ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2603/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2603/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 66 din 13 aprilie 2009, Curtea de Apel

Ploiești, secția penală, a dispus următoarele:

„în baza art. 300 alin. (l) C. proc. pen., se constată regularitatea

actului de sesizare.

Se admit cererile de restituire a cauzei la procuror, formulate de

către inculpații M.L.D., D.T., U.D., B.D.A.R. și P.A.G.

În acest sens, se restituie cauza la D.LI.C.O.T. - Serviciul Teritorial

Ploiești, pentru refacerea urmăririi penale conform considerentelor din

hotărâre.

Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Cu recurs în termen de 3 zile de la pronunțare și pentru părțile lipsă

de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 13 aprilie 2009.”

Argumentele judecătorului pentru această soluție sunt expuse în cele 3

pagini ale sentinței (paginile 22-24) și constau în următoarele:

„I. - Cu privire la nerespectarea competenței după materie a organului

de urmărire penală:

Curtea reține că inculpații au fost trimiși în judecată pentru mai

multe infracțiuni, printre care și aceea prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat

la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 508/2004 modificată prin O.G. nr. 60/2006,

D.I.I.C.O. este competentă a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile

prevăzute de art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003 cu excepția cazurilor în care

infracțiunea gravă este

art. 215

alin.

(1), (2) și (5) C. pen., dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul

unui milion euro, așa cum prevede art. 2 pct. 15 și 20 din Legea nr. 39/2003.

Este adevărat că art. 12 din legea mai sus menționată, folosește

sintagma „dacă s-a cauzat o pagubă”, ceea ce poate duce la concluzia consumării

infracțiunii, este însă de neconceput ca fiecare din cele două modalități

(tentativă și formă consumată) să fie de competența unor organe de cercetare

penală diferite.

În atare situație, Curtea constată competența în această cauză a D.N.A.

și nu D.I.I.C.O.T., ceea ce înseamnă că urmărirea penală a fost efectuată cu

încălcarea normelor care disciplinează competența materială.

II. - Cu privire la respectarea dreptului la apărare în faza de

urmărire penală:

Urmărirea penală a fost începută în mai multe rânduri și în două

modalități:

Astfel, la data de 09 mai 2008, urmărirea penală a început „in rem”

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 20

raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) și art. 290 C. pen. și art. 7

din Legea nr. 39/2003.

Din actele procesuale existente la dosarul cauzei, respectiv procesul

verbal de sesizare din oficiu și plângerile formulate, rezultă fără putință de

tăgadă că la data începerii urmăririi penale se cunoștea identitatea autorilor.

Mai mult decât atât, este de observat faptul că, la data de 28 mai 2008,

se începe urmărirea penală împotriva inculpaților D.T. și B.D.A.R., pentru

aceleași fapte, la care se mai adaugă și infracțiunea de bancrută frauduloasă,

iar aducerea Ia cunoștință a acestora s-a realizat abia la data de 23 iulie

2008.

Este evident că procedându-se într-o asemenea manieră s-au nesocotit în

mod flagrant dispozițiile art. 6 C. proc. pen., precum și dispozițiile art. 6

paragraful 3 din C.E.D.O.

Pe de altă parte, aducerea la cunoștință a faptei care formează

obiectul cauzei și încadrarea juridică a acesteia, constituie reflectarea

jurisprudentei C.E.D.O., referitoare la informarea în detaliu cu privire la

cauza și natura acuzațiilor.

Astfel, instituția europeană a subliniat că în procedurile penale,

prevederile privind informarea completă, detaliată cu privire la acuzațiile

aduse și încadrarea juridică a acestora, reprezintă o condiție esențială pentru

a se asigura o procedură echitabilă, această informare fiind relevantă și din perspectiva

dreptului de a-și pregăti apărarea.

Ori, din cuprinsul proceselor verbale de aducere la cunoștință a

învinuirilor, prin semnarea acestea cu obiecțiuni se desprinde clar ideea că nu

au fost respectate prevederile legale în materia prevăzută de art. 6 alin. (3) C.

proc. pen., art. 6 paragraful 3 C.E.D.O., art. 70 C. proc. pen., în sensul că

nu s-a explicat în detaliu cauza și natura acuzațiilor, procurorul limitându-se

doar la o expunere succintă a situației de fapt și la încadrarea în drept.

În același timp, potrivit dispozițiile art. 202 C.

proc. pen., organul de urmărire penală trebuie să administreze probatorii și în

favoarea inculpaților, nu numai în defavoarea acestora.

În speță, pe lângă faptul că nici unuia dintre inculpați nu li s-au

adus la cunoștință de îndată acuzațiile, le-au fost respinse „de plano” toate

cererile de probatoriu solicitate pe parcursul urmăririi penale. în schimb,

s-au administrat probatorii obținute pe baza unor autorizații emise de o instanță

necompetentă, încălcându-se astfel regulile de competență după calitatea

persoanei ce primează în astfel de cauze.

Mai mult decât atât, sunt inculpați care cu ocazia prezentării

materialului de urmărire penală au solicitat reaudierea tuturor martorilor și

refacerea actelor de urmărire penală efectuate nelegal din perioada cuprinsă între

data începerii urmăririi penale și data aducerii la cunoștință a învinuirii,

cereri însă care au fost respinse.

Pe de altă parte inculpații nu au luat la cunoștință de obiectivele

expertizei, împrejurare ce se înscrie în aspectele de încălcare a dreptului la

apărare.

Revenind la împrejurarea că procurorul nu a administrat nici o probă în

favoarea inculpaților, ba mai mult, a dispus respingerea tuturor probelor

administrate, inclusiv cele propuse la prezentarea materialului de urmărire

penală, este de observat că potrivit jurisprudenței C.E.D.O., principiul

egalității armelor cere ca „fiecare parte din proces să beneficieze de o

posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței”, regulile fiind

valabile și pentru urmărirea penală în condiții care să nu o dezavantajeze în

mod semnificativ vis-a-vis de partea adversă și de procuror.

În același timp, organul de urmărire penală a refuzat nejustificat

cererea inculpaților de a li se da posibilitatea să asculte efectiv

convorbirile efectuate în cauză, deși structura centrală prin Ordonanța nr. 41

din 19 ianuarie 2009 a admis în parte plângerea și a dispus „a se pune la

dispoziția acestora (M.L.D., D.T., etc.,) spre ascultare efectivă a

convorbirilor efectuate în această cauză.

Potrivit art. 172 alin. (l) C. proc. pen., actele de urmărire penală se

pot efectua și în lipsa avocatului, cu condiția ca acesta să fie încunoștințat

de data și ora efectuării actului.

Din actele și lucrările dosarului, rezultă cu certitudine că apărătorul

ales al inculpatului M.L.D. a formulat, la data de 05 august 2008, o cerere

prin care solicita să asiste la efectuarea tuturor actelor de urmărire penală.

Cu toate acestea, în lipsa avocatului și fără să existe dovada că a fost

încunoștințat, s-au efectuat o serie de acte de urmărire penală, cum ar fi:

perchezițiile domiciliare din datele de 29 august 2008 și 01 septembrie 2008;

audierea martorilor A.C.B., V.C. și T.O.

În concluzie, Curtea constată că în faza de urmărire penală nu s-a

respectat dreptul la apărare, principiu consfințit atât în Codul de procedură

penală, cât și în jurisprudența C.E.D.O.

III. - Cu privire la sesizarea instanței de judecată:

Rechizitoriul este verificat de procurorul șef al

D.I.I.C.O.T.,

cu motivarea că procurorul șef

de secție a fost detașat. Apreciem că în acest mod au fost încălcate dispozițiile

art. 264 alin. (3) C. proc. pen., întrucât, într-o asemenea situație

adjunctul șefului de secție girează și funcția titularului.

O altă nelegalitate cu privire la sesizarea instanței de judecată se

referă la faptul că în cuprinsul actului de sesizare nu se face vorbire despre

mijloacele materiale de probă, suporturile magnetice/optice ale

înregistrărilor, documentele contabile ridicate și măsurile referitoare la ele,

precum și locul unde se află”.

În final, se menționează că „Pentru toate aceste considerente, Curtea

apreciază că se impune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii

urmăririi penale și când se vor avea în vedere și celelalte motive invocate de

inculpați prin apărători”.

Împotriva acestei sentințe a declarat prezentul recurs

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție

- D.I.I.C.O.T. - SERVICIUL TERITORIAL PLOIEȘTI.

Motivarea recursului s-a făcut în scris, motivele fiind expuse cu

ocazia dezbaterilor de către reprezentantul Ministerului Public, astfel cum

rezultă din încheierea de dezbateri și amânare a pronunțării deciziei.

Recursul MINISTERULUI PUBLIC este fondat și urmează a fi admis pentru

motivele ce se vor arăta.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de

28 ianuarie 2009, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 09 martie

2009.

La primul termen, din 9 martie 2009, cauza a fost amânată la cererea

unor inculpați și părți vătămate pentru angajarea apărătorilor.

La noul termen, din 23 martie 2009, cauza a fost din nou amânată la

cererea părților vătămate, din motive de apărare.

La cel de-al treilea termen, din 13 aprilie 2009, a fost pronunțată

sentința recurată.

La acest ultim termen de judecată, a fost pusă în discuție, potrivit

dispozițiilor art. 300 C. proc. pen., regularitatea actului de sesizare

(rechizitoriului).

Pentru motivele sistematizate la punctele I, II și III în sentință

instanța a dispus restituirea cauzei la procuror „pentru refacerea urmăririi

penale conform considerentelor din hotărâre”.

I. Se reține că prima dispoziție a dispozitivului sentinței este „în baza

art. 300

alin. (l)

C. proc. pen., se

constată regularitatea actului de sesizare”.

Or, această dispoziție este, cel puțin formal, în contradicție cu

motivarea de la pct. III al sentinței.

Înalta Curte apreciază însă că respectivele considerente de la pct. III,

ca motivare a restituirii cauzei la procuror, sunt neîntemeiate pentru

următoarele argumente:

Examinarea generală a motivării sentinței sugerează ca fiind avute în

vedere 2 temeiuri de restituire a cauzei la procuror: art. 300 C. proc. pen.,

nemenționat expres în dispozitivul sentinței (rezultând din motivarea de la pct.

III, pentru refacerea rechizitoriului care, în opinia instanței, prezintă

neregularități) și art. 332 C. proc. pen., nemenționat expres, însă rezultând

din cea de a treia dispoziție a sentinței (restituirea pentru refacerea

urmăririi penale, motivarea fiind cea de la pct. I și II al sentinței).

Neregularitățile rechizitoriului, menționate la pct. III, nu justifică

restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare:

- verificarea rechizitoriului (întocmit de procurorul șef-serviciu din

cadrul Serviciului Teritorial Ploiești al

D.I.I.C.O.T.)

pentru legalitate și temeinicie de către procurorul șef al D.I.I.C.O.T,

iar nu de către procurorul șef de secție, nu este de natură a afecta

legalitatea (regularitatea) rechizitoriului și, respectiv, sesizării instanței.

La dosarul instanței se află înscrisuri oficiale (adrese ale

Ministerului Public și copii ale Monitorului Oficial) din care rezultă motivul

pentru care s-a procedat în acest mod (procurorul șef al Serviciului a fost

detașat la M.J.).

În virtutea principiului controlului ierarhic, ca principiu fundamental

al activității Ministerului Public, verificarea rechizitoriului, pentru

legalitate și temeinicie, de către șeful direcției, în loc de șeful secției, nu

poate fi de natură a afecta regularitatea rechizitoriului, ca act de sesizare

al instanței.

Sub acest aspect, Înalta Curte, apreciind că nu se impun considerente

suplimentare, face trimitere la argumentele inserate în decizia nr. 1058 din 14

noiembrie 2007 a Curții Constituționale cu privire la principiile care,

potrivit Constituției, stau la baza organizării și funcționării Ministerului

Public (M. Of. nr. 810/28.11.2007).

- nici motivul referitor la „faptul că în cuprinsul actului de sesizare

nu se face vorbire despre mijloacele materiale de probă, suporturile

magnetice/optice ale înregistrărilor, documentele contabile ridicate și

măsurile  referitoare la ele, precum și locul unde se află” nu justifică

restituirea cauzei la procuror.

Această omisiune a rechizitoriului, neregularitate în opinia instanței

de fond, se încadrează în cea de-a doua categorie de neregularități prevăzute

de art. 300 alin. (2) C. proc. pen.: cele care pot fi înlăturate prin acordarea

unui termen în acest scop.

Această omisiune, apreciată ca atare de prima instanță, nu afectează

organic actul de sesizare, nu justifică soluția restituirii la procuror, fiind

remediabilă prin acordarea unui termen, fără dezinvestirea/desesizarea

instanței, termen până la care procurorul, în scris, va face respectivele

precizări.

Nu în ultimul rând, trebuie observat că rechizitoriul, cuprinsul fiind

reglementat de art. 263 C. proc. pen., este însoțit de volumele care constituie

dosarul de urmărire penală, fiecare având un opis.

II. Considerentele de la pct. I și II ale sentinței se referă la

aspecte ale urmăririi penale: necompetența organului de urmărire penală și

nerespectarea dreptului la apărare în faza de urmărire penală.

Întrucât, anterior, s-au menționat argumentele expuse de prima

instanță, Înalta Curte va expune considerațiile pentru care le apreciază ca

neîntemeiate:

Soluția restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi

penale este reglementată de art. 332 C. proc. pen. (în configurația rezultată din

art. I pct. 157 din Legea nr. 356/2006) și art. 270 alin. (l) lit. b) C. proc. pen.

Din examinarea acestor dispoziții, corelate cu cele ale art. 197 alin.

(2) C. proc. pen., rezultă că restituirea cauzei la procuror pentru refacerea

urmăririi penale este consecința nerespectării unor norme a căror încălcare

este sancționată prin nulitatea absolută (cercetare penală efectuată de un alt

organ decât cel competent; competența după materie sau după calitatea

persoanei; sesizarea instanței; prezența învinuitului sau inculpatului și

asistarea acestuia de către apărător).

Potrivit art. l din Legea nr. 508/2004, D.I.I.C.O.T. este structura

specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și

terorism. Din examinarea dispozițiilor legale care reglementează înființarea,

organizarea, funcționarea și competența D.N.A. rezultă că aceasta este o

structură specializată în combaterea faptelor de corupție.

Atât D.I.I.C.O.T., cât și D.N.A., sunt structuri în cadrul

PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI

JUSTIȚIE.

Potrivit rechizitoriului, nici-una dintre infracțiuni nu este una de

corupție, fiind însă infracțiuni prevăzute de Legea nr. 39/2003, Legea nr. 656/2002

și Legea nr. 85/2006, celelalte fiind infracțiuni prevăzute de Codul penal (art.

215

1

, art. 215, art. 290), ceea ce a justificat competența

D.I.I.C.O.T.

Singurul argument al primei instanțe, în sensul că D.N.A. era organul

judiciar competent să efectueze urmărirea penală, este dedus din cercetarea și

trimiterea în judecată a unor inculpați pentru infracțiunea prevăzută de art. 215

alin. (1), (3) și (5) C. pen. (rămasă însă în forma tentativei), în raport cu

un potențial prejudiciu de peste 1 milion de euro.

Acest argument însă nu poate fi apreciat ca întemeiat în raport cu

textul invocat.

Infracțiunile de înșelăciune, în formă consumată, de la pct. V al

rechizitoriului au cauzat un prejudiciu sub cel prevăzut de art. 12 din Legea nr.

508/2004.

Faptele menționate la pct. III din rechizitoriu, încadrate juridic în tentativă

de înșelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (3) și (5) C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., nu au cauzat un prejudiciu.

De altfel, în rechizitoriu se menționează doar că „societatea dispunea

de importante active, în valoare de 48.786.841 RON la 31 decembrie 2007, adică

peste 487 miliarde ROL, în jur de 14 milioane euro”.

Or legiuitorul, atât în art. 12 din Legea nr. 508/2004, cât și în art. 13

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 43/2002, folosește expresia „dacă s-a

produs o pagubă”, respectiv, „dacă s-a cauzat o pagubă materială”.

În operațiunea de interpretare a textelor de lege, magistratul este

chemat să deslușească voința legiuitorului în edictarea textelor de lege.

Una din cele mai utilizate metode de interpretare și, de regulă prima

la care apelează magistratul, este cea literală sau gramaticală deoarece, în

acest fel, se asigură condiția predictibilității, previzibilității legii, una

din condițiile stabilității legislative.

Celelalte considerente inserate la pct. II al sentinței, în raport cu

cazurile limitativ prevăzute de art. 332 C. proc. pen., nu justifică

restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmării penale.

De altfel, concluzia finală „că în faza de urmărire penală nu s-a

respectat dreptul la apărare, în principiu atât de Codul de procedură penală,

cât și în jurisprudența C.E.D.O.” nu este motivată în sensul existenței

cazurilor prevăzute de art. 332 C. proc. pen.

Încălcarea normelor de procedură penală este sancționată, după caz, fie

cu nulitatea absolută, fie cu nulitatea relativă.

Or, în motivarea sentinței nu se menționează incidența nulităților, ci

se fac referiri privind dreptul la apărare, în sens larg.

Toate aceste referiri, care reprezintă critici ale apărării cu privire

la pretinse încălcări ale legii în cursul urmăririi penale, nu se regăsesc

printre motivele expres și limitativ prevăzute de lege care impun soluția

restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, acestea

putând fi supuse examinării și valorificate în cursul judecății, în condițiile

prevăzute de lege, prin intermediul altor căi procedurale.

Nici-o dispoziție legală nu obligă procurorul ori instanța să admită

toate cererile și toate excepțiile formulate de părți în cursul procesului

penal, fiind însă instituită obligația respingerii motivate a acestora.

Respingerea de către procuror, în prezenta cauză, a unor cereri

(reaudierea tuturor martorilor, refacerea tuturor actelor de urmărire penală

efectuate între momentul începerii urmăririi penale și cel al aducerii la

cunoștință a învinuirii, administrarea unor probe etc.) nu justifică soluția

restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.

Dispozițiile legale permit organului de urmărire penală să respingă

motivat cereri formulate în cursul urmăririi penale (art. 203 C. proc. pen.)

ori probe solicitate de părți [(art. 67 alin. (3) C. proc. pen.)].

În cursul judecății, potrivit legii, părțile pot propune probe noi (fie

pentru prima dată, fie dintre cele respinse de procuror), pot solicita

înlăturarea probelor obținute în mod ilegal, pot solicita refacerea unor probe

(ca, de exemplu, expertiza), pot asculta convorbirile înregistrate etc.

Nici considerentele referitoare la procedura începerii urmăririi

penale, corelată cu aducerea la cunoștință a învinuirilor, în opinia instanței,

prea târziu, nu se regăsesc printre motivele expres și limitativ prevăzute de

lege care impun soluția restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii

urmăririi penale.

Din exprimarea legiuitorului „de îndată” [(art. 6 alin. (3) C. proc. pen.,

corelat cu art. 70 alin. (2) C. proc. pen.)] nu rezultă prestabilirea unui

anumit interval de timp pentru aducerea la cunoștință a învinuirii (fapta și

încadrarea juridică a acesteia), fiind însă obligatoriu ca această aducere la

cunoștință să se facă mai înainte de a-1 audia pe învinuit sau inculpat.

Împrejurarea reținută de prima instanță în sensul că semnarea

proceselor verbale de aducere la cunoștință a învinuirilor s-a făcut „cu

obiecțiuni”, nu justifică, de plano, concluzia că s-a încălcat dreptul la

apărare întrucât „ .. nu s-a explicat în detaliu cauza și natura acuzațiilor,

procurorul limitându-se doar la o expunere succintă a situației de fapt și la

încadrarea în drept”.

De altfel, sediul materiei este art. 70 alin. (2) și art. 6 alin. (3)

C. proc. pen., în aceste texte nefăcându-se vorbire de explicarea în detaliu a

cauzei și naturii acuzației, ci doar că „învinuitului sau inculpatului i se

aduc .. la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică

a acesteia ..”, respectiv, „..obligația să-l încunoștințeze

..

despre fapta pentru care este cercetat,

încadrarea juridică a acesteia ..”.

Art. 6 paragraful 3 lit. a) din C.E.D.O., la care face trimitere prima

instanță, nu menționează obligația explicării în detaliu a cauzei și naturii

acuzației, ci prevede că acuzatul are dreptul „să fie informat ..asupra naturii

și cauzei acuzației aduse împotriva sa”.

Este adevărat însă că art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenția

europeană, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența C:E.D.O., recunoaște

acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, nu numai cu privire la

cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat și pe care este

fondată acuzația, dar și cu privire la natura acuzării, adică încadrarea

juridică a faptelor.

Din aceeași jurisprudența C.E.D.O. rezultă însă că:

- informarea nu trebuie să vizeze și elementele circumstanțiale

agravante sau circumstanțele agravante ale infracțiunii pentru a fi respectate

exigențele art. 6 paragraful 1, spre exemplu faptul că în cauză ar putea fi

reținută o anumită calitate a acuzatului ce constituie un element

circumstanțial agravant al infracțiunii;

- garanția prevăzută de art. 6 paragraful 3 lit. a) cunoaște două

limitări: există un drept la informare fără a fi necesară procedura

avertismentului; informarea nu trebuie să conțină și probele în acuzare pe care

aceasta se întemeiază.

În doctrina europeană și în jurisprudența C.E.D.O. s-a apreciat însă că

obiectul informării prevăzută de art. 6 paragraful 3 lit. a) îl constituie

acuzațiile oficiale formulate prin actul de trimitere în judecată, întrucât

informarea trebuie să fie detaliată (ceea ce nu este posibil la începutul

investigației, aceasta având ca scop tocmai strângerea de probe pentru a se

decide dacă o persoană va fi trimisă în judecată), iar garanția prevăzută de art.

6 paragraful 3 lit. a) nu se poate aplica în același timp cu cea prevăzută de art.

5 paragraful 2. De asemenea, art. 6 paragraful 3 lit. a) nu poate fi

interpretat în sensul că oferă un drept la informare încă din fazele inițiale

ale investigației, deoarece în acest fel ar fi lipsit de conținut dreptul

prevăzut de art. 5 paragraful 2. S-a mai arătat că această interpretare nu

implică în mod necesar lipsa unei informări pe parcursul urmăririi penale,

întrucât acest drept este garantat de art. 6 paragraful 3 lit. b).

Revenind la principiile și regulile procesuale ale dreptului intern, se

reține că efectuarea unor activități judiciare prin încălcarea unor dispoziții

legale, în speță pretinzându-se că s-au efectuat în lipsa apărătorului și fără

a exista dovada că a fost încunoștințat (percheziție, audierea unor martori) nu

justifică soluția restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi

penale, ci posibilitatea valorificării acestor pretinse încălcări ale legii, în

fața instanței, prin intermediul altor căi procedurale și, evident, numai cu

respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru aceste situații: înlăturarea

probelor urmată, sau nu, după caz, în funcție de tipul activității judiciare

neconformă cu legea, de readministrarea lor în condiții de contradictorialitate

(reaudierea martorilor respectivi, refacerea unei expertize).

În principiu, nerespectarea dispozițiilor legale cu ocazia

strângerii/administrării unei probe în cursul urmăririi penale, nerespectare

stabilită pe cale judecătorească, nu atrage nulitatea urmăririi penale, ca

atare, ci posibilitatea înlăturării mijlocului de probă în condițiile art. 64 alin.

(2) C. proc. pen.

Celelalte critici din motivele de recurs, privind citarea legală a

părților, urmează a fi avute în vedere de către prima instanță, cu atât mai mult

cu cât, potrivit art. 291 alin. (l) C. proc. pen., judecata poate avea loc

numai dacă părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită.

Față de cele reținute, Înalta Curte va admite recursul declarat de

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - D.I.I.C.O.T. -

SERVICIUL TERITORIAL PLOIEȘTI, va casa sentința atacată și va dispune

trimiterea cauzei pentru continuarea judecății în primă instanță.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare

ocazionate de soluționarea recursului vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D I S P

U N E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploiești împotriva

sentinței penale nr. 66 din 13 aprilie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpații D.T., M.L.D.,

U.D., B.D.A.R. și P.A.G.

Casează sentința atacată și trimite dosarul la Curtea de Apel Ploiești,

în vederea continuării judecării cauzei.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați,

în sumă de câte 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8 iulie 2009.