ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4440/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 462 din 14 mai

2008, Tribunalul Timiș a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de zece

funcționari publici din cadrul Tribunalului Timiș, în contradictoriu cu C.N.C.D.,

acțiune având ca obiect: 1) obligarea pârâților și a chematului în garanție la

plata sporului de utilizare a calculatorului de 15% din salariul de bază brut

pentru perioada decembrie 2004 până la zi și pe viitor; 2) acordarea a trei

zile de concediu de odihnă în plus, ca drept aferent sporului pentru condiții

deosebite pe care îl primesc, pentru trecut (cu trei ani în urmă) și începând

cu data introducerii acțiunii.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea

de intervenție în interes propriu formulată de numita C.L.M., în contradictoriu

cu aceiași pârâți și chematul în garanție, având același obiect ca acțiunea

principală.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în drept: că sporul pretins de reclamanți nu este prevăzut pentru

categoria funcționarilor publici din sistemul justiției; că reclamanții

primesc, în temeiul art. 22 din O.U.G. nr. 8/2007, un spor de 15% pentru

condiții deosebite de muncă, spor având aceeași natură cu cel prevăzut de

dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 27/2006; că sporul pretins de reclamanți nu

se poate întemeia decât pe o lege care să-l prevadă, iar nu pe situația că

personalul auxiliar de specialitate și serviciul contabilitate și informatică

din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și Ministerul Justiției ar încasa

un asemenea spor, distinct, pe baza unor ordine interne; că nu există o

discriminare între personalul serviciului de contabilitate al Înaltei Curți de

Casație și Justiție și reclamanții de la Tribunalul Timiș, întrucât

dispozițiile art. 6 C. muncii, care consacră salariu egal pentru muncă egală,

presupune, în mod esențial, existența unor condiții similare de muncă la

același angajator, ceea ce în speță nu există.

A apreciat instanța că, în sensul art. 14

din C.E.D.O., diferența de tratament devine „discriminare” numai atunci când se

induc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca aceste

distincții să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, în vreme ce, în

speță, încadrarea diferită a reclamanților în raport cu cei cu care se compară are

o justificare rezonabilă și obiectivă.

În plus, a observat instanța, tratamentul

diferențiat trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea

recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a unui drept

recunoscut de lege, în vreme ce dreptul pretins de reclamanți nu este prevăzut

de nicio lege.

În ceea ce privește al doilea capăt de

cerere, instanța a constatat că dreptul pretins de reclamanți are ca temei

dispozițiile art. 142 C. muncii, neaplicabile lor, în calitate de funcționari

publici, având un raport de serviciu, iar nu un contract de muncă.

Împotriva sentinței au declarat în termen

recursul de față reclamanții și intervenienta, cererea fiind legal scutită de

plata taxei de timbru.

În motivarea cererii, recurenții

reiterează argumentarea din acțiune, arătând în esență:

- că, prin informatizarea instanțelor de

judecată și introducerea sistemului ECRIS, reclamanții lucrează permanent și

nemijlocit cu calculatorul, consecința fiind afectarea sănătății în general și

a vederii în special;

- că sporul pentru condiții vătămătoare

li se cuvine pentru că unor salariați din cadrul aceluiași sistem li se acordă;

- că sporurile pentru diferite condiții

vătămătoare se pot cumula, deoarece se datorează unor cauze diferite;

- că beneficiul celor trei zile în plus la

concediul de odihnă este prevăzut de art. 142 C. muncii și trebuie acordat

conform art. 40 pct. 2 lit. c) din același cod;

- că reclamanții se consideră

discriminați, în sensul art. 2 și art. 6 din O.U.G. nr. 137/2000, întrucât le-a

fost refuzat un spor care se acordă altor categorii socio-profesionale,

încălcându-se astfel și dispozițiile art. 16 din Constituția României, dar și

cele ale art. 2 și art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului;

- că Legea nr. 188/1999 reglementează printre

condițiile de numire într-o funcție publică, pe cea de a poseda cunoștințe de

operare pe calculator sau de dactilografiere, ceea ce reprezintă o clauză

obligatorie a raportului de serviciu, iar acestei obligații îi corespunde

obligația de plată a angajatorului, având în vedere că raportul de serviciu are

caracter sinalagmatic;

- că cererea reclamanților are ca temei

dispozițiile art. 14 din C.E.D.O. și jurisprudența Curții Europene de la

Strasbourg, precum și decizia nr. 1/1994 a Plenului Curții Constituționale,

art. 21 din Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale, Convenția nr.

111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă, precum și Directiva

2000/JIC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal

privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în sensul că toate

acestea prevăd interzicerea discriminării, definesc „discriminarea”, stabilesc

după ce criterii trebuie analizat „tratamentul diferențiat”;

- că principiul egalității de tratament

în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de

salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă, iar nu

neapărat similară;

- că reclamanții nu pot fi tratați

diferit și discriminatoriu față de restul personalului din unitățile bugetare,

refuzându-li-se acest spor, neexistând o justificare obiectivă și rezonabilă a

excluderii lor.

- că existența discriminării indirecte

rezultă și din: dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului; dispozițiile art. 7 din Pactul internațional cu privire la

drepturile economice, sociale și culturale; dispozițiile Protocolului 12 la C.E.D.O.;

art. 4 din Carta socială europeană revizuită; Legea nr. 53/2003 art. 5, art. 6,

art. 8, art. 39, art. 40, art. 54, art. 65 și art 155; art. 20, art. 16, art. 53

și art. 41 din Constituție;

- că reclamanților li se cuvine

suplimentarea concediului de odihnă cu 3 zile în temeiul art. 142 și art. 40

pct. 2 lit. c) C. muncii.

Recursul nu se fondează.

1.Sporul „de lucru la calculator” la

care se referă reclamanții în acțiune nu reprezintă altceva decât o

reglementare a sporului pentru condiții deosebite de muncă (

grele, vătămătoare sau periculoase), iar nu un

spor distinct,

reglementat ca atare

în favoarea reclamanților prin vreun act normativ.

Astfel, art. 30 din O.U.G. nr. 177/2002 a prevăzut că:

„(1) Pentru condiții deosebite de muncă, grele,

vătămătoare sau

periculoase, la instanțele judecătorești și parchete, se acordă un spor de 15%

din indemnizația

de

încadrare brută lunară, proporțional cu timpul efectiv lucrat în aceste

condiții".

Ulterior, O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea

și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal

din sistemul justiției, act normativ în vigoare, a preluat aceleași prevederi

în art. 7 care

stabilește: ,,(1) Pentru condiții deosebite de muncă,

grele, vătămătoare sau periculoase,

judecătorilor, procurorilor,

magistraților-asistenți și personalului asimilat acestora li se acordă un spor

de 15% din indemnizația de

încadrare brută lunară, proporțional cu timpul efectiv lucrat în aceste

condiții”.

Din interpretarea textelor de lege incidente în

materia salarizării a funcționarilor publici mai sus­

menționate

rezultă cu claritate că acordarea sporului de 15% este condiționată de

stabilirea, pe baza unei

expertize de specialitate, a

existenței unor condiții de muncă deosebite, grele, vătămătoare

sau periculoase.

Așadar, dispozițiile legale invocate nu pot fi

interpretate în sensul obligativității acordării sporului de

mai

multe ori. El poate fi acordat o singură dată și numai pentru anumiți

funcționari publici care își desfășoară activitatea în cadrul autorităților și

instituțiilor publice în care funcționează: instalații care generează câmpuri

electromagnetice de radiofrecvență produse de emițători pentru comunicații,

instalații de microunde, instalații de curenți de înaltă frecvență, stații de

bruiaj, dar numai în urma aprecierii

unui expert de specialitate asupra existenței în cadrul

fiecărei instanțe în parte, a condițiilor prevăzute de legiuitor.    2.Potrivit

art. 23 din O.G nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a

altor drepturi ale funcționarilor publici, aceștia beneficiază anual de un

concediu de odihnă plătit de 21, respectiv 25 de zile lucrătoare, în funcție de

vechimea în muncă.

Având

în vedere că textul enunțat mai sus are caracter special, potrivit principiului

specialia generalibus derogant, el are prioritate față de dispozițiile din

Codul muncii. Reclamanții nu pot invoca regulile generale prevăzute de

legislația muncii, câtă vreme actele normative

speciale nu reglementează zile de concediu suplimentare pentru condiții

grele, periculoase sau vătămătoare.

De

altfel, conform

art.

1 alin. (2) C. muncii: „Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă

reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin

dispoziții specifice derogatorii."

Iar,

art. 295 C. muncii stabilește că: „Prevederile prezentului cod se aplică cu

titlu de drept comun și acelor raporturi juridice

de muncă neîntemeiate pe un contract individual de

muncă, în măsura în

care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este

incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective."

În

speță, însă, drepturile reclamanților sunt reglementate exhaustiv de legea

specială, astfel încât incidența Codului muncii nu poate fi primită.

În

raport cu aceste considerente, argumentarea recurenților pe baza O.G. nr.

137/2000, a C.E.D.O., a textelor constituționale și a unor convenții

internaționale, nu este relevantă în cauză. Aceasta deoarece în speță nu se

pune problema îngrădirii exercițiului dreptului la muncă al recurenților, ci

doar aceea că ei pretind niște drepturi salariale care, în ceea ce-i privește,

nu sunt prevăzute de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.R., ș.a.,

împotriva sentinței civile, nr. 462/CA din 14 mai 2008 a Tribunalului Timiș, secția

comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2

decembrie 2008.