ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6118/2009

Deliberând, asupra recursului

de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Dâmbovița sub nr. 5771/120/2007 reclamantul B.C.M., în

contradictoriu cu pârâta Primăria Târgoviște a formulat contestație împotriva

dispoziției nr. 5496 din 03 septembrie 2007 emisă de pârâtă, solicitând

anularea acesteia și obligarea pârâtei la plata contravalorii sumei ce

reprezintă diferența dintre valoarea încasată conform Hotărârii nr. 142 din 28

octombrie 1996 actualizată în raport de indicele de inflație și valoarea

corespunzătoare a imobilelor situate în Târgoviște, care au aparținut autorilor

săi, B.M. și B.O.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin

notificarea nr. 49/2005 depusă prin Biroul Executorului Judecătoresc D.M. la

Primăria comunei Gura Șuții a solicitat calcularea sumei ce reprezintă

diferența dintre valoarea încasată conform Hotărârii nr. 142 din 28 octombrie

1996 actualizată cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare celor două

imobile expropriate în baza Legii nr. 92/1950, imobile pentru care Comisia de

aplicare a Legii nr. 112/1995 conform Hotărârii nr. 142 din 28 octombrie 1996 a

stabilit o despăgubire în cuantum de 94.409.500 lei din care s-au acordat

efectiv doar 82.341.600 lei, deoarece suma inițială depășea limita legală

prevăzută.

Totodată, prin acest înscris

s-a precizat că termenul limită de depunere a notificărilor a fost 14 februarie

2002, iar ulterior la data de 24 septembrie 2007 i-a fost comunicată dispoziția

nr. 5496 din 03 septembrie 2007 prin care a fost respinsă cererea sa, ca tardiv

formulată.

Reclamantul a apreciat că

dispoziția contestată este nelegală și netemeinică, fiind contrară noilor

dispoziții statuate de Legea nr. 247/2005, prin care despăgubirile se

calculează la valoarea de piață a imobilului, actualizarea acestora

cuvenindu-se de drept persoanei îndreptățite, deoarece și-a manifestat intenție

în acest sens.

Având în vedere că la data

solicitării, Legea nr. 112/1995 acorda despăgubiri în mod limitat, reclamantul

a menționat că nu poate fi privat de obținerea unei reparații prin echivalent,

cu atât mai mult cu cât potrivit art. 19 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

„persoanele îndreptățite care nu au formulat cereri, au fost respinse ori nu au

fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, au dreptul

de a formula o asemenea cerere în condițiile prezentei legi".

În acest context, reclamantul

a susținut că în atare situație pentru primirea despăgubirii actualizate, în

cazul persoanelor ale căror cereri au fost soluționate, actualizarea survine de

drept, neputând opera decăderea, sancțiune aplicabilă doar în ipotezele

prevăzute de alin. (4), întrucât el și-a manifestat voința în sensul obținerii

despăgubirilor în anul 1996.

Prin sentința civilă nr. 898

din 22 mai 2008 Tribunalul Dâmbovița a respins cererea formulată de către

reclamant, reținând că prin hotărârea nr. 142/1996 a Comisiei Județene

Dâmbovița pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 i s-au acordat despăgubiri în

sumă de 82.341.600 lei pentru imobilele situate în Târgoviște, ce au aparținut

autorilor săi, iar după apariția Legii nr. 247/2005 acesta a depus prin

intermediul executorului judecătoresc notificarea nr. 49 din 18 octombrie 2005

în temeiul căreia a solicitat plata contravalorii sumei ce reprezintă diferența

dintre valoarea încasată în baza Legii nr. 112/1995 conform hotărârii

menționate anterior, actualizată în funcție de indicele de inflație și valoarea

corespunzătoare a celor două imobile în litigiu.

Tribunalul a concluzionat că,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru ca reclamantul să beneficieze

de măsurile reparatorii constând în diferența dintre valoarea încasată,

actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare a imobilului,

trebuia să formuleze notificarea prevăzută de art. 22 în termenul de decădere

de 6 luni de la intrarea ei în vigoare, termen prelungit cu încă 6 luni prin

O.U.G. nr. 109/2001 și 145/2001, respectiv până la 14 februarie 2002.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele :

- potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată dacă

persoanele îndreptățite au primit despăgubiri conform prevederilor Legii nr.

112/1995 ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu

indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a imobilului.

- o atare actualizare

însă nu operează de drept ci presupune manifestarea de voință a părții în

vederea obținerii ei, manifestare concretizată sub forma unei notificări care,

astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 20 cu art. 22 din lege,

trebuia adresată în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001

republicată, termen prelungit la 12 luni, respectiv până la 14 februarie 2002.

- termenul de

decădere reglementat de dispozițiile legale menționate anterior nu a fost

modificat prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și

justiției, iar rațiunea pentru care el a fost instituit ca fiind termen de

decădere a rezultat tocmai din preocuparea legiuitorului de a dinamiza procedura

de punere în aplicare și finalizare a operațiunilor de retrocedare în natură

sau prin echivalent (așa cum este cazul în speță) a bunurilor trecute în

proprietatea statului sau preluate în orice mod de acesta.

- pentru a

beneficia de măsurile reparatorii constând în diferența dintre valoarea

încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare a

imobilelor, contestatorul trebuia să formuleze notificarea prevăzută de art. 22

(fost 21) din Legea nr. 10/2001, republicată, până la data de 14 februarie

2002.

-

având în vedere că reclamantul a înregistrat

notificarea abia la 18 octombrie 2005, deci după expirarea termenului menționat

anterior sancțiunea care intervine o reprezintă decăderea lui din dreptul de a

solicita măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin

încheierea din camera de consiliu din 17 noiembrie 2008, dată în același dosar,

Curtea de Apel Ploiești, a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale

strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 202 din 22 septembrie 2008, în

sensul că numele corect al reclamantului-apelant este B.C.M., în loc de B.M.C.

Împotriva deciziei

mai sus menționate, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul

B.C.M.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici în legătură cu decizia recurată:

- Instanța de

apel a pronunțat o hotărâre lovită de nulitate din perspectiva art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., față de împrejurarea că la termenul din 22 septembrie 2008

apărătorul ales a remis către instanță o cerere prin care a solicitat un termen

în vederea pregătirii apărării, depunerii motivelor de apel și continuarea

reprezentării clientului, arătând că din motive medicale nu se poate prezenta

și că din aceleași motive a și fost angajată de client în urmă cu 5 zile.

Față de dispozițiilor

art. 156 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că instanța poate da un singur

termen de judecată pentru lipsă de apărare iar în cazul când instanța refuză

amânarea judecății, va amâna pronunțarea în vederea depunerii concluziilor

scrise, consideră recurentul că i-a fost grav încălcat dreptul la apărare,

încălcându-se astfel și formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

- Un alt motiv

de recurs se referă la faptul că hotărârea pronunțată în cauză a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, reiterând critica din apel cu privire la faptul că

s-au încălcat în mod grav drepturile constituționale și internaționale

garantate de lege, cu privire la proprietate și juste despăgubiri, expunând situația

de fapt.

Analizând

decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru

următoarele considerente:

Potrivit art.

156 alin. (1) C. proc. civ., instanța va putea da un singur termen pentru lipsă

de apărare, temeinic motivată.

(2) Când

instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea

părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

Deci, cererea

pentru lipsă de apărare se impune a fi temeinic motivată și dovedită, iar

amânarea cauzei se apreciază de către instanță.

Or, din

cererea existentă la fila 96 dosar apel este de observat faptul că apărătorul

ales al reclamantului a solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitate de

prezentare „fiind plecată din țară în perioada 30 martie 2008-6 aprilie

2008", fără a dovedi în vreun fel această susținere.

Mai mult, prin

motivele de recurs, s-a susținut că amânarea cauzei a fost solicitată în raport

de faptul că" din motive medicale nu s-a putut prezenta", contrar

motivului arătat în cererea scrisă și, de altfel, nedovedit.

În consecință

nu se poate reține în sarcina instanței de apel încălcarea dispozițiilor art.

156 C. proc. civ. și nicidecum nesocotirea dreptului la apărare al părții

întrucât cererea sa nu a fost temeinic motivată.

Cu privire la

motivul al doilea de recurs, este de reținut că situația de fapt stabilită în

fazele procesuale anterioare rezultă din dovezile administrate și nu mai poate

fi reapreciată în calea de atac a recursului, Înalta Curte putând verifica

numai modul în care, la situația de fapt stabilită, instanța de apel a

interpretat și apreciat dispozițiile legale incidente.

Din această

perspectivă Înalta Curte constată că în mod corect instanțele au apreciat că

pentru a beneficia de măsurile reparatorii constând în diferențe dintre

valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea

corespunzătoare a imobilului, contestatorul trebuia să formuleze notificarea

prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată până la data de 14

februarie 2002.

Pentru

considerentele expuse în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantul B.C.M. împotriva deciziei nr. 202 din

22 septembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2009.