ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1423/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1423/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursului penal de față, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 30/Pi din 4 februarie 2009,

Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 278

1

alin. (8)

lit. a) C. proc. pen. a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenta S.S.

împotriva ordonanței din 4 noiembrie 2008 dată în Dosarul nr. 245/P/2008 și

ordonanței din 3 decembrie 2008 dată în Dosarul nr. 1219/II/2/2008 ale

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, pe care le-a menținut.

Petenta a fost obligată să

plătească 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut în fapt următoarele:

Prin ordonanța din 4

noiembrie 2008, dată în Dosar nr. 245/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Timișoara s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitei S.S. sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 249 alin. (1) C.

pen. și s-a dispus aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ,

respectiv amendă în cuantum de 1000 lei.

În motivarea rezoluției s-a

arătat că Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a

județului Timiș a sesizat I.P.J. Timiș cu privire la faptul că la apartamentul nr.

X situat în imobilul din Timișoara, s-au executat lucrări de construcție,

respectiv demolare de pereți fără ca proprietarul să solicite avizul de

specialitate pentru efectuarea acestora și fără a poseda autorizație de

construire eliberată de Primăria Municipiului Timișoara.

S-a mai arătat că prin

rezoluția din 15 octombrie 2008 s-a început urmărirea penală față de notarul

public S.S. cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 249 alin.

(1) C. pen. pentru faptul că a autentificat contractul de vânzare-cumpărare nr.

1710 din 27 iulie 2007, fără să observe că imobilul ce făcea obiectul

tranzacției putea fi înstrăinat numai în condițiile exercitării dreptului de

preemțiune de către statul român, întrucât era cuprins în lista monumentelor

istorice.

Din cercetări a rezultat

faptul că prin încheierea nr. 1710 din 27 iulie 2007, notarul public S.S. a

autentificat contractul de vânzare-cumpărare în baza căruia G.D. i-a vândut lui

G.I. apartamentul nr. X situat în imobilul din Timișoara, înscris în CF 120021

Timișoara cu nr. cadastral 17216-17217/II.

S-a reținut faptul că

Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a județului

Timiș a comunicat că acest imobil se află în zona de protecție a sitului urban

vechiul I. cod TM fiind cuprins în lista monumentelor istorice 2004 jud. Timiș.

S-a mai arătat că pe lista

monumentelor istorice publicată în M. Of. s-a constatat că Splaiul X se

regăsește la poziția nr. 63 și face parte din Situl urban „V.C.I.”.

Procurorul a arătat că din

verificarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1710 din 27 iulie 2007

autentificat de notarul public S.S. și a actelor care au stat la baza

autentificării acestuia, nu rezultă că statul român și-a exercitat dreptul de

preemțiune cu privire la imobilul ce făcea obiectul tranzacției.

Cu privire la învinuirea ce

i s-a adus numitei S.S. aceasta a susținut că în actul de proprietate și în

extrasul de carte funciară ce i-au fost prezentate de către vânzător nu se

menționează faptul că imobilul este trecut pe lista monumentelor istorice, dar

și faptul că verificând această listă a constatat că imobilul în speță nu este

explicit nominalizat, situație în care a considerat că nu există nici un

impediment pentru a încheia și autentifica contractul de vânzare-cumpărare.

Procurorul

a arătat că apărarea numitei S.S. nu poate fi luată

în

considerare,

deoarece

în

conținutul listei monumentelor istorice 2004 județul

Timiș rezultă

în

mod expres că la poziția nr.

63 este evidențiat Splaiul X care face parte din Situl urban „V.C.I.", iar

prin nominalizarea generică a străzii, au fost incluse

în

categoria

monumentelor istorice toate imobilele care se găsesc în perimetrul acesteia și

au un regim juridic special, intrând sub incidența legii nr. 422/2001.

S-a

reținut că în conformitate cu disp. art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001,

modificată și completată de Legea nr. 259/2006, apartamentul nr. X din imobilul

nr. 18 de pe strada X din Timișoara putea fi înstrăinat numai în condițiile

exercitării dreptului de preemțiune al statului român, sub sancțiunea nulității

absolute

a

vânzării.

Procurorul

a concluzionat că notarul public nu și-a îndeplinit în mod corespunzător

obligația de a verifica în conformitate cu disp. art. 45 alin. (2) din Legea nr.

36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, dacă statul român și-a

exercitat dreptul de preemțiune cu privire la imobilul ce urma a fi înstrăinat,

responsabilitatea penală a acesteia fiind antrenată deoarece a autentificat un

act sub sancțiunea nulității absolute.

În

aceste condiții procurorul a apreciat că fapta a fost comisă din culpă, iar

învinuita nu are antecedente penale, fiind la prima încălcare a legii penale,

sunt întrunite condițiile pentru a se face aplicarea disp. art. 18

1

C.

pen. și este suficientă sancționarea acesteia cu amendă administrativă.

Împotriva acestei ordonanțe a formulat plângere petenta S.S.

care a fost respinsă prin ordonanța din 03 decembrie 2008 dată în Dosar nr. 1219/2/II/2008

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara arătându-se că

în

mod corect procurorul de caz a apreciat că petenta nu și-a

îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile, respectiv obligația de a respecta

cu atenție dacă statul român și-a exercitat dreptul de preemțiune și că

împrejurarea că Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național

Timiș și-a îndeplinit sau nu atribuțiile specifice nu are relevanță asupra

îndeplinirii atribuțiilor specifice de către notarul public.

Nemulțumită de soluția

procurorului, petenta S.S. s-a adresat cu plângere, în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., instanței de judecată competentă, susținând că în mod greșit s-a

reținut culpa sa în săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 249 C. pen.,

întrucât nu se putea imputa notarului neîndeplinirea obligațiilor legale de

către Direcția de Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a județului

Timiș.

Finalizând

plângerea petentei formulată împotriva celor două rezoluții arătate mai sus,

instanța a apreciat, că aceasta este nefondată.

Notarul

public în momentul în care autentifică un contract de vânzare-cumpărare este

obligat să verifice dacă imobilul care face obiectul tranzacției figurează sau

nu pe lista monumentelor istorice publicată în M. Of., iar în cazul în care

sesizează că imobilul în cauză este monument istoric, figurează pe această

listă, trebuie să treacă la verificarea faptului dacă statul român și-a

exercitat dreptul de preemțiune cu privire la acel imobil.

În

speța de față notarul public petenta S.S. în mod eronat a apreciat că imobilul

care era obiectul tranzacției nu figurează pe lista monumentelor istorice, și

în consecință, nu a verificat dacă statul român și-a exercitat dreptul de

preemțiune asupra imobilului în cauză, încheind astfel un contract de

vânzare-cumpărare supus nulității absolute.

În

cauza de față, petenta notarul public S.S. a ignorat aceste obligații care îi

reveneau în calitate de notar public și care sunt reglementate de Legea nr. 36/1995

a notarilor publici și activității notariale, iar fapta sa în mod formal

îndeplinește infracțiunea de neglijență în serviciu prev. și ped. de 249 alin.

(1) C. pen. Apărările petentei, că statul român nu și-a exercitat efectiv

dreptul de preemțiune, nefăcându-se nici un fel de mențiune în extrasul de

carte funciară, nu pot fi primite, deoarece aceste verificări trebuiau făcute

din oficiu de către notarul public care a autentificat contractul de

vânzare-cumpărare.

Procurorul în mod corect a apreciat că în speța de

față sunt aplicabile dispozițiile art. 18

1

C. pen., deoarece în

cauză s-a adus o atingere minimă valorilor apărate de legi și prin conținutul

ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanță, fapta nu prezint gradul de

pericol social al unei infracțiuni, fiind comisă din culpă, iar petenta nu are

antecedente penale, fiind la prima abatere de natură penală.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a formulat recurs petenta S.S.

Prin motivele scrise de

recurs, petenta a solicitat casarea sentinței, infirmarea soluțiilor pronunțate

de procuror, schimbarea temeiului juridic al soluției de scoatere de sub

urmărire penală din art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen. în art. 10 lit.

a) C. proc. pen., întrucât fapta nu există.

Examinând hotărârea atacată

sub aspectele invocate de petentă, cât și din oficiu, sub toate aspectele de

fapt și de drept conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția primei instanțe

fiind legală și temeinică.

Potrivit art. 249 C. pen.,

constituie infracțiunea de neglijență în serviciu încălcarea din culpă, de

către un funcționar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea

acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare

însemnată bunului mers al unui organ sau instituții de stat ori al unei alte unități

din cele prevăzute în art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o

vătămare împotriva intereselor legale ale unei persoane.

Rezultă că infracțiunea de

neglijență în serviciu constă, sub aspectul laturii obiective, în încălcarea

unei îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea

ei defectuoasă, încălcare care a produs una dintre urmările prevăzute în textul

legii.

Prin „îndatorire de

serviciu” se înțelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcționar public sau a

altui funcționar, potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv,

norme care sunt cuprinse în legi, hotărâri ale guvernului, regulamente,

instrucțiuni etc., funcționarul fiind obligat să-și cunoască îndatoririle care alcătuiesc

conținutul funcției pe care o îndeplinește.

În cauză, din cercetările

efectuate, a rezultat că prin încheierea nr. 1710 din 27 iulie 2007, recurenta,

în calitate de notar public, a autentificat contractul de vânzare-cumpărare, în

baza căruia G.D. i-a vândut lui G.I. apartamentul nr. X, situat în imobilul din

Timișoara, înscris în C.F. nr. 120021 Timișoara, cu numărul cadastral

17216-17217/II.

Din lista monumentelor

istorice publicată în M. Of. nr. 646 bis din 16 iulie 2004 rezultă că Splaiul X

se regăsește la poziția 63 și face parte din Situl urban „V.C.I.”.

Potrivit art. 4 alin. (4)

din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor

fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute, numai în condițiile

executării dreptului de preemțiune al statului român sub sancțiunea nulității

absolute a vânzării.

Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a

notarilor publici și a activității notariale, notarul trebuie să ceară

părților, ori de câte ori este cazul, documentele justificative și

autorizațiile necesare pentru încheierea actului sau, la cererea acestora, va

putea obține el însuși documentația necesară.

Notarul public este obligat

să cunoască îndatoririle care alcătuiesc conținutul funcției pe care o

îndeplinește, astfel că omiterea unor astfel de îndatoriri nu poate echivala cu

o eroare de fapt (cum a încercat recurenta să se apere în sensul că din actele

prezentate de părți nu a rezultat faptul că imobilul era trecut pe Lista

monumentelor istorice), deoarece necunoașterea a fost rezultatul însuși al

culpei recurentei.

Astfel, aceasta în calitatea

sa de notar public, nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligația de a

verifica dacă statul român și-a exercitat dreptul de preemțiune cu privire la

imobilul care a fost înstrăinat, autentificând un act sub sancțiunea nulității

absolute. În condițiile în care dreptul de preemțiune au natură legală, fiind

instituit printr-o normă imperativă rezultă că dreptul de preemțiune trebuie

ocrotit, ca orice drept patrimonial, indiferent de titularul lui sau persoana

celui obligat să-l respecte, fiind opozabil ergo omnes.

În consecință, în cauză

fiind dovedită culpa recurentei în îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor de

serviciu, corect s-a reținut, în raport de împrejurările concrete în care s-a comis

fapta (care au fost anterior redate, motiv pentru care nu vor mai fi reluate),

că fapta există, dar nu prezintă gradul de pericol social al infracțiunii de

neglijență în serviciu, fiind întrunite cerințele art. 18

1

C. pen.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este

corectă, motive pentru care în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de petentă.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționara S.S. împotriva sentinței penale nr. 30 din 4 februarie

2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurenta petiționară

la 160 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 15 aprilie 2009.