare de dosare și complexitatea procedurii. Cunoscând această

situație de fapt, care poate fi circumscrisă noțiunii generice de „motiv

temeinic”, recurenta a așteptat soluționarea plângerii sale administrative,

chiar și peste termenul legal de 30 de zile, iar această atitudine, în

contextul special examinat, apare ca fiind legitimă.

Pe de altă parte, poziția

autorității publice intimate, de a invoca o atare excepție fondată tocmai pe

culpa sa, apare ca fiind o veritabilă aplicație a adagiului nemo auditur

propriam turpitudinem allegans.

Cât privește argumentul de reductio ad

absurdum utilizat de prima instanță, Înalta Curte constată că acesta nu poate

fi reținut, câtă vreme alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004 stabilește

că, indiferent de momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție

de 6 luni, cererea de chemare în judecată poate fi introdusă „nu mai târziu de

un an de la data comunicării actului”, iar alin. (5) califică acest din urmă

termen ca fiind de decădere.

Pentru aceste considerente, în temeiul

art. 312 alin. (1)-(3) și (5) C. proc. civ. se va admite recursul și se va casa

sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Primul motiv de recurs, referitor la

compunerea completului de judecată este vădit nefondat.

Dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, invocate de recurentă, au fost modificate prin art. VI

1

din O.U.G. nr. 100/2007, astfel cum a fost introdus prin Legea de aprobare nr.

97 din 15 aprilie 2008, așa încât la data soluționării cererii, 3 septembrie

2008, completul de judecată a fost legal constituit.

Admite recursul declarat de reclamanta

L.R.D. împotriva sentinței civile nr. 119/F-C din 3 septembrie 2008 a Curții de

Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

februarie 2009.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2009-01-30
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 246/2009
materie de recurs. În privința termenului de pornire, acesta curge de la comunicarea hotărârii. Termenul pentru depunerea motivelor de recurs se socotește conform art. 303 alin. (2) C. proc. civ., de la comunicarea hotărârii chiar dacă recu
ÎCCJ 2007-12-14
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1948/2008
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 14 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în Dosaru
ÎCCJ 2009-05-20
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2751/2009
Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința nr. 161/ F-C din 5 noiembrie 2008, prin care a admis excepțiile privind tardivitatea și inadmisibilitatea contestației și pe cale de cons
ÎCCJ 2007-10-12
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3886/2007
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 43/ F-C din 14 mai 2007, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată
ÎCCJ 2010-06-15
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3139/2010
Asupra contestației de anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea ce formează obiectul contestației în anulare exercitate Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și
Sursă