ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4447/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4447/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin Hotărârea nr. 650 din 3 iulie 2008 a Plenului

Consiliului

Superior al Magistraturii au fost respinse

cererile de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție formulate de un nr. de 87 de

procurori de

la D.I.I.C.O.T., recurenta fiind menționată

la poziția nr. 59 în enumerarea din cuprinsul hotărârii.

În motivarea hotărârii s-a reținut că niciunul din

procurorii care au formulat cereri de recunoaștere a gradului profesional nu au

susținut vreun examen de promovare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, în condițiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din interpretarea logică și teleologică a

dispozițiilor Legii nr. 303/2004 rezultă că în cazul judecătorilor și

procurorilor cariera profesională evoluează prin promovarea dintr-un grad

profesional în gradul profesional imediat următor numai în urma susținerii și

promovării, în condițiile legii, a concursului de promovare în funcții de

execuție.

S-a mai reținut că dispozițiile O.U.G. nr. 508/2004

nu conțin reglementări privind cariera profesionala a procurorilor

delegați/detașați/numiți în cadrul D.I.I.C.O.T.

Prin urmare, în ceea ce privește cariera

profesională, procurorilor din cadrul acestei structuri specializate a

Ministerului Public le sunt aplicabile dispozițiile art. 43-47 din Legea nr.

303/2004.

Totodată din interpretarea logică a dispozițiilor

art. 75 alin. (11) din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora la data încetării

activității în cadrul D.I.I.C.O.T. procurorul revine la parchetul de unde

provine sau la alt parchet unde are dreptul sa funcționeze potrivit legii,

rezultă indubitabil faptul că numirea în cadrul acestei structuri are caracter

temporar, spre deosebire de efectul definitiv al promovării în funcții de

execuție.

Se mai susține prin aceeași hotărâre, că numirea în

cadrul D.I.I.C.O.T. nu poate fi echivalată cu promovarea în funcții de execuție

la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece

condițiile prevăzute de lege pentru numirea în cadrul acestei structuri sunt

diferite de cele stabilite în vederea promovării la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Susținerea petențiilor potrivit căreia, întrucât D.I.I.C.O.T.

se înființează ca Direcție în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, procurorii dobândesc gradul profesional corespunzător acestei

unități de parchet, nu poate fi primită, deoarece această încadrare este de

natură strict administrativă.

De asemenea, susținerea conform căreia s-ar putea

pune în discuție chiar validitatea actelor întocmite de către procurorii numiți

în cadrul D.I.I.C.O.T., ca urmare a faptului că aceștia nu au dobândit gradul profesional

corespunzător unității în cadrul căreia își desfășoară activitatea, este de

neacceptat, neavând suport legal, deoarece numirea procurorilor în cadrul

acestei structuri se face potrivit legii speciale și pe o perioadă determinată.

S-a apreciat că nu poate fi reținut nici argumentul

adus de către petenți în sensul că salarizarea procurorilor din cadrul D.I.I.C.O.T.

este conformă statutului de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, întrucât, pe de o parte, salarizarea procurorilor din

cadrul Direcției nu este întru-totul asemănătoare salarizării procurorilor de

la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte,

numirea procurorilor în cadrul D.I.I.C.O.T. realizându-se potrivit legii speciale

și pe o perioadă determinată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs M.R.,

Procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție,

D.I.I.C.O.T., solicitând anularea hotărârii emise în ceea ce o privește și, pe

fond, admiterea cererii și obligarea Consiliului Superior al Magistraturii la

recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

În motivare, recurenta M.R. a arătat că prin Ordinul

nr. 1217 din 30 mai 2007 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație a fost numită, începând cu data de 18 mai 2007, în funcția de

procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție,

D.I.I.C.O.T., Structura Centrală, fiind declarată admisă la interviul organizat

în luna mai 2007 de către comisia constituită conform art. 87 din Legea nr.

304/2004, republicată.

A precizat recurenta că potrivit prevederilor Legii

nr. 304/2004 și a Legii nr. 508/2004, pentru a fi numit în cadrul D.I.I.C.O.T.,

procurorul trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală

ireproșabilă, o vechime de cel puțin 6 ani în funcția de procuror sau judecător

și să fi fost declarat admis în urma unui interviu organizat în acest scop,

interviu ce constă în verificarea pregătirii profesionale, a capacității de a

lua decizii, a rezistenței la stres, verificarea activității desfășurate până

la acel moment, cunoașterea unei limbi străine și a cunoștințelor de operare pe

calculator.

Apreciază recurenta că deși nu se cere susținerea

unui examen ci a unui interviu, condițiile numirii în această funcție sunt

superioare celor prevăzute de Legea nr. 303/2004, respectiv vechime în muncă,

obținerea calificativului "foarte bine" și necesitatea ca magistratul

să nu fi fost sancționat disciplinar în ultimii 3 ani, precum și susținerea

examenului.

Totodată, deși Legea nr. 303/2004 prevede că

promovarea judecătorilor și a procurorilor se face numai prin concurs, totuși

aceeași lege admite și excepții de la regulă, cum este cazul judecătorilor

promovați la Înalta Curte de Casație și Justiție și respectiv, din

interpretarea prevederilor legale, numirea procurorilor în cadrul D.I.I.C.O.T.

Opinează recurenta că prin numirea în cadrul D.I.I.C.O.T.

a dobândit de drept gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, arătând totodată că nu solicită promovarea în

cadrul acestei structuri, ci recunoașterea gradului profesional corespunzător

acestui parchet.

Se mai arată că nu se poate face confuzie între

numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, în condițiile și conform procedurii reglementate

de Legea nr. 508/2004 și promovarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Mai mult, precizează recurenta, ipoteza conform

căreia procurorii din cadrul D.I.I.C.O.T. nu au gradul profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ar

ridica o gravă problemă asupra validității actelor procedurale penale întocmite

de aceștia, pe de altă parte, nerecunoașterea gradului profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

echivalând, în fapt, cu o nerecunoaștere a competenței ce revine procurorilor D.I.I.C.O.T.

în exercitarea atribuțiilor specifice acestei structuri.

Recurenta apreciază, în ce privește dispozițiile art.

87 alin. (9) din Legea nr. 304/2004, că acestea prevede că procurorul revine la

parchetul de unde provine sau alt parchet unde are dreptul să funcționeze, însă

nu precizează că procurorul ar pierde un drept câștigat, respectiv gradul

profesional.

De asemenea, nu se poate susține nici o eventuală

discriminare ce s-ar naște în raport cu procurorii care, pentru a accede la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au urmat procedura

prevăzută de Legea nr. 303/2004.

Recurenta mai invoca practica Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a

recunoscut procurorilor din cadrul D.N.A. gradul profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recursul este fondat.

Este necontestat

faptul că D.I.I.C.O.T. face parte din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, acest fapt rezultând în mod expres și fără

echivoc din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 508/2004, modificată și

completată prin O.U.G. nr. 131/2006, conform cărora:

Art. Alin. (1) - Prin

prezenta lege se înființează D.I.I.C.O.T., ca structură cu personalitate

juridică, specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată

și terorism în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

De asemenea, este

necontestat faptul că numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. se face potrivit

dispozițiilor Legii nr. 508/2004 (privind înființarea, organizarea și

funcționarea în cadrul Ministerului Public a D.I.I.C.O.T.) dispoziții cu

caracter special, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării

procurorilor în funcții de execuție sau de conducere, reprezentat de

dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor.

Este evident faptul

că nu se poate face confuzie între numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. din

cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în

condițiile și conform procedurii reglementate de Legea nr. 508/2004 și

promovarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

în condițiile și potrivit procedurii reglementate prin Legea nr. 303/2004.

Sub acest aspect,

Curtea are în vedere faptul că recurenta nu a solicitat promovarea la Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci recunoașterea gradului

profesional corespunzător acestui parchet.

Rezultă așadar că

prin hotărârea recurată se face confuzie între efectele instituției promovării

procurorilor și cele ale instituției numirii acestora.

Pe de altă parte,

Curtea reține că existența unei anumit conjuncturi socio-politice, a făcut

necesară înființarea în timp util a unei structuri specializate în combaterea

infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, organizată în cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce a

determinat adoptarea unei legi speciale (Legea nr. 508/2004) de reglementare a

condițiilor și procedurii de numire în cadrul acestui organism a unor procurori

competenți, în condițiile și conform unei procedurii derogatorii de la dreptul

comun (Legea nr. 303/2004).

Aceleași necesități

în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism explică și

existența în cadrul D.I.I.C.O.T. a serviciilor și birourilor teritoriale, fără

a trage însă concluzia că procurorii care le deservesc ar avea competențe sau

grade diferite, deoarece ei își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași

structuri, și anume D.I.I.C.O.T. în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Având în vedere

modalitatea de înființare a D.I.I.C.O.T. și de numire a procurorilor în cadrul D.I.I.C.O.T.

urmează a fi înlăturată apărarea intimatului referitoare la o eventuală

discriminare ce s-ar naște în raport cu procurorii care pentru a accede la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au urmat procedura de

promovare reglementată de Legea nr. 303/2004.

De altfel, în ceea ce

privește noțiunea de discriminare, Curtea are în vedere și practica constantă a

C.E.D.O. (a se vedea și Decizia C.E.D.O. din 6 decembrie 2007 în cauza Beian

contra României) în care s-a reținut că „o distincție este discriminatorie dacă

aceasta nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă ea nu

urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat".

Or, în speță,

justificarea obiectivă constă în necesitatea combaterii infracțiunilor de

criminalitate organizată și terorism. materializată în adoptarea Legii nr. 508/2004

și înființarea D.I.I.C.O.T. în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, iar justificarea rezonabilă rezidă în faptul că

îndeplinind, în condițiile legii, o funcție în cadrul unei structuri din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul numit

la D.I.I.C.O.T. dobândește ipso facto gradul profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (ceea ce nu s-ar

justifica în cazul unor eventuale detașări sau delegări, instituții care nu se

confundă cu „numirea" în funcție).

Sub acest aspect,

Curtea constată că Plenul C.S.M. prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007,

a definit gradul profesional ca fiind „dreptul unui magistrat de a funcționa la

un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept care poate fi câștigat prin

numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce

reglementează carierea magistraților", prin această hotărâre fiind de

altfel recunoscut gradul profesional al unui procuror.

Or, în cauză este

necontestat faptul că recurenta a fost numită în condițiile legii speciale

(Legea nr. 508/2004), la D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, astfel că, potrivit raționamentului din Hotărârea

nr. 878 din 13 decembrie 2007, a câștigat dreptul de a funcționa la acest nivel

în ierarhia parchetelor.

Pe de altă parte,

nerecunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție ar echivala, în fapt, cu o nerecunoaștere a

competenței ce revine procurorilor D.I.I.C.O.T. în exercitarea atribuțiilor

specifice acestei structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, structură înființată ca atare prin lege.

De reținut este și

faptul că, în această materie, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în

primă și ultimă instanță, ceea ce presupune că nu se poate face abstracție de

practica deja existentă la nivelul instanței în care, admițând cereri de

recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție în cazul procurorilor numiți la Parchetul Național

Anticorupție, structură similară D.I.I.C.O.T., au fost reținute argumente ce

vizează aplicarea dreptului comunitar, în sensul că a admite teza intimatului

„ar însemna a încălca câteva principii generale cum ar fi: al protecției

încrederii legitime, al echivalenței postului și a gradului, al bunei-credințe

și al solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar aplicabile și în

sfera largă a raporturilor de serviciu în spațiul Uniunii Europene".

În acest sens, față

de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o altă soluție

decât cea de admitere a cererii de recunoaștere a gradului profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar

echivala cu acceptarea unor divergente de jurisprudență (practică

contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces

echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O., cu privire la care în practica C.E.D.O.

s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudență în cadrul celei mai

înalte autorități judiciare a țării este în sine contrară principiului

securității juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenției și

care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Beian

împotriva României, nr. 30658/05, § 37-39).

Cât privește

susținerea intimatului cu privire la deciziile pronunțate anterior în această

materie de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în sensul că acestea nu sunt obligatorii, aceasta urmează

a fi înlăturată pentru următoarele considerente:

- rolul unei

jurisdicții supreme, cum este cazul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, în această materie este acela „de a

regla contradicțiile jurisprudenței" (Zielinski și Pradal & Gonzalez

și alții împotriva Franței, nr. 24846/94,

§

59; Pădurarii împotriva României, nr. 63252/00, § 98);

-

cât privește menținerea

acelorași soluții în cauze similare, aceasta este de natură a asigura o

interpretare și aplicare unitară a legii în scopul de a evita apariția unor

divergențe jurisprudențiale, ceea ce ar avea ca efect crearea unui climat de

incertitudine și insecuritate juridică (

mutatis mutandis

, Sovtransavto

Holding

împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, §

96; Pădurarii împotriva României, nr. 63252/00, § 98; Beian împotriva României,

nr. 30658/05, § 37-39);

-

invocarea caracterului

obligatoriu numai în privința problemelor de drept dezlegate prin intermediul

recursurilor în interesul legii este lipsită de relevanță în cauza dedusă

judecății deoarece: pe de o parte, nu suntem în prezența unei practici contradictorii

în sensul dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

jurisdicție unică în această materie, judecă în primă și ultimă instanță, având

obligația de a aplica și interpreta unitar legea, ceea ce implică în mod

necesar respectarea propriei jurisprudențe.

-

În raport de cele mai sus

reținute, Curtea apreciază că hotărârea recurată este nelegală în ceea ce o

privește pe recurenta M.R., motiv pentru care, față de dispozițiile art. 312

alin. (1)-(3) C. proc. civ., va anula Hotărârea nr. 650 din 3 iulie 2008 a

Plenului C.S.M. în ceea ce o privește pe recurentă, va admite cererea acesteia

și îl va obliga pe intimat să recunoască recurentei gradul profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.R.

împotriva Hotărârii nr. 650 din 3 iulie 2008 a Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii.

Anulează în

parte hotărârea atacată în ceea ce o privește pe recurentă.

Obligă intimatul

Consiliul Superior al Magistraturii să-i recunoască recurentei gradul

profesional de procuror corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie

2008.