ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4440/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 462 din 14 mai 2008, Tribunalul Timiș a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de zece funcționari publici din cadrul Tribunalului Timiș, în contradictoriu cu C.N.C.D., acțiune având ca obiect: 1) obligarea pârâților și a chematului în garanție la plata sporului de utilizare a calculatorului de 15% din salariul de bază brut pentru perioada decembrie 2004 până la zi și pe viitor; 2) acordarea a trei zile de concediu de odihnă în plus, ca drept aferent sporului pentru condiții deosebite pe care îl primesc, pentru trecut (cu trei ani în urmă) și începând cu data introducerii acțiunii.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenție în interes propriu formulată de numita C.L.M., în contradictoriu cu aceiași pârâți și chematul în garanție, având același obiect ca acțiunea principală. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în drept: că sporul pretins de reclamanți nu este prevăzut pentru categoria funcționarilor publici din sistemul justiției; că reclamanții primesc, în temeiul art. 22 din O.U.G. nr. 8/2007, un spor de 15% pentru condiții deosebite de muncă, spor având aceeași natură cu cel prevăzut de dispozițiile art. 7 din O.U.G.

nr. 27/2006; că sporul pretins de reclamanți nu se poate întemeia decât pe o lege care să-l prevadă, iar nu pe situația că personalul auxiliar de specialitate și serviciul contabilitate și informatică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și Ministerul Justiției ar încasa un asemenea spor, distinct, pe baza unor ordine interne; că nu există o discriminare între personalul serviciului de contabilitate al Înaltei Curți de Casație și Justiție și reclamanții de la Tribunalul Timiș, întrucât dispozițiile art. 6 C. muncii, care consacră salariu egal pentru muncă egală, presupune, în mod esențial, existența unor condiții similare de muncă la același angajator, ceea ce în speță nu există.

A apreciat instanța că, în sensul art. 14 din C.E.D.O., diferența de tratament devine „discriminare” numai atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca aceste distincții să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, în vreme ce, în speță, încadrarea diferită a reclamanților în raport cu cei cu care se compară are o justificare rezonabilă și obiectivă. În plus, a observat instanța, tratamentul diferențiat trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege, în vreme ce dreptul pretins de reclamanți nu este prevăzut de nicio lege. În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, instanța a constatat că dreptul pretins de reclamanți are ca temei dispozițiile art. 142 C. muncii, neaplicabile lor, în calitate de funcționari publici, având un raport de serviciu, iar nu un contract de muncă.

Împotriva sentinței au declarat în termen recursul de față reclamanții și intervenienta, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru. În motivarea cererii, recurenții reiterează argumentarea din acțiune, arătând în esență: - că, prin informatizarea instanțelor de judecată și introducerea sistemului ECRIS, reclamanții lucrează permanent și nemijlocit cu calculatorul, consecința fiind afectarea sănătății în general și a vederii în special; - că sporul pentru condiții vătămătoare li se cuvine pentru că unor salariați din cadrul aceluiași sistem li se acordă; - că sporurile pentru diferite condiții vătămătoare se pot cumula, deoarece se datorează unor cauze diferite; - că beneficiul celor trei zile în plus la concediul de odihnă este prevăzut de art. 142 C. muncii și trebuie acordat conform art. 40 pct. 2 lit. c) din același cod; - că reclamanții se consideră discriminați, în sensul art. 2 și art. 6 din O.U.G.

nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzat un spor care se acordă altor categorii socio-profesionale, încălcându-se astfel și dispozițiile art. 16 din Constituția României, dar și cele ale art. 2 și art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; - că Legea nr. 188/1999 reglementează printre condițiile de numire într-o funcție publică, pe cea de a poseda cunoștințe de operare pe calculator sau de dactilografiere, ceea ce reprezintă o clauză obligatorie a raportului de serviciu, iar acestei obligații îi corespunde obligația de plată a angajatorului, având în vedere că raportul de serviciu are caracter sinalagmatic; - că cererea reclamanților are ca temei dispozițiile art. 14 din C.E.D.O.

și jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg, precum și decizia nr. 1/1994 a Plenului Curții Constituționale, art. 21 din Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale, Convenția nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă, precum și Directiva 2000/JIC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în sensul că toate acestea prevăd interzicerea discriminării, definesc „discriminarea”, stabilesc după ce criterii trebuie analizat „tratamentul diferențiat”; - că principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă, iar nu neapărat similară; - că reclamanții nu pot fi tratați diferit și discriminatoriu față de restul personalului din unitățile bugetare, refuzându-li-se acest spor, neexistând o justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lor.

- că existența discriminării indirecte rezultă și din: dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; dispozițiile art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale; dispozițiile Protocolului 12 la C.E.D.O.; art. 4 din Carta socială europeană revizuită; Legea nr. 53/2003 art. 5, art. 6, art. 8, art. 39, art. 40, art. 54, art. 65 și art 155; art. 20, art. 16, art. 53 și art. 41 din Constituție; - că reclamanților li se cuvine suplimentarea concediului de odihnă cu 3 zile în temeiul art. 142 și art. 40 pct. 2 lit. c) C. muncii. Recursul nu se fondează. 1.Sporul „de lucru la calculator” la care se referă reclamanții în acțiune nu reprezintă altceva decât o reglementare a sporului pentru condiții deosebite de muncă ( grele, vătămătoare sau periculoase), iar nu un spor distinct, reglementat ca atare în favoarea reclamanților prin vreun act normativ.

Astfel, art. 30 din O.U.G. nr. 177/2002 a prevăzut că: „(1) Pentru condiții deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase, la instanțele judecătorești și parchete, se acordă un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, proporțional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiții". Ulterior, O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, act normativ în vigoare, a preluat aceleași prevederi în art. 7 care stabilește: ,,(1) Pentru condiții deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase, judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți și personalului asimilat acestora li se acordă un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, proporțional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiții”.

Din interpretarea textelor de lege incidente în materia salarizării a funcționarilor publici mai sus­ menționate rezultă cu claritate că acordarea sporului de 15% este condiționată de stabilirea, pe baza unei expertize de specialitate, a existenței unor condiții de muncă deosebite, grele, vătămătoare sau periculoase. Așadar, dispozițiile legale invocate nu pot fi interpretate în sensul obligativității acordării sporului de mai multe ori. El poate fi acordat o singură dată și numai pentru anumiți funcționari publici care își desfășoară activitatea în cadrul autorităților și instituțiilor publice în care funcționează: instalații care generează câmpuri electromagnetice de radiofrecvență produse de emițători pentru comunicații, instalații de microunde, instalații de curenți de înaltă frecvență, stații de bruiaj, dar numai în urma aprecierii unui expert de specialitate asupra existenței în cadrul fiecărei instanțe în parte, a condițiilor prevăzute de legiuitor.

2.Potrivit art. 23 din O.G nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, aceștia beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit de 21, respectiv 25 de zile lucrătoare, în funcție de vechimea în muncă. Având în vedere că textul enunțat mai sus are caracter special, potrivit principiului specialia generalibus derogant, el are prioritate față de dispozițiile din Codul muncii. Reclamanții nu pot invoca regulile generale prevăzute de legislația muncii, câtă vreme actele normative speciale nu reglementează zile de concediu suplimentare pentru condiții grele, periculoase sau vătămătoare.

De altfel, conform art. 1 alin. (2) C. muncii: „Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii." Iar, art. 295 C. muncii stabilește că: „Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective." În speță, însă, drepturile reclamanților sunt reglementate exhaustiv de legea specială, astfel încât incidența Codului muncii nu poate fi primită. În raport cu aceste considerente, argumentarea recurenților pe baza O.G.

nr. 137/2000, a C.E.D.O., a textelor constituționale și a unor convenții internaționale, nu este relevantă în cauză. Aceasta deoarece în speță nu se pune problema îngrădirii exercițiului dreptului la muncă al recurenților, ci doar aceea că ei pretind niște drepturi salariale care, în ceea ce-i privește, nu sunt prevăzute de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.R., ș.a., împotriva sentinței civile, nr. 462/CA din 14 mai 2008 a Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2008.