ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5391/2009

Asupra recursurile civile de

față;

Prin

cererea înregistrată sub nr. 638/109 din 20 februarie 2007, reclamanții G.I.Ș.,

G.I.G. și S.R.I.M. au chemat în judecată C.A. Poiana Lacului și S.A. Poaiana

Lacului, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care pârâtele să fie

obligate să restituie în natură terenul în suprafață de 0,14 ha, să respecte

dreptul de proprietate asupra acestui imobil și să le plătească cu titlul de

pretenții suma de 2500 lei, ca urmare a refuzului de a soluționa cererea de

restituire în termen legal.

În

motivarea acțiunii s-a arătat că autorii reclamanților G.I. și G.S.E. au avut

în proprietatea lor o suprafață de 0,14 ha teren,

pe care statul a preluat-o în mod abuziv, teren ce face obiectul

cauzei.

Notificarea reclamanților pentru restituirea în

natură a imobilului sau prin acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent nu

a fost soluționate de pârâte în mod nejustificat.

Prin

sentința civilă nr. 21 din 29 ianuarie 2008 a Tribunalului Argeș a fost

respinsă acțiunea, cu argumentul că reclamanților în calitate de moștenitori ai

autoarei lor G.S.E., le-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru

suprafața de 4,33 ha, din care face parte și suprafața de teren în litigiu.

Prin

apelul declarat de reclamanți a fost criticată această hotărâre pentru

nelegalitate și netemeinicie, susținându-se că instanța de fond a apreciat

greșit probele administrate în cauză, respectiv titlul de proprietate nr. 65000

din 21 iulie 1995, eliberat în baza Legii fondului funciar, atunci când s-a

reținut că imobilul ce face obiectul litigiului a făcut obiectul operațiunilor

juridice de reconstituire potrivit Legii nr. 18/1991.

S-a

mai arătat că, în mod greșit a fost reținută lipsa calității reclamanților de

persoane îndreptățite să solicite restituirea imobilului în baza Legii nr.

10/2001.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că reclamanții au

solicitat obligarea pârâtelor să le restituie în natură suprafața de 0,14 ha în

baza Legii nr. 10/2001, formulând în acest sens notificarea înregistrată sub

nr. 2211 din 21 octombrie 2001.

S-a mai arătat că, în termen de 60 de zile de la

data înregistrării notificării și

depunerii actelor doveditoare,

unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire

printr-o decizie, astfel ca ea să poată fi contestată în termen atunci când

cererea titularilor dreptului de proprietate era respinsă.

În

acest sens, apelanții au precizat că procedura prealabilă reglementată de Legea

nr. 10/2001 în vederea restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de

către stat are un caracter obligatoriu, astfel că

titularii dreptului de proprietate nu se pot adresa direct justiției potrivit

art. 25 alin. (3) din actul normativ invocat.

Cu

toate că la instanța de fond a fost formulată o apărare, în sensul că cererea

reclamanților este prematur formulată, tribunalul a apreciat lipsa răspunsului

la notificare ca echivalând cu refuzul unității deținătoare de a emite o

decizie.

Tribunalul,

soluționând greșit excepția prematurității cererii reclamanților, așa cum arată

instanța de apel, în mod greșit s-a pronunțat asupra fondului cauzei, reținând

că, reclamanții nu mai pot solicita restituirea imobilului în natură, deoarece

în calitate de moștenitori ai autoarei lor au beneficiat de

reconstituirea dreptului de proprietate în

temeiul Legii nr. 18/1991.

Î

mpotriva acestei hotărâri au formulat în termen legal

recurs atât reclamanții, cât și pârâta S.A. Poiana Lacului, fără ca în drept să

precizeze motivele de recurs.

În

dezvoltarea criticii formulate, reclamanții susțin că instanța de apel a făcut

o aplicare greșită a dispozițiilor legale, în sensul că, soluționând cauza pe

excepția prematurității a ignorat principiul celerității și a limitat accesul

la justiție al acestora. Astfel, s-a trecut cu ușurință peste practica

constantă și lămuritoare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevede

ca în cazul în care deținătorul imobilului în litigiu tergiversează, ori refuză

să răspundă la o cerere adresată prin notificare pentru restituirea bunului

preluat abuziv, persoanele îndreptățite au calea deschisă la instanțele de

judecată.

La

rândul său, S.A. Poiana Lacului, prin recursul declarat critică hotărârea

instanței de apel pentru nelegalitate, pentru că și-a depășit competența,

analizând cauza pe excepții, în condițiile în care partea nu le-a invocat și nu

a analizat probele administrate în cauză pentru a soluționarea pe fond și nu pe

excepții, încălcând astfel disp. art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând

recursurile, care, în raport de criticile formulate fac posibilă încadrarea în

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că în mod greșit

au fost aplicate dispozițiile legale prevăzute de art. 25 alin. (1)-(3) din

Legea

nr. 10/2001 și art. 295 alin. (1) C.

proc. civ. se vor reține ca întemeiate și urmează să fie

admise pentru

considerentele următoare:

Reclamanții

din cauză au solicitat prin notificarea nr. 2211/2001 pârâtei S.A. Poiana

Lacului în calitate de persoană deținătoare, restituirea în natură a suprafeței

de 0,14 ha teren livezi sau acordarea de despăgubiri bănești, fără ca aceasta

să emită o dispoziție sau o decizie conform Legii nr. 10/2001.

S-a

arătat că terenul a aparținut autorilor lor potrivit extrasului emis de

Arhivele Statului, așa cum corect s-a reținut de către instanța de apel.

În

termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării și a depunerii

actelor doveditoare, unitatea deținătoare (pârâta) era obligată să se pronunțe

asupra cererii de restituire printr-o decizie motivată, astfel, ca în caz de

nemulțumire, partea interesată să poată să o conteste.

La

notificarea formulată de reclamanți, pârâta nu a răspuns, tergiversând astfel

soluționarea cauzei.

Potrivit alin. ultim al art. 21 din Legea nr.

10/2001, nerespectarea termenului

de 6 luni prevăzut pentru trimiterea

notificării, atrage pierderea dreptului părții de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

În

cauză, dreptul reclamanților s-a conservat prin trimiterea notificării în

termen.

Cu

toate că s-a dovedit, că pârâta nu a răspuns la notificarea reclamanților,

instanța de apel a reținut că cererea este prematur formulată la instanță.

În

condițiile în care Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

nu face nici o precizare referitoare la ipoteza

în care persoana juridică deținătoare

a imobilului nu emite decizia sau

dispoziția prevăzută de art. 22 din lege, în termenul de 60 de zile, nu se

poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se

adresa instanței competente, pe considerentul că cererea ar fi prematur introdusă.

Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare

are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar acest refuz trebuie

cenzurat de către instanță tot în condițiile acestei proceduri speciale.

Dreptul

reclamanților este actual și nu prematur exercitat (așa cum a reținut instanța

de apel), în raport de tăcerea persoanei notificate care, potrivit art. 23

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 avea obligația prevăzută in terminis de a se

pronunța prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de

restituire.

Niciuna

dintre dispozițiile legale menționate (în derularea procedurii prealabile

instituite), nu justifică lipsa unui răspuns în termenul prevăzut de lege.

Faptul consemnat pe parcursul procesului, în sensul că reclamanților le-a fost

reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, nu justifică

nesoluționarea notificării și nici nu poate obstrucționa dreptul proprietarului

care revendică.

Inconsecvența

legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale cuprinse în actul normativ de

referință nu pot constitui o piedică în calea persoanei îndreptățite de a-și

valorifica drepturile recunoscute de lege și niciun temei de a-i pune pe

reclamanți într-o situație de inferioritate față de persoanele care primesc răspuns

în termenul prevăzut de lege, în condițiile în care nu au nici o culpă.

A

considera cererea prematură și a o respinge ca atare, nu înseamnă numai o

dovadă de un formalism nejustificat, dar și a nesocoti caracterul reparatoriu

al legii și a obstacula persoanele îndreptățite în redobândirea drepturilor

recunoscute de lege, impunându-le să aștepte în mod nelimitat un răspuns și să

fie la discreția unor persoane juridice de loc interesate în a pierde imobilul.

Reclamanții, în calitate de persoane îndreptățite

au constatat refuzul explicit

al unităților administrative de a le

soluționa cererea. Or, nu numai în această materie, refuzul de soluționare a

unei cereri echivalează ca efect cu un răspuns negativ, care deschide persoanei

îndreptățite accesul la justiție. În caz contrar, reclamanții, ca persoane

îndreptățite s-ar afla într-o situație juridică imposibilă, respectiv, li se

refuză soluționarea cererii, dar, întrucât nu li s-a emis o dispoziție expresă

de respingere, nu se pot adresa justiției. Este evident că o astfel de

susținere, contrară principiilor elementare de drept și scopului Legii nr.

10/2001 nu poate fi primită.

Într-adevăr,

legiuitorul nu a prevăzut în mod expres atacarea la instanță a lipsei de

răspuns (rezolvare) prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată. Aceasta nu

înseamnă că o asemenea atitudine din partea instituției responsabile cu

rezolvarea notificării nu poate fi supusă controlului judecătoresc, cu atât mai

mult, cu cât există o obligație stabilită

de lege în sarcina acesteia, într-un termen

determinat.

Nesoluționarea

de către pârâtă a notificării în termenul prevăzut de lege deschide, potrivit

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 calea acțiunii injustiție și, ca

urmare, aprecierea ca prematură a unei acțiuni, deși persoana juridică nu a

răspuns notificării este rară îndoială rezultatul

unei greșite aplicări a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Pe

cale de consecință, se impune examinarea fondului cauzei, cu administrarea

probatoriului necesar.

Instanța

de apel se poate pronunța direct asupra fondului cererii, pe care prima

instanță l-a examinat fără să țină seama că unitatea deținătoare nu și-a

îndeplinit obligația legală de a solicita notificanților completarea dosarului

cu actele necesare.

Cu

privire la recursul pârâtei, se reține că, într-adevăr, instanța de apel,

potrivit disp. art. 295 C. proc. civ. trebuia să verifice în limitele cererii

de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea corectă a legii de către

prima instanță.

Numai

motivele de ordine publică pot fi invocate din oficiu.

Faptul

că soluționarea cauzei s-a bazat pe excepția prematurității, fără să fie

invocată în criticile din apel, duce la concluzia că au fost încălcate limitele

în care trebuia judecat apelul.

In

raport de cele expuse, criticile fiind întemeiate urmează ca recursurile să fie

admise, să se caseze decizia recurată și cauza să fie trimisă spre rejudecare

aceleași instanțe, Curtea de Apel Pitești pentru a soluționa în fond apelul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile formulate de reclamanții G.Ș., G.G., S.R.I.M. și de pârâta S.A.

Poiana Lacului împotriva deciziei nr. 108 A din 12 mai 2008 a Curții de Apel

Pitești, secția civilă.

Casează

decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași

instanță, Curtea de Apel Pitești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai

2009.