ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6118/2009

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. 5771/120/2007 reclamantul B.C.M., în contradictoriu cu pârâta Primăria Târgoviște a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 5496 din 03 septembrie 2007 emisă de pârâtă, solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtei la plata contravalorii sumei ce reprezintă diferența dintre valoarea încasată conform Hotărârii nr. 142 din 28 octombrie 1996 actualizată în raport de indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a imobilelor situate în Târgoviște, care au aparținut autorilor săi, B.M. și B.O. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin notificarea nr. 49/2005 depusă prin Biroul Executorului Judecătoresc D.M.

la Primăria comunei Gura Șuții a solicitat calcularea sumei ce reprezintă diferența dintre valoarea încasată conform Hotărârii nr. 142 din 28 octombrie 1996 actualizată cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare celor două imobile expropriate în baza Legii nr. 92/1950, imobile pentru care Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 conform Hotărârii nr. 142 din 28 octombrie 1996 a stabilit o despăgubire în cuantum de 94.409.500 lei din care s-au acordat efectiv doar 82.341.600 lei, deoarece suma inițială depășea limita legală prevăzută. Totodată, prin acest înscris s-a precizat că termenul limită de depunere a notificărilor a fost 14 februarie 2002, iar ulterior la data de 24 septembrie 2007 i-a fost comunicată dispoziția nr. 5496 din 03 septembrie 2007 prin care a fost respinsă cererea sa, ca tardiv formulată.

Reclamantul a apreciat că dispoziția contestată este nelegală și netemeinică, fiind contrară noilor dispoziții statuate de Legea nr. 247/2005, prin care despăgubirile se calculează la valoarea de piață a imobilului, actualizarea acestora cuvenindu-se de drept persoanei îndreptățite, deoarece și-a manifestat intenție în acest sens.

Având în vedere că la data solicitării, Legea nr. 112/1995 acorda despăgubiri în mod limitat, reclamantul a menționat că nu poate fi privat de obținerea unei reparații prin echivalent, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 19 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 „persoanele îndreptățite care nu au formulat cereri, au fost respinse ori nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, au dreptul de a formula o asemenea cerere în condițiile prezentei legi". În acest context, reclamantul a susținut că în atare situație pentru primirea despăgubirii actualizate, în cazul persoanelor ale căror cereri au fost soluționate, actualizarea survine de drept, neputând opera decăderea, sancțiune aplicabilă doar în ipotezele prevăzute de alin. (4), întrucât el și-a manifestat voința în sensul obținerii despăgubirilor în anul 1996. Prin sentința civilă nr. 898 din 22 mai 2008 Tribunalul Dâmbovița a respins cererea formulată de către reclamant, reținând că prin hotărârea nr. 142/1996 a Comisiei Județene Dâmbovița pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 i s-au acordat despăgubiri în sumă de 82.341.600 lei pentru imobilele situate în Târgoviște, ce au aparținut autorilor săi,

iar după apariția Legii nr. 247/2005 acesta a depus prin intermediul executorului judecătoresc notificarea nr. 49 din 18 octombrie 2005 în temeiul căreia a solicitat plata contravalorii sumei ce reprezintă diferența dintre valoarea încasată în baza Legii nr. 112/1995 conform hotărârii menționate anterior, actualizată în funcție de indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a celor două imobile în litigiu. Tribunalul a concluzionat că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru ca reclamantul să beneficieze de măsurile reparatorii constând în diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare a imobilului, trebuia să formuleze notificarea prevăzută de art. 22 în termenul de decădere de 6 luni de la intrarea ei în vigoare, termen prelungit cu încă 6 luni prin O.U.G.

nr. 109/2001 și 145/2001, respectiv până la 14 februarie 2002. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele : - potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri conform prevederilor Legii nr. 112/1995 ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a imobilului.

- o atare actualizare însă nu operează de drept ci presupune manifestarea de voință a părții în vederea obținerii ei, manifestare concretizată sub forma unei notificări care, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 20 cu art. 22 din lege, trebuia adresată în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, termen prelungit la 12 luni, respectiv până la 14 februarie 2002. - termenul de decădere reglementat de dispozițiile legale menționate anterior nu a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, iar rațiunea pentru care el a fost instituit ca fiind termen de decădere a rezultat tocmai din preocuparea legiuitorului de a dinamiza procedura de punere în aplicare și finalizare a operațiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent (așa cum este cazul în speță) a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod de acesta.

- pentru a beneficia de măsurile reparatorii constând în diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare a imobilelor, contestatorul trebuia să formuleze notificarea prevăzută de art. 22 (fost 21) din Legea nr. 10/2001, republicată, până la data de 14 februarie 2002. - având în vedere că reclamantul a înregistrat notificarea abia la 18 octombrie 2005, deci după expirarea termenului menționat anterior sancțiunea care intervine o reprezintă decăderea lui din dreptul de a solicita măsuri reparatorii prin echivalent. Prin încheierea din camera de consiliu din 17 noiembrie 2008, dată în același dosar, Curtea de Apel Ploiești, a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 202 din 22 septembrie 2008, în sensul că numele corect al reclamantului-apelant este B.C.M., în loc de B.M.C.

Împotriva deciziei mai sus menționate, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul B.C.M. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici în legătură cu decizia recurată: - Instanța de apel a pronunțat o hotărâre lovită de nulitate din perspectiva art. 105 alin. (2) C. proc. civ., față de împrejurarea că la termenul din 22 septembrie 2008 apărătorul ales a remis către instanță o cerere prin care a solicitat un termen în vederea pregătirii apărării, depunerii motivelor de apel și continuarea reprezentării clientului, arătând că din motive medicale nu se poate prezenta și că din aceleași motive a și fost angajată de client în urmă cu 5 zile. Față de dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. proc.

civ., care prevăd că instanța poate da un singur termen de judecată pentru lipsă de apărare iar în cazul când instanța refuză amânarea judecății, va amâna pronunțarea în vederea depunerii concluziilor scrise, consideră recurentul că i-a fost grav încălcat dreptul la apărare, încălcându-se astfel și formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea pronunțată în cauză a fost dată cu aplicarea greșită a legii, reiterând critica din apel cu privire la faptul că s-au încălcat în mod grav drepturile constituționale și internaționale garantate de lege, cu privire la proprietate și juste despăgubiri, expunând situația de fapt.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată. (2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise. Deci, cererea pentru lipsă de apărare se impune a fi temeinic motivată și dovedită, iar amânarea cauzei se apreciază de către instanță. Or, din cererea existentă la fila 96 dosar apel este de observat faptul că apărătorul ales al reclamantului a solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare „fiind plecată din țară în perioada 30 martie 2008-6 aprilie 2008", fără a dovedi în vreun fel această susținere.

Mai mult, prin motivele de recurs, s-a susținut că amânarea cauzei a fost solicitată în raport de faptul că" din motive medicale nu s-a putut prezenta", contrar motivului arătat în cererea scrisă și, de altfel, nedovedit. În consecință nu se poate reține în sarcina instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ. și nicidecum nesocotirea dreptului la apărare al părții întrucât cererea sa nu a fost temeinic motivată. Cu privire la motivul al doilea de recurs, este de reținut că situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare rezultă din dovezile administrate și nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului, Înalta Curte putând verifica numai modul în care, la situația de fapt stabilită, instanța de apel a interpretat și apreciat dispozițiile legale incidente.

Din această perspectivă Înalta Curte constată că în mod corect instanțele au apreciat că pentru a beneficia de măsurile reparatorii constând în diferențe dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare a imobilului, contestatorul trebuia să formuleze notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată până la data de 14 februarie 2002. Pentru considerentele expuse în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.C.M. împotriva deciziei nr. 202 din 22 septembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2009.