ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5391/2009

Asupra recursurile civile de față; Prin cererea înregistrată sub nr. 638/109 din 20 februarie 2007, reclamanții G.I.Ș., G.I.G. și S.R.I.M. au chemat în judecată C.A. Poiana Lacului și S.A. Poaiana Lacului, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care pârâtele să fie obligate să restituie în natură terenul în suprafață de 0,14 ha, să respecte dreptul de proprietate asupra acestui imobil și să le plătească cu titlul de pretenții suma de 2500 lei, ca urmare a refuzului de a soluționa cererea de restituire în termen legal. În motivarea acțiunii s-a arătat că autorii reclamanților G.I. și G.S.E. au avut în proprietatea lor o suprafață de 0,14 ha teren, pe care statul a preluat-o în mod abuziv, teren ce face obiectul cauzei.

Notificarea reclamanților pentru restituirea în natură a imobilului sau prin acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent nu a fost soluționate de pârâte în mod nejustificat. Prin sentința civilă nr. 21 din 29 ianuarie 2008 a Tribunalului Argeș a fost respinsă acțiunea, cu argumentul că reclamanților în calitate de moștenitori ai autoarei lor G.S.E., le-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 4,33 ha, din care face parte și suprafața de teren în litigiu. Prin apelul declarat de reclamanți a fost criticată această hotărâre pentru nelegalitate și netemeinicie, susținându-se că instanța de fond a apreciat greșit probele administrate în cauză, respectiv titlul de proprietate nr. 65000 din 21 iulie 1995, eliberat în baza Legii fondului funciar, atunci când s-a reținut că imobilul ce face obiectul litigiului a făcut obiectul operațiunilor juridice de reconstituire potrivit Legii nr. 18/1991.

S-a mai arătat că, în mod greșit a fost reținută lipsa calității reclamanților de persoane îndreptățite să solicite restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor să le restituie în natură suprafața de 0,14 ha în baza Legii nr. 10/2001, formulând în acest sens notificarea înregistrată sub nr. 2211 din 21 octombrie 2001. S-a mai arătat că, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării și depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire printr-o decizie, astfel ca ea să poată fi contestată în termen atunci când cererea titularilor dreptului de proprietate era respinsă.

În acest sens, apelanții au precizat că procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 în vederea restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de către stat are un caracter obligatoriu, astfel că titularii dreptului de proprietate nu se pot adresa direct justiției potrivit art. 25 alin. (3) din actul normativ invocat. Cu toate că la instanța de fond a fost formulată o apărare, în sensul că cererea reclamanților este prematur formulată, tribunalul a apreciat lipsa răspunsului la notificare ca echivalând cu refuzul unității deținătoare de a emite o decizie. Tribunalul, soluționând greșit excepția prematurității cererii reclamanților, așa cum arată instanța de apel, în mod greșit s-a pronunțat asupra fondului cauzei, reținând că, reclamanții nu mai pot solicita restituirea imobilului în natură, deoarece în calitate de moștenitori ai autoarei lor au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Î mpotriva acestei hotărâri au formulat în termen legal recurs atât reclamanții, cât și pârâta S.A. Poiana Lacului, fără ca în drept să precizeze motivele de recurs. În dezvoltarea criticii formulate, reclamanții susțin că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale, în sensul că, soluționând cauza pe excepția prematurității a ignorat principiul celerității și a limitat accesul la justiție al acestora. Astfel, s-a trecut cu ușurință peste practica constantă și lămuritoare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevede ca în cazul în care deținătorul imobilului în litigiu tergiversează, ori refuză să răspundă la o cerere adresată prin notificare pentru restituirea bunului preluat abuziv, persoanele îndreptățite au calea deschisă la instanțele de judecată.

La rândul său, S.A. Poiana Lacului, prin recursul declarat critică hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate, pentru că și-a depășit competența, analizând cauza pe excepții, în condițiile în care partea nu le-a invocat și nu a analizat probele administrate în cauză pentru a soluționarea pe fond și nu pe excepții, încălcând astfel disp. art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Examinând recursurile, care, în raport de criticile formulate fac posibilă încadrarea în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că în mod greșit au fost aplicate dispozițiile legale prevăzute de art. 25 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001 și art. 295 alin. (1) C. proc. civ. se vor reține ca întemeiate și urmează să fie admise pentru considerentele următoare: Reclamanții din cauză au solicitat prin notificarea nr. 2211/2001 pârâtei S.A.

Poiana Lacului în calitate de persoană deținătoare, restituirea în natură a suprafeței de 0,14 ha teren livezi sau acordarea de despăgubiri bănești, fără ca aceasta să emită o dispoziție sau o decizie conform Legii nr. 10/2001. S-a arătat că terenul a aparținut autorilor lor potrivit extrasului emis de Arhivele Statului, așa cum corect s-a reținut de către instanța de apel. În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării și a depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare (pârâta) era obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire printr-o decizie motivată, astfel, ca în caz de nemulțumire, partea interesată să poată să o conteste. La notificarea formulată de reclamanți, pârâta nu a răspuns, tergiversând astfel soluționarea cauzei.

Potrivit alin. ultim al art. 21 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului părții de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. În cauză, dreptul reclamanților s-a conservat prin trimiterea notificării în termen. Cu toate că s-a dovedit, că pârâta nu a răspuns la notificarea reclamanților, instanța de apel a reținut că cererea este prematur formulată la instanță. În condițiile în care Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu face nici o precizare referitoare la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia sau dispoziția prevăzută de art. 22 din lege, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, pe considerentul că cererea ar fi prematur introdusă.

Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar acest refuz trebuie cenzurat de către instanță tot în condițiile acestei proceduri speciale. Dreptul reclamanților este actual și nu prematur exercitat (așa cum a reținut instanța de apel), în raport de tăcerea persoanei notificate care, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 avea obligația prevăzută in terminis de a se pronunța prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire. Niciuna dintre dispozițiile legale menționate (în derularea procedurii prealabile instituite), nu justifică lipsa unui răspuns în termenul prevăzut de lege. Faptul consemnat pe parcursul procesului, în sensul că reclamanților le-a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, nu justifică nesoluționarea notificării și nici nu poate obstrucționa dreptul proprietarului care revendică.

Inconsecvența legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale cuprinse în actul normativ de referință nu pot constitui o piedică în calea persoanei îndreptățite de a-și valorifica drepturile recunoscute de lege și niciun temei de a-i pune pe reclamanți într-o situație de inferioritate față de persoanele care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege, în condițiile în care nu au nici o culpă. A considera cererea prematură și a o respinge ca atare, nu înseamnă numai o dovadă de un formalism nejustificat, dar și a nesocoti caracterul reparatoriu al legii și a obstacula persoanele îndreptățite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aștepte în mod nelimitat un răspuns și să fie la discreția unor persoane juridice de loc interesate în a pierde imobilul.

Reclamanții, în calitate de persoane îndreptățite au constatat refuzul explicit al unităților administrative de a le soluționa cererea. Or, nu numai în această materie, refuzul de soluționare a unei cereri echivalează ca efect cu un răspuns negativ, care deschide persoanei îndreptățite accesul la justiție. În caz contrar, reclamanții, ca persoane îndreptățite s-ar afla într-o situație juridică imposibilă, respectiv, li se refuză soluționarea cererii, dar, întrucât nu li s-a emis o dispoziție expresă de respingere, nu se pot adresa justiției. Este evident că o astfel de susținere, contrară principiilor elementare de drept și scopului Legii nr. 10/2001 nu poate fi primită. Într-adevăr, legiuitorul nu a prevăzut în mod expres atacarea la instanță a lipsei de răspuns (rezolvare) prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată.

Aceasta nu înseamnă că o asemenea atitudine din partea instituției responsabile cu rezolvarea notificării nu poate fi supusă controlului judecătoresc, cu atât mai mult, cu cât există o obligație stabilită de lege în sarcina acesteia, într-un termen determinat. Nesoluționarea de către pârâtă a notificării în termenul prevăzut de lege deschide, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 calea acțiunii injustiție și, ca urmare, aprecierea ca prematură a unei acțiuni, deși persoana juridică nu a răspuns notificării este rară îndoială rezultatul unei greșite aplicări a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecință, se impune examinarea fondului cauzei, cu administrarea probatoriului necesar.

Instanța de apel se poate pronunța direct asupra fondului cererii, pe care prima instanță l-a examinat fără să țină seama că unitatea deținătoare nu și-a îndeplinit obligația legală de a solicita notificanților completarea dosarului cu actele necesare. Cu privire la recursul pârâtei, se reține că, într-adevăr, instanța de apel, potrivit disp. art. 295 C. proc. civ. trebuia să verifice în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea corectă a legii de către prima instanță. Numai motivele de ordine publică pot fi invocate din oficiu. Faptul că soluționarea cauzei s-a bazat pe excepția prematurității, fără să fie invocată în criticile din apel, duce la concluzia că au fost încălcate limitele în care trebuia judecat apelul.

In raport de cele expuse, criticile fiind întemeiate urmează ca recursurile să fie admise, să se caseze decizia recurată și cauza să fie trimisă spre rejudecare aceleași instanțe, Curtea de Apel Pitești pentru a soluționa în fond apelul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile formulate de reclamanții G.Ș., G.G., S.R.I.M. și de pârâta S.A. Poiana Lacului împotriva deciziei nr. 108 A din 12 mai 2008 a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță, Curtea de Apel Pitești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2009.