ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1785/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, prin declinare de la Tribunalul București, reclamanții B.L., ș.a., au solicitat în contradictoriu cu A.N.C.A.

obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2004

actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data

plății efective.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că sunt funcționari publici în cadrul pârâtei, iar Legea nr. 188/1999

prevede că „Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu,

care se impozitează separat”.

Ulterior, printr-o serie de ordonanțe și

legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din

Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din

Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu

privire la prima de concediu.

Reclamanții susțin că sunt îndreptățiți

la primele de vacanță, conform art. 166 C. muncii.

În fine, se mai arată că normele

legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale art. 53

din Constituția României.

Pârâta

A.N.C.A.

, prin întâmpinare a invocat

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2003 și

excepția lipsei calității procesuale pasive deoarece în acea perioadă reclamanții

nu erau în subordinea agenției ci a Ministerului Agriculturii, iar pe fond a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2352 din 3 octombrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins excepțiile invocate, a admis acțiunea formulată de reclamanți,

a obligat pârâta să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii

2001-2004, actualizate cu rata inflației la data plății efective.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanții, în calitate de

funcționari publici, au dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, iar prescripția dreptului la acțiunea pentru perioada

2001-2002 instanța a constatat că aceasta nu operează.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs pârâta

A.N.C.A.

criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta în motivele de recurs arată că

în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune cu

privire la primele de vacanță aferente perioadei 2001 -2003.

Dispozițiile

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în mod succesiv,

prin lege, în concordanță cu prevederile constituționale.

Examinând cauza în raport cu actele

și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu

fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest

drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului de lege sus

citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga

perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin.

(2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi

bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate din moment ce

printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat,

întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile

când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui,

ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

Din

cele prezentate rezultă că prima de vacanță li se cuvine reclamanților, iar

executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este

cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată

câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

În ceea ce privește motivul de recurs privind respingerea în

mod greșit a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte

constată că instanța de fond în mod corect a respins această excepție deoarece

aceasta nu operează pentru

suspendarea dreptului la plata primelor de concediu, astfel că face inoperantă

curgerea termenului de prescripție conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr.

167/1985 privind prescripția extinctivă.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanții au dreptul la primă de

concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N.C.A.,

împotriva sentinței civile nr. 2352 din 3 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2008.