ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 943/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta CN T.A.R.O.M. SA a chemat în judecată

pârâta A.N.A.F., solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispună

anularea Deciziei de restituire nr. 52166 din 23 august 2006 emisă de A.N.A.F.

în soluționarea cererilor din 25 septembrie 2003 și din 25 iunie 2004; anularea

adresei din 10 noiembrie 2006 emisă de pârâtă în soluționarea cererii de

restituire nr. 98/58 din 7 iulie 2006; obligarea pârâtei la emiterea unei

decizii de restituire a sumei de 867.590 RON reprezentând impozit pe venitul

din salarii achitat în plus la bugetul de stat în perioada 2002 - 2005 de către

reclamantă.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că desfășoară în străinătate activitate comercială de

vânzare a transportului aerian prin intermediul agențiilor sale. La aceste

agenții este încadrat personal român care este plătit în valută pentru

activitatea desfășurată, iar pentru perioada în care și-au desfășurat

activitatea în țară, a fost salarizat în lei.

Pentru venitul brut obținut

de românii încadrați în străinătate, CN T.A.R.O.M. SA a reținut și vărsat

autorităților fiscale străine impozit pe venit conform legislației fiscale din

țara respectivă. Pentru perioada în care salariații CN T.A.R.O.M. SA și-au

desfășurat activitatea în străinătate pentru același venit salarial CN T.A.R.O.M.

SA a calculat, reținut și virat de două ori impozitul, o dată în România și a

doua oară în străinătate.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2971 din

21 noiembrie 2007 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța această

sentință instanța a reținut că O.G. nr. 7/2001 instituie o procedură specială

pentru deducerea impozitului pe venit plătit în străinătate, procedură care nu vine

în contradicție cu convențiile de evitare a dublei impuneri, invocate de către

reclamantă. S-a mai reținut că reclamanta nu este cea care trebuia să solicite

restituirea sumelor în discuție ci salariații care beneficiază de creditul

fiscal extern, iar pe de altă parte, aceștia din urmă nu au urmat procedura

impusă de dispozițiile O.G. nr. 7/2001.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs CN T.A.R.O.M. SA care a

invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.,

susținând, în esență, următoarele:

- hotărârea atacată a fost

pronunțată cu aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.,

instanța de fond reținând în mod nelegal aplicabilitatea O.G. nr. 7/2001

privind impozitul pe venit la întreaga perioadă în litigiu: 2001-2005 și

ignorând Convențiile de evitare a dublei impuneri, încheiate cu statele pe

teritoriul cărora TAROM are deschise agenții comerciale, iar pentru perioada

2004-2005 au intrat în vigoare prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul

fiscal, fiind incidente prevederile art. 39 - 40, coroborate cu cele ale art. 1

alin. (4), care trimit la Convențiile pentru evitarea dublei impuneri;

- hotărârea atacată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină – art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța

de fond limitându-se la simple afirmații care nu sunt motivate în fapt și în

drept;

- în mod greșit a fost

respinsă cererea de efectuare a unei expertize contabile care să stabilească

situația sumelor plătite către autoritățile fiscale române și nedatorate,

precum și situația sumelor plătite în străinătate cu titlu de impozit pe venit

.

A.N.A.F. a formulat

întâmpinare prin care a susținut, în esență, că soluția instanței de fond este

legală și temeinică și a cerut respingerea recursului.

Recursul este nefondat.

Referitor la primul motiv de

recurs, prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs reține că

este neîntemeiat și va fi înlăturat ca atare.

Astfel, având în vedere că

perioada în litigiu este 2002 - 2005, pentru care recurenta a cerut obligarea

autorității fiscale la emiterea unei decizii de restituire a sumei de 867.590

lei (287.945 lei pentru anul 2002; 239.903 lei pentru anul 2003; 223.009 lei

pentru anul 2004 și 116.733 lei pentru anul 2005), în mod corect instanța de fond

și-a întemeiat soluția și considerentele hotărârii pe dispozițiile O.G. nr. 7/2001

privind impozitul pe venit, care a fost în vigoare până la 1 ianuarie 2004,

când a intrat în vigoare C. fisc.

Or, potrivit art. 2 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 7/2001, este subiect al impozitului pe venit, în

condițiile acestei ordonanțe, persoana fizică română cu domiciliul în România,

pentru veniturile obținute în România, cât și din străinătate.

De asemenea, potrivit art.

49 din aceeași ordonanță: „(1) contribuabilii prevăzuți la art. 2 alin. (1) lit.

a), care pentru același venit și în decursul aceleiași perioade impozabile sunt

supuși impozitului pe venit atât pe teritoriul României, cât și în străinătate,

au dreptul la deducerea din impozitul pe venit datorat în România a impozitului

plătit în străinătate, în limitele prevăzute în prezenta ordonanță, denumit în

continuare credit fiscal extern.

(2) Creditul fiscal externe

se acordă dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: a) impozitul

aferent venitului realizat în străinătate a fost plătit direct sau prin

reținere la sursă, lucru dovedit cu documente care atestă plata; b) impozitul

datorat și plătit în străinătate este de aceeași natură cu impozitul pe venit

datorat în România

”.

De asemenea, potrivit Procedurii

aprobate prin Ordinul nr. 1889/2004 emis de M.F.P., rezultă că sumele, pretins

achitate sau reținute din eroare, se restituie contribuabililor, la cererea

documentată a acestora, astfel că instanța de fond a reținut în mod corect că

nu fusese învestită și nici organele fiscale nu fuseseră învestite cu cereri

ale contribuabililor, din veniturile cărora fuseseră reținute sumele ca impozit

pe salarii.

De asemenea, instanța de

fond a reținut în mod corect că, pentru perioada 2002 - 2003, contribuabilii

aveau obligația depunerii declarației de venituri pentru reglarea impozitelor

reținute, procedură care nu s-a dovedit să fi fost urmată în cauză.

În ceea ce privește,

Convențiile pentru evitarea dublei impuneri, pe care România le avea încheiate

cu statele pe teritoriul cărora salariații recurentei și-au desfășurat

activitatea și unde veniturile lor fuseseră impozitate, instanța a reținut în

mod legal că dispozițiile O.G. nr. 7/2001 nu sunt în contradicție cu

convențiile respective.

Într-adevăr, în Convențiile

pentru evitarea dublei impuneri, pe care România le avea încheiate în perioada

în litigiu, la art. 10-12 pct. 2, se prevede în mod expres că veniturile

(dividende, dobânzi, redevențe) pot să fie impuse și în statul contractant din

care provin, în conformitate cu legislația acelui stat contractant, dacă

primitorul este beneficiarul efectiv al veniturilor respective, fără ca

impozitul astfel stabilit să poată depăși o cotă procentuală care variază de la

stat la stat.

De altfel, nici dispozițiile

art. 15 din Convențiile pentru evitarea dublei impuneri, invocate de recurentă,

nu exclude posibilitatea ca veniturile din activități desfășurate în celelalte

state contractante să fie impozitate și în România.

În orice situație, însă,

reglarea impozitului plătit sau reținut urma să se realizeze în cadrul

procedurii reglementate prin Ordinul nr. 1899/2004, la cererea

contribuabilului, procedură care nu a fost urmată în cauza de față.

În ceea ce privește perioada

2004 - 2005, sunt incidente dispozițiile Codului fiscal, adoptat prin Legea nr.

571/2003, potrivit cărora (art. 40 alin. (1) lit. a)) impozitul pe venit se

aplică în cazul persoanelor fizice rezidente române, cu domiciliul în România,

veniturilor din orice sursă, atât din România, cât și din afara României,

reglementare care, pentru anumite limite și situații, se regăsește, așa cum s-a

arătat mai sus, inclusiv în reglementările Convențiilor pentru evitarea dublei

impuneri.

În ceea ce privește al

doilea motiv de recurs – prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța de

recurs reține că este neîntemeiat, hotărârea recurată având o motivare

corespunzătoare cu obiectul litigiului cu judecarea căruia a fost învestită.

De altfel, chiar recurenta a

considerat că motivarea hotărârii criticate este corespunzătoare, criticând,

prin primul motiv de recurs, o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor

legale incidente, așa cum s-a arătat mai sus.

Cel de-al treilea motiv de

recurs – prevăzut la art. 304

1

C. proc. civ., este de asemenea,

neîntemeiat, respingerea cererii de administrare a probei cu o expertiză

contabilă fiind pe deplin justificată, din moment ce, în cauză, litigiul nu

privea întinderea sau achitarea neachitarea unor sume cu titlu de impozit pe

venituri, ci privea incidența, interpretarea și aplicarea unor prevederi

legale, aspecte care se aflau sub prerogativele instanței învestite cu

judecarea cauzei.

În concluzie, pentru

considerentele prezentate mai sus, recursul va fi respins, soluția instanței de

fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de CN T.A.R.O.M. SA împotriva sentinței civile nr. 2971 din 21 noiembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 februarie 2009.