ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2034/2009

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 460 din 29 martie 2006, a Tribunalului Maramureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost

respinsă ca nefondată acțiunea reclamantelor F.A. și B.M., pentru constatarea

nulității absolute a Hotărârilor Adunării Generale a membrilor cooperatori din

11 aprilie 2005, 25 mai 2005 și 15 iunie 2005, din SC C. Rona de Sus.

Apelul declarat de

reclamante, împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat, prin Decizia

civilă nr. 123 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal.

Prin Decizia nr. 52 din 17

ianuarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială a respins

recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva Deciziei nr. 123 din 13 septembrie

2006, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Înalta Curte a reținut că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Așa cum a reținut instanța

de apel, cât și cea de fond – iar recurenta nu a contestat – adunarea generală

a cooperatorilor din 11 aprilie 2005 s-a desfășurat sub imperiul Statului Cadru

al Cooperativei de Consum adoptat prin Legea nr. 109/2006.

Potrivit art. 31 din acest

statut pentru valabilitatea hotărârilor adunării generale ordinare sau

extraordinare era necesară prezența majoritară a cooperatorilor membrii cu

drept de vot, sau a delegaților acestora, hotărârile putând fi luate valabil cu

votul majorității celor prezenți.

În speță, înseși

reclamantele au menționat în acțiunea lor că din totalul de 28 de membrii

cooperatori, la 11 aprilie 2005 au fost prezenți 15 membrii, dar pe parcurs 5

dintre ei au părăsit sala.

Instanța de apel a analizat

amplu și temeinic întrunirea cvorumului deliberativ, reținând – așa cum rezulta

din însuși procesul verbal al adunării prezidate și convocate de reclamanta F.A.,

la acea dată președinta cooperativei – că numărul membrilor cooperatori era de

28 și nicidecum de 709, cum susține în recursul său recurenta.

Înseși reclamantele, prezente

la judecata în fond a cauzei la tribunal, la 22 martie 2006 (a se vedea

încheierea aflată la fila 61 fond) prin avocatul lor, au precizat că renunță la

susținerea cum că numărul membrilor cooperatori era de 709 la data luării

hotărârii, păstrând numărul de 28 de membri.

În atare situație, critica

recurentei reclamante pe acest aspect este nefondată, instanța de apel

apreciind și aplicând corect dispozițiile art. 31 din Statut, în raport de

numărul de 28 membrii cooperatori, existenți la 11 aprilie 2005.

Faptul că ulterior apare un

număr mai mare de membrii este justificat de împrejurarea că la 11 aprilie 2005

s-au discutat cererile de primire a încă 53 membrii, iar la 15 iunie 2005

însăși recurenta arată că au fost primiți noi cooperatori.

Înalta Curte a apreciat că

întrucât critica recurentei a vizat doar aspecte legate de cvorum, decizia din

apel, pe aspectul criticat, este temeinică și legală, motiv pentru care a

respins recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc.

civ., recurenta a fost obligată la suportarea cheltuielilor de judecată în sumă

de 2.236 lei, către intimata-pârâtă SC C Rona de Sus.

Împotriva Deciziei nr. 52

din 17 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat

contestație în anulare B.M., întemeindu-se pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. și solicitând admiterea contestației și, pe cale de consecință, admiterea

recursului și trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului.

În motivarea contestației în

anulare, contestatoarea arată, în esență, următoarele:

recurs este netemeinică și nelegală deoarece a confirmat interpretările greșite

date dispozițiilor legale incidente în cauză asupra actului dedus judecății, în

sensul că greșit s-a reținut în ce privește hotărârea adoptată la 11 aprilie

2005 că este obligatorie și pentru cei care nu au luat parte la adunarea

generală ori au votat împotrivă, întrucât prevederile art. 37 din Statutul

cadru nu-și găsesc aplicabilitatea în speță; trebuia de asemenea observat că

nici cvorumul de prezență și nici cel deliberativ despre care fac vorbire prevederile

art. 31 nu a fost respectat și, deci, hotărârea adoptată este nestatutară,

întrucât adoptarea unei asemenea hotărâri nu a fost adusă la cunoștința nici

măcar a celor 28 de membrii cooperatori convocați pentru ședința din 11 aprilie

2005.

adoptate la 25 mai 2005 și 15 iunie 2005, în mod greșit instanța de recurs a

menținut soluția dată în apel, prin care s-a respins cererea de constatare a

nulității acestora pe principiul resoluto jure dantis resolvitur jus

accipientis întrucât nu s-ar fi probat nici un motiv de ordine publică pentru

care să se impună constatarea nulității celor două hotărâri.

În fine, contestatoarea

susține că atâta timp cât în motivele de recurs se specifică faptul că din

actele depuse la dosarul cauzei reiese că realitatea este cu totul alta, iar

temeiul de drept indicat era art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs,

în temeiul rolului său activ ar fi trebuit să analizeze cu atenție cazul dedus

judecății, cât timp s-a atacat o hotărâre dată cu încălcarea ori aplicarea

greșită a legii.

Contestația în anulare nu

este fondată.

Conform dispozițiilor art. 318

teza 1 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu

contestație în anulare specială atunci când dezlegarea dată este rezultatul

unei erori materiale.

Textul mai sus menționat are

în vedere greșeli materiale, cu caracter procedural și în evidentă legătură cu aspectele

formale ale judecății, a căror verificare să nu presupună reexaminarea fondului

sau reaprecierea probelor, pentru că în caz contrar, s-ar ajunge ca, prin

contestația în anulare specială, să se deschidă calea unui recurs la recurs,

soluționat de aceeași instanță, sub motiv că situația de fapt a fost eronat

stabilită – ceea ce legiuitorul cu siguranță nu a urmărit.

În aceeași ordine de idei,

în accepțiunea dispozițiilor art. 318 teza 1 C. proc. civ., greșeli materiale

nu pot fi considerate nici rezultatul modului în care instanța a interpretat un

text de lege și nici criticile de fond aduse soluției pronunțate de instanța de

recurs.

Or, în speță, se reține că

eventualele erori materiale ce se susține că ar fi fost săvârșite de instanța

de recurs, astfel cum lasă să se înțeleagă contestatoarea, - care nu a precizat

expres că ar invoca existența vreunei greșeli materiale, se constituie în

veritabile critici de fond formulate împotriva hotărârii instanței de recurs și

examinarea lor ar echivala cu o rejudecare a recursului – ceea ce este evident

prohibit în raport de dispozițiile art. 318 teza 1 C. proc. civ.

Criticile contestatoarei nu

sunt întemeiate nici în raport de dispozițiile art. 318 teza 2 C. proc. civ.,

potrivit cărora hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație

în anulare când instanța, rejudecând recursul său admițându-l numai în parte, a

omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de

casare.

Astfel, se constată că

motivele invocate de contestatoare în recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. s-au circumscris susținerii conform căreia numărul real al

membrilor cooperatori a fost nu de 28, - cum eronat au apreciat instanța de

apel, cât și instanța de fond – ci de 709 și sub acest aspect au fost încălcate

prevederile art. 31 din Statut, pentru aprecierea condițiilor de prezență și

cvorum, la adoptarea hotărârii adunării generale contestate. Or, examinând

decizia contestată, se constată că instanța de recurs a cercetat și s-a pronunțat

asupra criticii astfel formulate, neexistând nici un motiv întemeiat, care să

justifice desființarea ei sub acest aspect.

Se mai constată totodată că

nici susținerea contestatoarei privind lipsa de rol activ a instanței de recurs

nu poate fi primită, întrucât nu se poate formula contestație în anulare

întemeiată pe dispozițiile art. 318 (teza a 2-a) C. proc. civ., invocând faptul

omiterii cercetării din eroare a vreunui motiv de modificare sau casare, din

oficiu, de către instanța de recurs, în virtutea rolului activ al instanței.

În consecință, față de

considerentele mai sus arătate, se reține că nu sunt îndeplinite cerințele

prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., invocate

de contestatoarea B.M. și, drept urmare, decizia atacată va fi menținută, ca

fiind legală și se va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de contestatoarea B.M. împotriva Deciziei nr. 51 din 17

ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința

publică, astăzi 24 iunie 2009.