SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KABA ȘI GÜVEN c. TURCIA (solicitarea nr. 59774/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 ianuarie 2006 DEFINIF 10/04/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Kaba și Güven c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. J.-P. Costa președinte A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze mei Mularoni, Fura-Sandström, judecători și al domnului S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce ați deliberat în camera Consiliului la 6 decembrie 2005, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 59774/00) îndreptat împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Nedret Kaba și domnul Hurșid Güven ( Aktay, avocați în Ankara. În prezenta cauză, guvernul turc ( În primul rând, reclamanții s-au plâns de întârzierea pe care l-au luat la data la care au plătit-o pentru dreptul de proprietate suplimentară, însoțită de dobânzi necorespunzătoare în raport cu rata foarte ridicată a inflației din Turcia. Cererea a fost atribuită celei de-a patra și celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52) 1 din Regulamentul de procedură al Curții. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. La 21 noiembrie 2002, Curtea (secțiunea a treia) a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel cum a fost modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 5 august 2005, reclamanții și-au prezentat observațiile cu privire la cererea lor de satisfacție echitabilă, în afara termenului stabilit în această privință. Președintele Camerei a decis ca acestea să fie depuse la dosar în conformitate cu art. 60 alineatul (2) din Regulamentul de procedură. În 1993, Hotărârea Generală Drumuri Naționale ( Reclamanții, în dezacord cu sumele plătite de către conducere, au introdus recursuri în creștere a dreptului de proprietate la tribunalul pendinte al d mail-ului (atmosferă tribunalul pendinte) 10. Prin hotărârile din 29 decembrie 1997, tribunalul a acordat câștig de cauză domnului Kaba și domnului Güven și, respectiv, a acordat 2 647 700 acestora. 000 și 56 2668 000 de cărți turcești vechi (TRL). Aceste sume erau însoțite de dobânzi restante simple la o rată legală de 30 % laan, calculată de la data cedării terenurilor către conducere. 11. Curtea de Casație a confirmat aceste hotărâri prin hotărâri din 30 iunie și 6 iulie 1998 12. Indemnizațiile suplimentare, plus dobânda moratoriu, au fost plătite reclamanților la 24 decembrie 1999, data la care sumele lor au fost de 6 410 565 000 și 141 754 618 000 TRL. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 13. Pentru dreptul și practica internă relevante în materie de expropriere, a se vedea Akkușc. Turcia (hotărârea din 9 iulie 1997, Rec., 1997, p. 1305-1306, § 13-16) și Akac. Turcia (hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2674 2676, § 17-25). ÎN DREPTUL VIOLAȚIEI ALEGATE DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N14, reclamanții invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 sub două părți. În primul rând, acestea subliniază că indemnizațiile inițiale, stabilite în 1994, nu le-au fost acordate decât după cedarea efectivă a terenurilor în statul membru respectiv. În această privință, aceștia susțin că aceste întârzieri nu au fost compensate, din cauza lipsei oricărui interes moratoriu în ceea ce privește prima parte, și din cauza insuficienței intereselor acordate în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia în ceea ce privește a doua parte. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 15. În ceea ce privește prima parte a cauzei de mai sus, Curtea consideră că nu au fost în măsură să demonstreze că au suferit vreun prejudiciu disproporționat în cursul primilor trei ani de la introducerea deciziei de expropriere în registrul funciar. Într-adevăr, în această perioadă, ei au continuat să se bucure de bunurile lor, chiar dacă drepturile lor reale erau restricționate legal. Presupunând chiar că această situație le-a cauzat o pierdere a faptului, de exemplu, a interdicției de vânzare a cărei proprietate a fost lovită, este totuși necesar să se constate că această parte a plângerii se confruntă cu motive de neobosire, întrucât reclamanții nu au făcut niciun demers în fața autorităților naționale pentru a invoca vreun prejudiciu în acest sens. În acest context, Curtea va examina, prin urmare, cauza în sine în cadrul componentei sale de întârziere în plata despăgubirii suplimentare. În această privință, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne : Reclamanții ar fi omis să ridice această nedumerire în fața instanțelor interne, precum și să dea curs acțiunii prevăzute la art. 105 din Codul obligațiilor. Reclamanții contestă această teză. 16. Curtea recunoaște că, în ceea ce privește obiecțiunile, cum ar fi cele ale reclamanților, singura cale de atac disponibilă în teorie este cea prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor. Cu toate acestea, din motivele care au determinat deja Curtea să încheie cu privire la caracterul inuman al acțiunii menționate (Aka , citată anterior, pp. 2678-2679, §§§ 34-37) excepția de la acest titlu trebuie respinsă. 17. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș, citată anterior) și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că această parte a spătarului trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Întradevăr, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de a se opune. Pe fond 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Akkuș, citată anterior, p. 1310, § 30-31, și Aka, citată anterior, p. 2682, § 50-51 19. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este imputată administrației expropriante, care le-a cauzat proprietarilor un prejudiciu distinct în ceea ce privește adăugarea la exproprierea bunurilor lor. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurii în cauză, determină Curtea să considere că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 20. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 21. Reclamanții se plâng, de asemenea, că durata procedurii de expropriere, care a început în 1993 cu înscrierea în registrul funciar a deciziei de expropriere și care a încetat cu plata indemnizațiilor suplimentare în decembrie 1999, a încălcat art. 6 1 din Convenție. 22. Curtea consideră că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nici un alt motiv de . . Cu toate acestea, având în vedere concluzia sa pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră necesar să reexamineze problema de celeritate din perspectiva articolului 6 alineatul (3). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În observațiile lor scrise din 5 august 2005, reclamanții își reiterează pretențiile formulate deja în cererea lor. Astfel, aceștia reafirmă că trebuie să fie despăgubiți numai pentru prejudiciul material pe care îl prezintă la 3 254 și respectiv 96 521 USD, sume echivalente cu aproximativ 2 778 și 82 407 EUR (EUR). În schimb, în formularul lor de cerere, ei solicitau, de asemenea, despăgubirea unei daune morale, precum și rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții, fără a-și număra pretențiile. 25. Guvernul consideră că aceste cereri sunt excesive și solicită Curții să considere că, în cazul în care consideră că este necesară alocarea unei satisfacții, aceasta nu ar trebui, în niciun caz, să constituie o sursă de capital fără nicio cauză. 26. Având în vedere modul de calcul adoptat în Hotărârea Akkuș (citată, p. 1311, § 35-36 și 39) și având în vedere datele economice relevante, Curtea acordă reclamanților în întregime sumele solicitate, cu titlu de prejudiciu material, și anume 2 778 EUR domnului Kaba și 82 407 EUR domnului Güven. 27. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție suficientă. 28. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea amintește că, în temeiul articolului 41 din convenție, aceasta rambursează numai cheltuielile de care este stabilit că au fost suportate efectiv și obligatoriu și sunt de o sumă rezonabilă (a se vedea, printre multe altele, Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). Deși cererea reclamanților nu este nici criptată, nici documentată, forța este totuși de acord că reclamanții au suportat în mod necesar anumite cheltuieli în scopul reprezentării lor în fața instanțelor naționale, precum și în Strasbourg. Prin urmare, în temeiul articolului 60 din Regulamentul său de procedură, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamanților un număr de 1 000 EUR, indiferent de costuri. Interese moratorii 29. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la dobândă a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. 1, ca atare se referă la plata cu întârziere a despăgubirilor suplimentare, precum și la joncțiunea de la art. 6 alineatul (1) din Convenție; Se declară cererea inadmisibilă pentru surplusul Adus că a avut loc o încălcare a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul nr. că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, sumele următoare plus orice sumă care poate fi datorată ca taxe exigibile în momentul plății, care trebuie convertite în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului i. 2 778 EUR (două mii șapte sute șaptezeci și opt de euro) către M. Kaba și 82 407 EUR (patruzeci și două de mii patru sute șapte euro) către domnul Güven pentru daune materiale ii. 1 000 EUR (mii de euro) pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată în comun cu întreprinderile care nu au încheiat termenul respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 10 ianuarie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Naismith J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
KABA ET GÜVEN c. TURQUIE
(Requête n
o
59774/00)
ARRÊT
10 janvier 2006
10/04/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Kaba et Güven c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
E.
Fura-Sandström,
juges
,
et de M. S.
Naismith,
greffier adjoint de section
.
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 décembre 2005,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
59774/00) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, M
me
Nedret Kaba et M. Hurșid Güven («
les requérants
») ont saisi la Cour le 22 juin 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
es
Tekin Akıllıoğlu et Adil
Aktay, avocats à Ankara. Dans la présente affaire, le Gouvernement turc («
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.
Invoquant les articles 6 de la Convention et 1
du Protocole n
o
1, les requérants se plaignaient notamment du retard pris par l’Etat dans le paiement de l’indemnité complémentaire d’expropriation, assortie d’intérêts moratoires insuffisants par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie.
4.
La requête a été attribuée à la quatrième, puis à la troisième section de la Cour (article 52
§
1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26 § 1 du règlement.
5.
Le 21 novembre 2002, la Cour (troisième section) a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement. Se prévalant de l’article
29
§
3 de la Convention, elle a également décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
6.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
7.
Le 5 août 2005, les requérants ont présenté leurs observations sur leur demande de satisfaction équitable, en dehors du délai imparti à cet égard. Le Président de la Chambre a décidé que celles-ci soient versées au dossier en application de l’article 60 § 2 du règlement. Le Gouvernement s’est vu offrir le possibilité d’y répondre.
I.
8.
En 1993, la direction générale des routes nationales («
la direction
») procéda à l’expropriation de deux terrains sis à İskenderun et dont les requérants étaient respectivement propriétaires, pour la construction d’une voie périphérique.
9.
Les requérants, en désaccord avec les montants payés par la direction, introduisirent des recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance d’İskenderun («
le tribunal
»).
10.
Par des jugements du 29 décembre 1997, le tribunal donna gain de cause à M
me
Kaba et M. Güven et leur accorda respectivement 2
647
700
000 et 56 268 076 000 anciennes livres turques (TRL). Ces sommes étaient assorties d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l’an, à calculer à partir de la date de cession des terrains à la direction.
11.
La Cour de cassation confirma ces jugements par des arrêts du 30
juin et 6 juillet 1998.
12.
Les indemnités complémentaires, majorées des intérêts moratoires, furent versées aux requérants le 24 décembre 1999, date à laquelle leurs montants s’élevaient à 6 410 565 000 et 141 754 618 000 TRL.
II.
13.
Pour le droit et la pratique internes pertinents en matière d’expropriation, voir
Akkuș c.
Turquie
(arrêt du 9 juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-IV, pp.
1305-1306, §§ 13-16) et
Aka c. Turquie
(arrêt du 23 septembre 1998,
Recueil
1998
‑
VI, pp. 2674
‑
2676, §§ 17-25).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
14.
Les requérants allèguent une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1, sous deux volets. En premier lieu, ils font remarquer que les indemnités initiales, fixées en 1994, ne leur ont été versées qu’en 1996, après la cession effective des terrains à l’Etat. Puis, ils dénoncent le retard dans le paiement des indemnités complémentaires jugés en l’espèce. A ce sujet, ils soutiennent que ces retards ne furent pas compensés, et ce, du fait de l’absence d’un quelconque intérêt moratoire quant au premier volet, et du fait de l’insuffisance des intérêts accordés eu égard au taux d’inflation très élevé en Turquie
quant au second volet.
L’article 1 du Protocole n
o
1 se lit comme-ci
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
15.
Eu égard au premier volet du grief ci-dessus, la Cour estime que les requérants n’ont pas été en mesure de démontrer qu’ils ont subi un quelconque préjudice disproportionné, durant les trois premières années suivant l’inscription de la décision d’exproprier au registre foncier. En effet, pendant cette période ils ont continué à jouir de leurs biens, même si leurs droits réels étaient légalement restreints. A supposer même que cette situation leur ait causé une perte du fait, par exemple, de l’interdiction de vente dont le bien était frappé, force est néanmoins de constater que cette partie du grief se heurte au motif de non-épuisement, aucune démarche n’ayant été effectuée par les requérants devant les instances nationales pour faire valoir un quelconque préjudice à ce titre. C’est dans le cadre ainsi délimité que la Cour examinera donc l’affaire seul sous son volet tiré du retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire.
A cet égard, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes
: les requérants auraient omis de soulever cette doléance devant les juridictions internes ainsi que d’exercer le recours offert par l’article 105 du code des obligations.
Les requérants contestent cette thèse.
16.
La Cour reconnaît que s’agissant des griefs tels que ceux des requérants la seule voie de recours disponible en théorie est celle prévue par l’article 105 du code des obligations. Cependant, pour les motifs ayant déjà conduit la Cour à conclure au caractère ineffectif dudit recours (
Aka
, précité, pp. 2678-2679, §§ 34-37) l’exception formulée à ce titre doit être rejetée.
17.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment
Akkuș,
précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que cette partie du grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
18.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Akkuș
, précité
,
p. 1310, §§ 30-31, et
Aka
, précité, p.
2682, §§ 50-51).
19.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l’administration expropriante, qui a fait subir aux propriétaires un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de leurs biens. C’est ce retard, doublé de la durée effective totale de la procédure en question, qui amène la Cour à considérer que les requérants ont eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.
20.
Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
21.
Les requérants se plaignent également de ce que la durée de la procédure d’expropriation, qui débuta en 1993 avec l’inscription au registre foncier de la décision d’exproprier et qui prit fin avec le paiement des indemnités complémentaires en décembre 1999, a méconnu l’article 6
§
1 de la Convention.
22.
La Cour estime que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a non plus été relevé. Cependant, eu égard à sa conclusion sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1, la Cour n’estime pas nécessaire de réexaminer la question de célérité de plus sous l’angle de l’article 6 § 1.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
23.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommages et frais et dépens
24.
Dans leurs observations écrites du 5 août 2005, les requérants réitèrent leurs prétentions déjà formulées dans leur requête. Ainsi, ils réaffirment devoir être dédommagé seulement pour leur préjudice matériel qu’ils évaluent respectivement à 3 254 et 96 521 dollars américains (USD), sommes équivalentes à environ 2 778 et 82 407 euros (EUR).
En revanche, dans leur formulaire de requête, ils réclamaient en outre la réparation d’un dommage moral ainsi que le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour, sans pour autant chiffrer leurs prétentions.
25.
Le Gouvernement estime ces demandes excessives. Par ailleurs, il prie la Cour de considérer que, si elle estimait devoir allouer une satisfaction, celle-ci ne devrait, en aucun cas, constituer une source d’enrichissement sans cause.
26.
Considérant le mode de calcul adopté dans l’arrêt
Akkuș
(précité, p.
1311, §§ 35-36 et 39) et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde aux requérants en entier les sommes réclamées, au titre du dommage matériel, à savoir 2 778 EUR à M
me
Kaba et 82
407
EUR à M. Güven.
27.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.
28.
Pour ce qui est des frais et dépens, la Cour rappelle qu’au titre de l’article 41 de la Convention, elle rembourse uniquement les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable (voir, parmi beaucoup d’autres,
Nikolova c. Bulgarie
[GC], n
o
Bien que la demande des requérants ne soit ni chiffrée ni documentée, force est néanmoins d’accepter que les requérants ont nécessairement encouru certains frais aux fins de leur représentation devant les juridictions nationales ainsi qu’à Strasbourg.
Partant, en vertu de l’article 60 de son règlement, la Cour estime qu’il convient d’accorder aux requérants conjointement 1
000
EUR, tous frais confondus.
B.
Intérêts moratoires
29.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
recevables le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1, en tant qu’il porte sur le paiement tardif des indemnités complémentaires, ainsi que le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention ;
2.
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1
;
4.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le bien-fondé du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
;
5.
Dit
que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral
;
6.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes exigibles au moment du versement, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement
:
i. 2 778 EUR (deux mille sept cent soixante-dix-huit euros) à M
me
Kaba et 82 407 EUR (quatre-vingt deux mille quatre cent sept euros) à M. Güven pour dommage matériel
;
ii. 1
000 EUR (mille euros) pour frais et dépens conjointement aux requérants
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 janvier 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Naismith
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président