ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1785/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1785/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, prin declinare de la Tribunalul București, reclamanții B.L., ș.a., au solicitat în contradictoriu cu A.N.C.A. obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2004 actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt funcționari publici în cadrul pârâtei, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.
Ulterior, printr-o serie de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu. Reclamanții susțin că sunt îndreptățiți la primele de vacanță, conform art. 166 C. muncii. În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale art. 53 din Constituția României. Pârâta A.N.C.A. , prin întâmpinare a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2003 și excepția lipsei calității procesuale pasive deoarece în acea perioadă reclamanții nu erau în subordinea agenției ci a Ministerului Agriculturii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 2352 din 3 octombrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile invocate, a admis acțiunea formulată de reclamanți, a obligat pârâta să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2001-2004, actualizate cu rata inflației la data plății efective. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanții, în calitate de funcționari publici, au dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, iar prescripția dreptului la acțiunea pentru perioada 2001-2002 instanța a constatat că aceasta nu operează. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.N.C.A.
criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta în motivele de recurs arată că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la primele de vacanță aferente perioadei 2001 -2003. Dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în mod succesiv, prin lege, în concordanță cu prevederile constituționale. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.
Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță li se cuvine reclamanților, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. În ceea ce privește motivul de recurs privind respingerea în mod greșit a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins această excepție deoarece aceasta nu operează pentru suspendarea dreptului la plata primelor de concediu, astfel că face inoperantă curgerea termenului de prescripție conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1985 privind prescripția extinctivă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanții au dreptul la primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.C.A., împotriva sentinței civile nr. 2352 din 3 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2008.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.