ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 350/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 19 februarie 2007, reclamanta C.G.R. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC K.E.T. SRL să se dispună rezoluțiunea contractului/comandă nr. 1 din 22 iunie 2006 pentru neexecutarea de către pârâtă a obligației de livrare a sistemului de dormit Sofside Tasso Dual F 3 200 x 200 cm (1 bucată) cu podest metal și sistemul de încălzire Taska 2 Digital (2 bucăți) inclusiv transport și montaj. Tribunalul București, secția a VI a comercială, prin sentința nr. 14753 din 10 decembrie 2007 a respins acțiunea reclamantei.

A reținut instanța de fond că în urma propunerii de denunțare unilaterală făcută de reclamantă și acceptată de pârâtă care a invocat că prețul produselor este prea mare, contractul încheiat între părți, a fost desființat la data de 26 iunie 2006, astfel că reclamanta nu poate invoca în favoarea sa art. 11 din convenția părților care interzicea denunțarea unilaterală a contractului, întrucât tocmai ea a solicitat-o. Cele două adrese invocate de reclamantă emise la 28 iunie și respectiv 18 iulie 2006 privind revenirea acesteia asupra denunțării unilaterale a contractului nu au nici un efect întrucât sunt ulterioare datei de 26 iunie 2006 când prin acordul părților contractul a fost desființat.

Prin decizia comercială nr. 255 din 15 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VI a comercială, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței instanței de fond, ce a fost schimbată în tot în sensul că s-a admis acțiunea și s-a dispus rezoluțiunea contractului/comandă nr. 1 din 22 iunie 2006, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară și pârâta a fost obligată la restituirea către reclamantă a sumei de 2.581,5 Euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății și a dobânzii legale aplicate debitorului principal cu începere de la data introducerii cererii 19 februarie 2007 și până la plata efectivă a debitului principal și la cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel s-a reținut că la cererea formulată de reclamantă pârâtei prin fax la data de 26 iunie 2006 de „anulare” a comenzii ce face obiectul contractului/comandă nr. 1 din 22 iunie 2006, aceasta i-a comunicat că nu este posibil acest lucru și numai o renunțare la comandă în termenii agreați de ambele părți, cu consecința pierderii avansului. Cum reclamanta nu a revenit și nu a precizat că înțelege să renunțe la comandă prin exercitarea clauzei de dezicere, instanța a considerat că în derularea contractului nu a intervenit nici un act care să afecteze existența și eficacitatea raportului juridic și deci pârâta avea față de reclamantă obligația de furnizare a produsului cumpărat, dar care nu a fost executată.

S-a reținut culpa contractuală a pârâtei și i s-a aplicat sancțiunea specifică a rezoluțiunii potrivit art. 1020 – 1021 C. civ. care operează cu efect retroactiv și presupune restituirea părții din preț încasate de la cumpărător cu dobânda legală. Împotriva acestei decizii pârâta SC K.E.T. SRL a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 și a solicitat admiterea, schimbarea în tot a hotărârii atacate și respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată. A susținut recurenta că instanța de apel a interpretat greșit înțelesul și termenii în care părțile au încheiat contractul și comanda și astfel a schimbat natura și caracterul lămurit și vădit neîndoielnic, deoarece a considerat simplist că dispoziția privind renunțarea la comandă este o clauză de dezicere de care reclamanta nu a înțeles să se folosească.

Că nu s-a stabilit contextul în care părțile au inserat o astfel de clauză și nu a analizat conținutul adresei de renunțare trimisă de reclamantă pentru a stabili intenția reală a părților. S-a invocat faptul că instanța nu a stabilit că voința reală a părților la încheierea contractului din 23 iunie 2006 a fost în sensul că prin clauza de la art. 11 prin care se interzice denunțarea unilaterală a contractului sub sancțiunea de daune coroborată cu mențiunea din comanda privind pierderea avansului în cazul renunțării la comandă, părțile au stabilit condițiile și cuantumul daunelor în cazul în care reclamanta renunță la comandă. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 977 C. civ. deoarece a interpretat termenul folosit de reclamantă în adresa de renunțare la comandă după sensul literal și a stabilit că a solicitat anularea comenzii și nu a înțeles să se prevaleze de clauza de dezicere.

Că nu s-a avut în vedere faptul că recurenta-vânzătoare și-a respectat obligațiile asumate și a lansat comanda la societatea producătoare din Germania, iar renunțarea intimatei-cumpărătoare este de natură să-i cauzeze prejudicii. S-a invocat că adresa din 26 iunie 2006 în care intimata a făcut mențiunea privind „anularea comenzii”, reprezintă evident o renunțare la comandă, clauză care nu a fost stipulată în favoarea cumpărătoarei așa cum s-a reținut de instanță, ci a avut rolul de a proteja pe vânzător împotriva renunțărilor subiective și de a stabili cuantumul despăgubirilor ce cad în sarcina acestuia. Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului întrucât contractul de vânzare-cumpărare/comandă nr. 1 din 22 iunie 2006 cuprinde clauze clare, care nu dau naștere la o altă interpretare ce ar duce la pierderea avansului în caz de renunțare la comandă, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. se referă la distincția făcută de instanța de apel între noțiunea de „clauză de dezicere” și cea de anulare a contractului și la faptul că prin interpretarea dată de instanță s-ar fi încălcat voința părților avută în vedete la încheierea convenției. Recursul pârâtei nu este fondat pentru următoarele considerente: Părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare comandă nr. 1 din 22 iunie 2006, reclamanta a achitat avansul și a fost lansată comanda la data de 23 iunie 2006 și de comun acord au prevăzut stipularea în contract a clauzei conform căreia renunțarea la comandă duce la pierderea avansului.

Cererea reclamantei transmisă pârâtei la 26 iunie 2006 de „anulare” a comenzii și restituirea avansului nu a fost acceptată de pârâtă care i-a comunicat că aceasta poate solicita numai o „renunțare” la comandă așa cum părțile au prevăzut în clauza de dezicere inserate la 23 iunie 2006 la lansarea comenzii. Rezultă din cele expuse că reclamanta nu a înțeles să activeze „clauza de dezicere” și în mod unilateral a solicitat anularea comenzii, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de apel. Trebuie precizat că „renunțarea la comandă” inserată de părți, prin „clauza de dezicere” și „anularea comenzii” sunt două operațiuni juridice distincte. Astfel „clauza de dezicere” stipulată de părți, la lansarea comenzii a fost interpretată în mod corect de instanța de apel în raport de dispozițiile art. 982 C. civ., în sensul că ea poate fi invocată numai de reclamantă care în calitate de cumpărător poate să renunțe la comandă.

„Anularea comenzii” solicitată de reclamantă presupune acordul de voință al celuilalt cocontractant, respectiv al pârâtei, pe care aceasta însă nu și l-a manifestat și ca atare cererea nu produce efecte juridice. În mod judicios instanța de apel a reținut că reclamanta nu a activat „clauza de dezicere”, iar cererea de anulare” a contractului nu poate produce efecte juridice în lipsa acordului pârâtei. În raport de dispozițiile art. 977 C. civ., aceasta a fost voința reală a părților și care nu a fost încălcată prin interpretarea în acest sens a contractului, dată de instanța de apel. Așa fiind, recurenta-pârâtă este cea care nu și-a îndeplinit obligația asumată potrivit art. 969 C. civ. în contractul încheiat între părți și care reprezintă legea lor, aflat în derulare, respectiv furnizarea produsului cumpărat de intimata-reclamantă.

Pentru considerentele reținute urmează ca potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să se respingă ca nefondat recursul pârâtei. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC K.E.T. SRL CRISTEȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 255 din 15 mai 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă la 100 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă C.G.R. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2009.