ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 171/2008

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 21 decembrie 2006 și

înregistrată la Tribunalul Timiș, secția civilă, sub nr. 23/30/2007, reclamanții

M.C., B.G. și S.M. au chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și

Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora la plata de despăgubiri

constând în drepturi salariale reprezentând 30% din indemnizația de încadrare brută,

conform O.U.G. nr. 43/2002 pentru perioada noiembrie 2002-aprilie 2004 către toți

reclamanții; de 40% pentru perioada 01 mai 2004-31 decembrie 2004 pentru reclamanții

M.C. și B.G. și pentru perioada 01 mai 2004-31 iulie 2005 pentru reclamantul S.M.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că prin hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005 a Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării s-a constatat existența unei discriminări

directe, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000, modificată

și completată.

Prin această hotărâre

s-a constatat că acordarea sporului de 30% și ulterior de 40% numai anumitor categorii

de personal, conduce la aplicarea unui tratament diferențiat între magistrații care

efectuează urmărirea penală în cauzele de corupție și cei care participă la judecarea

acestora, în raport de ceilalți magistrați.

Pârâtul Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin întâmpinarea formulată, a invocat

excepția necompetenței materiale a instanței în raport de prevederile art. 36

alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, excepția prescripției parțiale a dreptului material

la acțiune pentru perioada 2002-2003, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr.

167/1998.

Pârâtul a formulat cerere

de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Pe fondul cererii, pârâtul

a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, acordarea sporului numai pentru

anumite categorii de magistrați nu constituie discriminare, astfel cum aceasta este

definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare.

Pârâtul Ministerul Economiei

și Finanțelor, prin mandatar D.G.F.P. Timiș, prin întâmpinarea formulată, a ridicat

excepția lipsei calității procesuale pasive și respingerea ca inamisibilă a cererii

de chemare în garanție. S-au invocat prevederile art. 18 alin. (2) lit. b) și

art. 28 lit. e) din Legea nr. 500/2002, art. 60-63 C. proc. civ., art. 47 alin.

(4) din Legea nr. 500/2002.

Prin sentința civilă

nr. 1694/PI din 15 august 2007, pronunțată în Dosarul nr. 23/30/2007, Tribunalul

Timiș, secția civilă, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul Timiș a reținut că instanța competentă să soluționeze litigiile privind

drepturile salariale ale magistraților este Curtea de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal, conform art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006.

S-a mai reținut că dispozițiile

cuprinse în C. muncii – Legea nr. 53/2003 au caracter de normă generală, iar dispozițiile

ce alcătuiesc conținutul O.U.G. nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 45/2007 au caracter

de normă specială, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) C. muncii.

Învestită prin declinarea

competenței materiale, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, prin sentința civilă nr. 2456 din 11 octombrie 2007, pronunțată în Dosarul

nr. 23/30/2007 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența

de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă.

În considerente, Curtea

de Apel București a reținut că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 36

din O.U.G. nr. 27/2006, deoarece reclamanții în calitate de magistrați, nu contestă

modul de stabilire a drepturilor salariale și nu au urmat procedura prealabilă prevăzută

de art. 36 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 27/2006.

S-a mai constatat că acțiunea

reclamanților are ca obiect plata sporului acordat magistraților care sunt implicați

în soluționarea cauzelor privind infracțiuni de corupție.

Față de natura cauzei

și obiectul acesteia, despăgubiri bănești, sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 168/1996 – dreptul comun în materie, competența de soluționare în primă instanță,

revenind Tribunalului Timiș, secția civilă.

Curtea de Apel București

a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei

Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului, în temeiul prevederilor

art. 20, 21 și 22 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul conform art. 22

alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în

primă instanță în favoarea Tribunalului Timiș, pentru următoarele considerente:

Obiectul acțiunii reclamanților

îl reprezintă plata unor drepturi salariale restante pe perioada 2002-2005.

Prevederile cuprinse în

art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 45/2007, se referă

la personalul salariat potrivit prezentei ordonanțe de urgență care, nemulțumit

de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație la organele

de conducere, prevăzute în mod expres în text.

Drepturile salariale se

stabilesc după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație

și Justiție, de președintele C.S.M. sau de procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 9 din O.U.G. nr. 27/2006.

Reclamanții nu au contestat

modul de stabilire a drepturilor salariale, conform art. 9 sus-menționat, și nu

aveau obligația să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art. 36 alin. (1) cum

nu aveau obligația să se adreseze instanței de contencios administrativ competente,

în cazul în care erau nemulțumiți de soluționarea contestației [art. 36 alin.

(2)].

Cererea reclamanților

se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) C. muncii, conform cărora „prezentul

cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale numai în

măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii”.

În speță, nu există o

lege specială derogatorie, iar sintagma „raporturile de muncă” trebuie înțeleasă

în sens larg, aplicându-se nu numai persoanelor care au încheiat un contract tipic

de muncă.

Prevederile C. muncii

se aplică tuturor categoriilor de salariați (magistrați, funcționari publici cu

statut special, etc.), cât timp nu există o lege specială derogatorie.

Cum în prezenta cauză

nu există o astfel de lege specială, care să reglementeze materia drepturilor bănești

restante, competența judecării în primă instanță a cererii reclamanților aparține

Tribunalului Timiș, ca instanță de conflicte de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe M.C., B.G., S.M., Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și

Ministerul Economiei și Finanțelor, în favoarea Tribunalului Timiș, ca instanță

de conflicte de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2008.