AFFAIRE ACATRINEI c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

26.10.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Partiellement irrecevable;Violation de l'art. 6-1;Violation de P1-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE ACATRINEI c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

În cazul Acatrini c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Biersan Gyulumyan dnii Myjer David Thór Björgvinsson, Berro-Lefevre, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 5 octombrie 2006, Renunță la hotărâre, adoptat la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 7114/02) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Vasile La 20 mai 2001, Acatrinei și M Elena Acatrinei au sesizat Curtea la data de 20 mai 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamanții s-au plâns, din perspectiva articolului 6 din convenție, de neexecutarea de către administrația hotărârilor judecătorești definitive prin care se dispuneau de proprietatea asupra terenurilor și eliberarea titlurilor de proprietate și au considerat, prin urmare, că aceasta a fost o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. La 24 octombrie 2003, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Reclamanții, mamă și fiu, s-au născut în 1928 și, respectiv, 1948 și au reședința în Negrițești. Prin două hotărâri definitive din 11 noiembrie 1993, tribunalul departamental din Neamț a ordonat comisiei locale de la Magineni pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 ( Comisia locală de la Magineni.) de a pune reclamanta în posesia unui teren de 3,20 ha situat la Megineni și de a pune reclamantul și G.A. în posesia a două terenuri de 0,77 ha și, respectiv, 0,44 ha situate la Magineni. La 28 martie 1994, aceste hotărâri au devenit executorii. Prin hotărârea definitivă din 17 februarie 1994, tribunalul județean din Neamț a ordonat comisiei locale din Podoleni pentru aplicarea Legii nr. 18-1991 (inclusiv comisia locală din Podoleni) să pună reclamanta în posesia a două terenuri de 1,22 ha și, respectiv, 1,99 ha în perimetrul comunei Podoleni, fără a identifica locația acestora, și de a întocmi un proces-verbal de punere în posesie. Derulări efectuate de solicitanți pentru a obține executarea hotărârilor definitive din 11 noiembrie 1993 La 23 iunie 1994, reclamanții au sesizat tribunalul departamental din Neamț cu privire la o acțiune împotriva comisiei locale de la Magineni, care intenționa să o condamne la plata unei penalități cu titlu cominatoriu pentru neexecutarea hotărârilor definitive din 11 noiembrie 1993. September 1994, tribunalul departamental a acceptat acțiunea lor și a condamnat comisia locală de la Măgineni la plata unei penalități cu titlu cominatoriu de 5 000 lei românești (ROL) pe zi de întârziere în executarea hotărârii în cauză. 10. La 19 septembrie 1996, comisia locală de la Mărginieni a solicitat recurentei un proces-verbal de punere în posesie a unui teren de 5,27 ha situat la Mărginini. În procesul-verbal se menționa faptul că se merita executarea hotărârii din 11 noiembrie 1993. Procesul-verbal a fost semnat de recurentă. 11. La 14 februarie 1997, comisia locală de la Mărgineni dressa în favoarea reclamantului a prezentat un proces-verbal de punere în posesie a terenurilor de 0,77 ha și 0,44 ha situate la Mărgineni. Pe acest proces-verbal, semnat de solicitant, a fost indicat faptul că hotărârea din 11 noiembrie 1993 a fost executată. Derulate de recurentă pentru a obține executarea hotărârii definitive din 17 februarie 1994 12. La 23 iunie 1994, recurenta sesizează tribunalul județ din Neamț cu privire la o acțiune împotriva comisiei locale de la Podoleni pentru a fi condamnată la executarea hotărârii din 17 februarie 1994. Prin hotărârea din 6 septembrie 1994, tribunalul a acceptat acțiunea sa și a condamnat comisia locală de la Podoleni la plata unei penalități cu titlu cominatoriu de 5 În urma cererii recurentei, la 15 mai 1997, prefectura Neamț a ordonat comisiei locale de la Podoleni să o pună în posesia unui teren de 3,21 ha, în conformitate cu hotărârea din 17 februarie 1994 14. La 25 iulie 2001, Comisia locală de la Podoleni a măsurat parcelele de teren pentru a pune recurenta în posesia unui teren de 3,21 ha. Reclamantul, care reprezenta recurenta în cadrul acestei proceduri, a ezitat să accepte terenurile propuse. El susținea că terenurile propuse, așa cum erau identificate de comisie, păreau, în principiu, acceptabile, dar că, din cunoștințele sale, o parte din aceste terenuri erau folosite de alte persoane. Comisia locală de la Podoleni i-a cerut atunci să găsească o altă soluție sau să-i indice alte terenuri pentru punerea în posesie, lucru pe care reclamantul nu l-a făcut. În aceste condiții, comisia locală de la Podoleni a emis un proces-verbal care indica terenul acceptat în principiu de solicitant și a amânat punerea efectivă în posesie în toamna după recoltare. Reclamantul a refuzat să semneze acest proces-verbal. 15. La 13 decembrie 2001, Comisia locală de la Podoleni a elaborat un proces-verbal de punere în posesie în favoarea recurentei pentru 3,21 Ha de teren în conformitate cu hotărârea din 17 februarie 1994, astfel cum a fost identificată în procesul-verbal din 25 iulie 2001. Semnătura recurentei nu figurează pe acest proces-verbal. La 11 februarie 2002, comisia locală a emis un titlu de proprietate în favoarea reclamantei pentru terenul de 3,21 ha. 16. În 2003, reclamanții au adresat mai multe scrisori comisiei locale de la Podoleni pentru a contesta punerea în posesie în l'informație a utilizării efective a terenurilor, deoarece terții aveau și titluri de proprietate pe o parte din aceste terenuri. 17. Cu toate acestea, din înscrisurile din dosar reiese că reclamanta este singura titulară a unui drept de proprietate pe terenul în cauză și că Õ nicio altă persoană nu are dreptul de a acorda un titlu de proprietate sau nu a fost pusă în posesia acestor terenuri. 18. Prin scrisoarea din 26 ianuarie 2004, comisia departamentală din Neamț a informat instanțele că au fost puse în posesia terenului în conformitate cu hotărârea din 17 februarie 1994. În plus, Comisia i-a informat că, în măsura în care nu erau mulțumiți de punerea în posesie, li s-a permis să sesizeze instanțele naționale cu privire la o acțiune în anulare sau în modificarea titlului lor de proprietate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 18/91. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 19. 18/1991 privind domeniul funciar, 169/1997 de modificare a Legii 18/1991 și 29/1990 privind litigiile administrative, precum și a extraselor din Codul civil și din Codul de procedură civilă este descrisă în cauzele Sabin Popescu c. România 48102/99, § 42-46, 2 martie 2004) și Roman și Hogea c. România ((dec.), nr 62959/00, 31 august 2004). 1 DIN CONVENȚIA 20. Reclamanții susțin că refuzul autorităților competente de a se conforma hotărârilor din 11 noiembrie 1993 și 17 februarie 1994 ale tribunalului departamental din Neamț nu și-a respectat dreptul de acces la o instanță. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la admisibilitatea L a excepției guvernului întemeiat pe nerespectarea termenului de șase luni 21. Guvernul afirmă că partea cererii privind refuzul executarea hotărârilor din 11 noiembrie 1993 în favoarea reclamanților este inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni. Acesta se bazează pe faptul că, potrivit jurisprudenței Curții în materie de încălcare continuă, termenul de șase luni începe să curgă din momentul în care se pune capăt situației continue (Skowronski c. Polonia (dec.) n 37609/97, 19 martie 2002, Paar Ungaria (dec.) n 40867/98, 20 septembrie 2001 și Malama Grecia, nr 43622/98, 1 martie 2001, § 34). Or, în speță, cele două hotărâri din 11 noiembrie 1993 au fost executate la 19 septembrie 1996 și 17 februarie 1997, adică cu mai mult de șase luni înainte ca reclamanții să sesizeze Curtea cu privire la această cauză, și anume la 20 mai 2001. 22. Reclamanții nu prezintă în mod expres observații cu privire la această excepție, dar susțin că, deși au fost puse în posesia terenului în conformitate cu hotărârile menționate anterior, alte persoane au obținut, de asemenea, titluri de proprietate pe aceleași terenuri. 23. Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Or, în cazul în care presupusa încălcare constă într-o situație continuă, termenul de șase luni începe să curgă numai din momentul în care această situație continuă (a se vedea mutatis mutandis Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec., p. 508, § 35 și Marinakos Grecia (dec.), nr. 49282/99, 29 martie 2000). În cazul de față, Curtea ia notă de faptul că reclamanții se plâng de refuzul autorității competente de a le pune în posesia terenului în conformitate cu hotărârile din 11 noiembrie 1993. Cu toate acestea, Curtea constată că cele două hotărâri au fost executate la 19 septembrie 1996 și, respectiv, 17 februarie 1997, astfel cum reiese din procesele-verbale întocmite de autoritățile competente cu aceste ocazii. Prin urmare, situația continuă a fost încheiată cu mai mult de șase luni înainte de 20 mai 2001, data depunerii cererii în fața Curții. în plus, în măsura în care reclamanții au intentat să se plângă de o executare ineficientă a hotărârilor în cauză și având în vedere că acestea nu erau obligate să epuizeze căile de atac interne (Mihai-Iulian Popescu România, n 2911/02, § 43, 29 septembrie 2005, Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 19, 27 mai 2004), aceștia ar fi trebuit să sesizeze Curtea în acest sens în termen de șase luni. luna de la data presupusei încălcări a Convenției. 25. În consecință, această parte a spătarului este întârziată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Guvernul susține că reclamanta nu mai poate contesta o încălcare a drepturilor sale care decurge din convenție, din momentul în care hotărârea din 17 februarie 1994 a fost executată și indică faptul că, la 13 decembrie 2001, recurenta a fost pusă în posesia sa, în conformitate cu hotărârea menționată anterior și că a fost întocmit un proces-verbal în acest scop. 27. Guvernul afirmă că această excepție poate fi invocată în toate etapele procedurii (Burdov c. Rusia, n 59498/00, § 30 CEDO 2002 III). De asemenea, subliniază că, în măsura în care recurenta a văzut repararea prejudiciului său de către instanțele interne, aceasta și-a pierdut calitatea de victimă (Popov c. Ucraina (dec.), n 13243/02, 8 iulie 2003). 28. Recurenta contestă excepia guvernului. Aceasta susține că hotărârea din 17 februarie 1994 nu a fost executată cu diligenă și în mod efectiv de către autorităile naionale, ținând cont de ceea ce alte persoane utilizează aceste terenuri. 29. Curtea amintește că, potrivit unei jurisprudei constante, de către În mod normal, o decizie sau o măsură favorabilă reclamanților nu este suficientă pentru a le retrage calitatea de victimă. (a se vedea, printre altele, Lüdi c. Elveția, Hotărârea iunie 1992, seria A n 238, p. 18, § 34, și Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDH 1999 VI). 30. Curtea ia notă de faptul că decizia din 17 februarie 1994 nu a fost, prin urmare, executată decât la 13 decembrie 2001. Cu toate acestea, în măsura în care nicio hotărâre judecătorească nu a recunoscut o posibilă încălcare și nici nu a remediat prejudiciul invocat de reclamant ca urmare a duratei executării, aceasta constată că condițiile impuse de jurisprudență pentru a pierde calitatea de victimă a unei victime Prin urmare, Curtea consideră că reclamanta poate fi considerată victima unei încălcări a drepturilor sale protejate de Convenție. 31. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția. În ceea ce privește cauza recurentei referitoare la neexecutarea de către autoritățile naționale a hotărârii definitive din 17 februarie 1994, în favoarea recurentei, Curtea constată că nu este în mod vădit întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Aceasta arată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 33. Guvernul reamintește jurisprudența Curții potrivit căreia executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din 40).În plus, acesta subliniază faptul că: a aprecia durata rezonabilă a unei proceduri, trebuie să se țină seama de circumstanțele speciale din speță, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și al autorităților (Zappia c. Italia, Hotărârea din 26 septembrie 1996, Rec., 1996 IV, p. 1412, § 23). 34. Cu toate acestea, guvernul a recunoscut că perioada care trebuie luată în considerare începe la 20 iunie 1994, data la care România a ratificat Convenția Antonetto c. Italia, nr. 15918/89, § 29, 20 iulie 1994, data la care România a ratificat Convenția Antonetto c. Italia 2000). Prin urmare, hotărârea în cauză a fost executată în termen de șapte ani și șase luni, care totuși nu poate fi imputată autorităților competente. În această privință, guvernul constată că, deși recurenta ar fi fost invitată în repetate rânduri să își prezinte primaria pentru a clarifica situația de pe teren, aceasta nu a fost niciodată prezentată și a refuzat să semneze procesul verbal de punere în posesie. 35. Guvernul consideră că reclamanta ar fi putut solicita executarea forțată a hotărârii și să introducă acțiuni în fața instanțelor, fie în scopul obținerii executării prin echivalent, fie în scopul de a obliga autoritățile să execute hotărârea și de a le condamna la plata penalităților cu titlu cominatoriu sau la plata unei amenzi civile. 36. Recurenta contestă teza guvernului, argumentând că a cooperat cu autoritățile administrative pentru a asigura punerea lor în posesia sa și justifică refuzul de a semna procesul verbal din 25 iulie. 2001 de faptul că terenul oferit de comisie este în posesia unor terți. Prin urmare, punerea sa în posesia formală nu merită o executare efectivă a hotărârii din 17 februarie 1994. 37. Curtea amintește că, potrivit unei jurisprudențe constante, executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din În sensul articolului 6 din Convenție, dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant este aceea că o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie rămâne în detrimentul unei părți (Imobilitate Saffi Italia [GC], nr 22774/93, § 63 CEDH 1999 V). 38. Curtea admite, împreună cu guvernul, că dreptul de acces la o Tribunalul nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe (Sangier Franța) 50342/99, § 39, 27 mai 2003. Cu toate acestea, Comisia constată că, în cazul în care administrația refuză sau omite să execute sau întârzie să facă acest lucru, garanțiile prevăzute la art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii își pierd orice motiv de a fi ( Hornsby menționat anterior, § 41). 39. Curtea constată că, la 13 decembrie 2001, comisia locală de la Podoleni a pus recurenta în posesia terenului în conformitate cu hotărârea din 17 februarie 1994. Cu toate acestea, recurenta a declarat că nu a semnat procesul-verbal de punere în posesie, pe motiv că anumite părți terțe utilizează o parte din teren, fără a face totuși dovada afirmațiilor sale. Or, Curtea constată că din dosar reiese că situația juridică a terenului în cauză este clară și că recurenta este singurul titular al unui drept de proprietate pe teren, nicio altă persoană nefiind văzută emiterea unui titlu de proprietate sau a unei puneri în posesia acestor terenuri. Prin urmare, autoritatea administrativă competentă și-a îndeplinit obligația care i-a fost impusă prin hotărârea menționată anterior. 40. Cu toate acestea, Curtea amintește că a considerat deja că omisiunea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil unei decizii definitive poate duce la o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, în special atunci când obligația de executare a deciziei în cauză aparține unei autorități administrative (a se vedea, mutatis mutandis Metaxas citată anterior, punctul 26, Burdov citată anterior, §§ 36-38, Timofeyev c. Rusia, nr. 58263/00, § 41-42, 23 octombrie 2003 și Dubenko Ucraina, nr. 74221/01, § 36, 11 ianuarie 2005). 41. În acest caz, comisia locală a executat hotărârea din 17 ianuarie 2005 februarie 1994 numai la 31 decembrie 2001 și aceasta, în ciuda atitudinii ezitante a reclamanților (punctul 14 de mai sus). În aceste condiții, Curtea este de părere că comisia locală de la Podoleni ar fi putut lua inițiativa mai devreme pentru a executa hotărârea în cauză, așa cum a făcut în 2001 (punctul 15 de mai sus). Acest lucru cu atât mai mult cu cât hotărârea în cauză nu a stabilit amplasarea terenului care trebuie acordat recurentei și cu atât aceasta era singura autoritate competentă pentru a identifica terenul liber și pentru a formula oferte concrete. Prin urmare, Curtea nu este de acord că întârzierea executării este imputabilă reclamanților. 42. Pe de altă parte, Curtea a afirmat deja că căile de atac sugerate de guvern, și anume cererea de penalități cu titlu cominatoriu sau de despăgubiri, sunt mijloace indirecte de executare a deciziei definitive și, prin urmare, nu sunt de natură să remedieze direct presupusa încălcare ( Roman și Hogea c. România (dec.), 62959/00, 31 august 2004). Prin urmare, recurenta nu putea fi obligată să le utilizeze pentru a fi executată pentru hotărârile judecătorești pronunțate în speță. Prin urmare, nu era necesar niciun demers în ceea ce privește executarea forțată a hotărârilor definitive prin care se dispunea punerea în posesie a n Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona Curții că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în aplicare cu cele mai bune intenții hotărârea favorabilă reclamantei. 44. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 45. Recurenta denunță o încălcare a dreptului său de proprietate ca urmare a executării de către autoritatea administrativă competentă a hotărârii din 17 februarie 1994 pronunțată în favoarea sa de către instanțele interne. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 46. Guvernul susține că hotărârile interne definitive nu au dat naștere în patrimoniul recurentei un "bine" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care instanțele naționale au condamnat comisiile locale numai pentru a o pune în posesia terenului și nu au determinat locația terenului care urmează să fie acordat. În plus, în opinia sa, prezenta cauză se deosebește de cauza Jasiunian Lituania 4050/98, 6 martie 2003, § 44) din cauza faptului că obligația impusă comisiilor locale de a pune reclamanta în posesia terenului nu era alternativă cu obligația de a-i plăti o indemnizație în cazul în care punerea în posesie a terenului nu mai era posibilă Burdov menționat anterior, § 35). 47. În orice caz, guvernul subliniază că, chiar și presupunând că recurenta ar putea pretinde că are un "bine," în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întârzierea în executarea hotărârii în cauză nu este imputată autorităților. 48. Recurenta contestă teza guvernului. 49. Pentru a stabili dacă recurenta dispune de un 1, Curtea trebuie să verifice dacă hotărârea din 17 februarie 1994 a creat în cadrul acesteia o creanță suficient de stabilită pentru a fi exigibilă (a se vedea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia , Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A n 301 B, p. 84, § 59). 50. Curtea amintește că noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât de multe bunuri actuale. În acest caz, hotărârea din 17 februarie 1994 a creat în beneficiul recurentei, în beneficiul recurentei, un drept de proprietate (Kopecky c. Slovacia [GC], nr 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004). În aceste condiții, creanța sa este suficient de stabilită pentru a constitui o valoare patrimonială care duce la aplicarea garanțiilor prevăzute în art. 1 din Protocolul nr. 51. Cu toate acestea, Curtea constată că, în cazul de față, hotărârea în cauza reclamantei de terenuri nu a fost executată în termene rezonabile, ceea ce este imputabil exclusiv autorităților administrative competente. Prin urmare, în cazul în care persoana respectivă obține executarea imediată și completă a acestei hotărâri judecătorești, aceasta trebuie să analizeze într-o interferență în dreptul său la respectarea bunurilor sale, care intră sub incidența primei propoziții a primului paragraf de la art. 1 din Protocolul nr. 52. În cazul în care este într-adevăr valabil faptul că o reclamantă a fost pusă în posesia terenului la care a avut dreptul, Curtea consideră că: Õ din cauza întârzierii în execuție imputată autorităților, aceasta a suferit un prejudiciu care rezultă din lipsa bunurilor sale timp de mulți ani (Sabin Popescu menționat anterior, §§ 80-81). 53. Curtea ia notă de faptul că statul membru a oferit nicio justificare valabilă pentru ingerința cauzată de neexecuție într-un termen rezonabil al hotărârii judecătorești pronunțate în speță. Prin urmare, aceasta a fost arbitrară și a încălcat principiul legalității. O astfel de concluzie scutește Curtea de a verifica dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general și imperativele de protecție a drepturilor individuale ale reclamanților ( Metaxas citată anterior, § 31). 54. Prin urmare, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt impediment consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul material și moral, recurenta solicită suma de 1 000 000 EUR (EUR). 57. Guvernul ia notă de faptul că reclamanta nu numără separat suma pentru prejudiciul material și moral. În orice caz, acesta consideră că suma solicitată cu titlu de despăgubire este excesivă, în special ținând seama de faptul că deciziile interne definitive au fost executate de către autoritățile competente. În plus, guvernul amintește că, în cauza Sabin Popescu menționat anterior, după ce a constatat o încălcare a articolului 6 din Convenție, Curtea a acordat reclamantului suma de 1 500 EUR pentru lipsa unui teren timp de mai mulți ani. 58. Curtea arată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în cazul în speță în durata neexecutării obligației de a pune reclamanta în posesia terenului în temeiul unei hotărâri definitive din 17 februarie 1994. Cu toate acestea, Curtea constată că recurenta nu mai poate contesta niciun prejudiciu material al acestui șef, în măsura în care a primit titlul de proprietate al terenului în cauză (punctul 15 de mai sus). 59. Cu toate acestea, Curtea consideră că recurenta a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de întârzierea în executarea hotărârii pronunțate în favoarea sa și că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare de încălcare. 60. În aceste circumstanțe, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și acționând în mod echitabil, după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea alocă reclamantei 3 200 EUR pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 61. Reclamanții nu solicită cheltuieli și cheltuieli de judecată, pe motiv că nu au păstrat documente justificative. 62. Conform jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. Prin urmare, în speță, Curtea nu acordă nimic în acest sens. Interese moratorii 63. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA L 1 din Protocolul nr. 1 A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 200 EUR (trei mii două sute EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care urmează să fie convertită în lei la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 octombrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președinte