ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2785/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 79 din 28 mai 2009, pronunțată

de Tribunalul Călărași, secția penală în Dosarul nr. 815/116/2009, în baza art.

20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., a condamnat pe inculpatul D.D.

la 10 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b C. pen.

S-a reținut că, în drept,

fapta inculpatului D.D., care la data de 15 ianuarie 2009, în loc public, i-a

aplicat părții vătămate A.A. o lovitură de cuțit în zona toracică, leziunile

produse punându-i viața în primejdie, constituie infracțiunea de tentativă la

omor.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, a declarat apel inculpatul D.D., apel ce formează obiectul Dosarului nr.

815/116/2009 al Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

La termenul din 17 iulie

2009, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv

Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării

preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, în temeiul art. 160

b

C. proc. pen. raportat la art. 300

2

C. proc. pen.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel București a reținut că, verificând legalitatea

arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat

la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuarea privarea de

libertate a acestuia.

Împotriva încheierii din 17

iulie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, a declarat recurs

inculpatul D.D., care prin apărător desemnat din oficiu, a solicitat admiterea

acestui recurs, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este

nefondat, pentru următoarele considerente.

Cu privire la această dispoziție a

instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5 parag.

1 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi

lipsit de libertatea sa.

De la această regulă, există însă

excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod

expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului

invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate,

Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea

dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea

detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în

conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională,

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și

să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată demonstra

că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag.

1.

În cauza supusă analizei, Înalta

Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea

internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din

încheierea atacată, instanța de apel a constatat că temeiurile de fapt și de

drept – art. 148 lit. f) C. proc. pen. – care au stat la baza luării măsurii

arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a

inculpatului.

Înalta Curte constată, totodată, că,

în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările

comiterii faptei, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracțiunea pe care inculpatul a săvârșit-o este pedeapsa cu închisoarea mai

mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru

ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în

buna desfășurare a justiției.

Conform art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul

declarat de inculpatul D.D. împotriva încheierii din 17 iulie 2009 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform

dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul D.D. împotriva încheierii din 17 iulie 2009 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 815/116/2009 (1540/2009).

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

14 august 2009.