SECȚIUNEA A DOUA CAUZA BABA c. TURCIA (Cercetarea nr. 35075/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 octombrie 2006 DEFINIF 24/01/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Baba c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa, președinte, A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, dl Ugrekhelidze, mei A. Mularoni, D. Jočienė, judecători, și a dlui Dolle, graffière de secțiune După ce ați deliberat în camera consiliului la 3 octombrie 2006, Rend la hotărârea pe care o aveți aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o hotărâre (n 35075/97) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, Murat Baba ( Reclamantul, care a fost admis în beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de domnul V. Soytekin, avocat la Istanbul. Guvernul turc ( Cererea avea ca obiect să obțină o decizie pe punctul de a afla dacă faptele cauzei intră sub incidența unei încălcări a dispozițiilor art. 4 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din regulament. La 12 septembrie 2000, prima secțiune a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice interdicția de la art. 1 din Protocolul nr. 1 guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni reformulate [art. 52 alineatul (1) ]. În urma unui contract pe care l-a încheiat cu primăria din Kumru, reclamantul a construit uși din lemn pentru o clădire deținută de municipalitate. Printr-o decizie din 8 iunie 1995, Tribunalul de Mare Instanță din Kumru i-a acordat reclamantului un câștig de cauză și i-a acordat o sumă de 37 460 000 de lire turcești (TRL), însoțită de dobânda moratorie de 30 % laan calculată începând cu 30 noiembrie 1994. 11. Pe baza acestei decizii, reclamantul a inițiat o procedură de executare forțată împotriva municipiului Kumru. September 1995, judecătorul execuției din Kumru a ordonat sesizarea conturilor bancare ale orașului. Cu toate acestea, această sumă era mai mică decât suma datorată. Bunurile imobiliare ale unei municipalități care nu puteau face obiectul unei sesizări, reclamantul nu a putut merge mai departe în acțiunile sale pentru a-și recupera creanța. 12. Printr-o scrisoare din 17 ianuarie 2006, reclamantul a informat Curtea că, până în prezent, nu a fost efectuată nicio plată. II. LICHIDUL INTERNE PERTINENT 13. În temeiul articolului 82 din Legea nr. 2004 din 9 iunie 1932 privind căile de executare și falimentul (Icra ve Iflas Kanunu) și al articolului 19 din Legea nr. 1530 din 3 aprilie 1930 privind comunele (Belediyeler Kanunu) ), bunurile aparținând ținutului și comunelor, precum și bunurile destinate uzului public nu pot fi confiscate (a se vedea Gaganuș și altele c. Turcia, nr. 39335/95, § 15-18, 5 iunie 2001). Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de proprietate din cauza executării hotărârilor definitive pronunțate în favoarea sa de către instanțele interne. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 15. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că restul cererii este admisibil și trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Curtea constată, într-adevăr, că nu se confruntă cu niciun motiv de a se opune. Pe fond 16. Guvernul contestă existența unei încălcări. 17. Curtea amintește că, în conformitate cu principiul care se desprinde din jurisprudența sa, o III. Acesta este cazul în prezenta cauză. 18. Curtea constată că, în speță, printr-o hotărâre din 8 iunie 1995 tribunalul de mari instanțe a dat câștig de cauză reclamantului și i-a acordat 37 460 000 de TRL, cu un interes mortuar de 30 % laan calculat începând cu 30 noiembrie 1994. Reclamantul a inițiat o procedură de executare forțată împotriva orașului în 1995. Cu toate acestea, având în vedere legislația națională relevantă care nu permitea să se confisce bunurile imobiliare ale municipalității (punctul 12 de mai sus) și, de asemenea, în absența acestora în conturile sale bancare, reclamantul se afla în lacunună să obțină executarea hotărârii în cauză. Curtea ia notă de faptul că, în cazul în care a făcut obiectul hotărârilor definitive, autoritățile naționale l-au privat pe reclamant de dreptul său de proprietate, fără a oferi justificări pentru această interferență (Dragă și altele c. România, 78047/01, § 39, 7 aprilie 2005 și Sabin Popescu c. România 48102/99, § 81, 2 martie 2004) 19. Pe de altă parte, statul nu a oferit nicio justificare convingătoare pentru ingerința cauzată de neexecutarea hotărârilor judecătorești pronunțate în speță. Prin urmare, aceaceasta a fost arbitrară și a încălcat principiul legalității. O astfel de concluzie scutește Curtea de a verifica dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor individuale ale reclamantului ( Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 19, 27 mai 2004). Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 8 631 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale. Această sumă include cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. De asemenea, solicită 5 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 23. Guvernul contestă aceste pretenții și nu le consideră justificate. 24. Având în vedere jurisprudența sa și având în vedere propriile sale calcule, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 1 175 EUR ca daune materiale, inclusiv suma neplătită și dobânzile moratorii. 25. Curtea consideră că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. 26. Curtea consideră că va fi adecvat să se examineze problema cheltuielilor și cheltuielilor la următoarea rubrică. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 27. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile care decurg din jurisprudența sa, Curtea: în echitate, suma de 2 000 EUR reclamantului, minus 630 EUR plătite de Consiliul Europei în cadrul asistenței judiciare. Interese moratoriu 28. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L faptul că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului 175 EUR (o mie o sută șaizeci și cincisprezece euro) pentru daune materiale (ii. 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, minus 630 EUR (șase sute treizeci EUR) plătite de Consiliul European pentru asistență judiciară (iii. plus orice sumă care poate fi datorată pentru impozite de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 24 octombrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
DEUXIÈME SECTION
BABA c. TURQUIE
(Requête n
o
35075/97)
ARRÊT
24 octobre 2006
24/01/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Baba c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P. Costa,
président,
A.B. Baka,
M
mes
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 octobre 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
35075/97) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Murat Baba («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme, le 25 février 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M
e
le
Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent pour la procédure devant la Cour.
3.
La requête avait pour objet d’obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause relèvent d’un manquement de l’Etat défendeur aux exigences de l’article 4 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1.
4.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
5.
Le 12 septembre 2000, la première section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 au Gouvernement.
6.
Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, la Cour a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites.
7.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
8.
Le requérant est né en 1935 et réside à Ordu (Turquie). Il est menuisier.
9.
Suite à un contrat qu’il avait passé avec la mairie de Kumru, le requérant construisit des portes en bois pour un bâtiment appartenant à la municipalité. N’ayant reçu qu’une partie de ses honoraires dus pour les travaux effectués, il entama une procédure civile contre la mairie et demanda le versement du reste de ses honoraires.
10.
Par une décision du 8 juin 1995, le tribunal de grande instance de Kumru donna gain de cause au requérant et lui accorda une indemnité d’un montant de 37 460 000 livres turques (TRL), assortie des intérêts moratoires de 30 % l’an calculés à partir du 30 novembre 1994.
11.
Sur la base de cette décision, le requérant entama une procédure d’exécution forcée contre la municipalité de Kumru. Par une décision du 28
septembre 1995, le juge de l’exécution de Kumru ordonna la saisine des comptes bancaires de la ville. Cependant, cette somme était inférieure à la somme due. Les biens immobiliers d’une municipalité ne pouvant faire l’objet d’une saisine, le requérant ne put aller plus loin dans ses démarches afin de recouvrer sa créance.
12.
Par une lettre du 17 janvier 2006, le requérant informa la Cour qu’à ce jour, aucun paiement n’avait été effectué.
II.
13.
En vertu de l’article 82 de la loi n
o
2004 du 9 juin 1932 sur les voies d’exécution et la faillite (
Icra ve Iflas Kanunu
) et de l’article 19 de la loi n
o
1530 du 3 avril 1930 sur les communes (
Belediyeler Kanunu
), les biens appartenant à l’Etat et aux communes ainsi que les biens destinés à l’usage public ne peuvent faire l’objet d’une saisie (voir
Gaganuș et autres c.
Turquie
, n
o
39335/98, §§ 15-18, 5 juin 2001).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
14.
Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit de propriété en raison de l’inexécution des décisions définitives rendues en sa faveur par les juridictions internes. Il invoque l’article 1 du Protocole n
o
1 ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
15.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que le restant de la requête est recevable et doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate, en effet, qu’il ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
16.
Le Gouvernement conteste l’existence d’une violation.
17.
La Cour rappelle que, selon le principe qui se dégage de sa jurisprudence, une «
créance
» peut constituer un «
bien
» au sens de l’article
1 du Protocole n
o
1 lorsque la créance est suffisamment établie pour être exigible (voir
Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c.
Grèce
, arrêt du 9 décembre 1994, série A n
o
301
‑
B, p. 84, § 59, et
Bourdov c.
Russie
, n
o
‑
III). Tel est le cas dans la présente affaire.
18.
La Cour observe qu’en l’espèce, par un arrêt du 8 juin 1995 le tribunal de grande instance a donné gain de cause au requérant et lui a accordé 37 460 000 TRL, assortie d’un intérêt moratoire de 30 % l’an calculé à compter du 30 novembre 1994. Le requérant a entamé une procédure d’exécution forcée contre la ville en 1995. Cependant, eu égard à la législation nationale pertinente qui ne permettait pas de saisir les biens immobiliers de la municipalité (paragraphe 12 ci-dessus) et aussi à l’absence de l’effectif de celles-ci dans ses comptes bancaires, le requérant se trouvait dans l’impossibilité d’obtenir l’exécution de l’arrêt en question. La Cour note qu’en s’abstenant d’exécuter les décisions définitives, les autorités nationales ont privé le requérant de la jouissance de son droit de propriété sans fournir de justifications pour cette ingérence (
Dragne et autres c.
Roumanie,
n
o
78047/01, § 39,
7 avril 2005, et
Sabin Popescu c.
Roumanie
(n
o
48102/99, § 81, 2 mars 2004)
19.
Par ailleurs, le Gouvernement n’a offert aucune justification convaincant pour l’ingérence causée par la non-exécution des décisions judiciaires rendues en l’espèce
; elle était donc arbitraire et emportait violation du principe de légalité. Une telle conclusion dispense la Cour de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels du requérant (
Metaxas c. Grèce
, n
o
8415/02, § 19, 27
mai
2004).
20.
Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
21.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
22.
Le requérant réclame 8 631 euros (EUR) au titre du préjudice matériel. Cette somme comprend les frais et dépenses encourus devant les juridictions internes et la Cour. Il réclame, en outre, 5 000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
23.
Le Gouvernement conteste ces prétentions et ne les estime pas étayées.
24.
A la lumière de sa jurisprudence et ayant procédé à son propre calcul, la Cour estime raisonnable d’accorder au requérant la somme de 1
175 EUR à titre de dommage matériel, incluant la somme non payée et les intérêts moratoires.
25.
La Cour estime que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable pour le dommage moral subi par le requérant.
26.
La Cour considère qu’il sera approprié d’examiner la question de frais et dépense sous la rubrique suivante.
B.
Frais et dépens
27.
Eu égard aux éléments en sa possession et aux critères qui se dégagent de sa jurisprudence, la Cour octroie, en équité, la somme de 2
000
EUR au requérant, moins les 630 EUR versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judicaire.
C.
Intérêts moratoires
28.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
recevable le restant de la requête
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante quant au préjudice moral
;
4.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
:
i.
1
175 EUR (mille cent soixante quinze euros) pour dommage matériel
;
ii.
2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, moins les 630 EUR (six cent trente euros) versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judicaire
;
iii.
plus tout montant pouvant être dû au titre des impôts
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 octobre 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président