AFFAIRE EMANUELE CALANDRA ET AUTRES c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 71310/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și prin care patru cetățeni ai acestui stat, dl. Francesco Emanuele Calandra, dl. Nicola Emanuele, d-na Rossella Emanuele și d-na Wanda Bocca ("reclamanții"), au sesizat Curtea pe 20 noiembrie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de dl. C. F. Emanuele, avocat la Roma. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dl. I. M. Braguglia, și de coagentul acestuia, dl. F. Crisafulli.

Reclamanții se plângeau în special de o încălcare nejustificată a dreptului lor de a respecta proprietatea acestora, precum și de absența echității procedurii în fața instanțelor interne.

Cererea a fost distribuită Primei Secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Pe 18 septembrie 2003, camera a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice Guvernului plângerile referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 § 1 din Convenție (echitatea procedurii).

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost distribuită Secției a treia astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 9 decembrie 2004, camera a întocmit pe fond a treia parte a excepției referitoare la epuizarea căilor de atac interne și a declarat restul cererii admisibilă.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).

Reclamanții s-au născut respectiv în 1928, 1961, 1962 și 1924 și locuiesc la Turin.

Reclamanții erau proprietari ai unui teren construibil de 228 metri pătrați situat la Partanna (Trapani) și înregistrat în cadastru, foaia 35, parcelă 183, precum și a unui imobil construit pe acesta.

Printr-un ordin din 30 iulie 1973, municipalitatea Partanna a adoptat un plan urbanistic detaliat care prevedea amenajarea unei plaje pe terenul reclamanților.

Pe 31 decembrie 1973, acest plan urbanistic detaliat a fost aprobat de regiunea Sicilia, act care echivala cu declarația de utilitate publică.

Printr-un ordin din 6 iulie 1979, primarul Partanna a ordonat demolarea imobilului reclamanților aflat pe teren.

În 1979, municipalitatea Partanna a procedat la ocuparea materială a terenului și la demolarea imobilului și a inițiat lucrări de construcție a plajei.

Aceste lucrări de construcție s-au încheiat pe 31 decembrie 1985.

Printr-un act de citație notificat pe 25 octombrie 1989, reclamanții au intentat în fața tribunalului civil din Marsala o acțiune de daune-interese împotriva municipalității Partanna.

Ei susțineau că ocuparea terenului s-a prelungit dincolo de perioada autorizată și că lucrări de construcție a plajei s-au încheiat fără ca să fie procedată la exproprierea formală a terenului și plata unei indemnizații.

Cu referire la jurisprudența Curții de Casație cu privire la exproprierea indirectă, ei considerau că în urma finalizării construcției publice, dreptul lor de proprietate a fost anulat și, prin urmare, nu era posibil pentru ei să ceară restituzione terenului litigios, ci doar daune-interese. În lumina acestor considerații, ei cereau o compensație pentru pierderea terenului și o indemnizație pentru neutilizare a terenului.

În cursul procesului, o expertiză a fost depusă la cancelaria tribunalului. Potrivit expertului, valoarea de piață a terenului reclamanților pe 31 decembrie 1985, data finalizării construcției publice, era de 57.000.000 ITL, respectiv 250.000 ITL pe metru pătrat.

Printr-un ordin din 20 iunie 2000, tribunalul Marsala a declarat că terenul a fost ocupat ilegal în absența unui decret de expropriare și că reclamanții trebuie să se considere lipsiti de acesta din 31 decembrie 1985, data finalizării construcției publice, în virtutea principiului exproprierii indirecte. În lumina acestor considerații, tribunalul a hotărât că reclamanții aveau dreptul la o compensație de 34.562.000 ITL, sumă cuantificată pe baza evaluării expertului și redusă prin aplicarea legii nr. 662 din 1996, care între timp intraseră în vigoare.

Printr-un act notificat reclamanților pe 19 martie 2002, municipalitatea Partanna a declarat că renunță la judecata definitivă. În consecință, ordinul din 20 iunie 2000 a dobândit putere de judecată, conform articolului 186 quater al codului de procedură civilă.

Potrivit reclamanților, acest ordin care a dobândit putere de judecată a devenit definitiv pe 6 iulie 2002.

Dreptul intern relevant este descris în hotărârea Serrao împotriva Italiei (nr. 67198/01, 13 octombrie 2005).

Reclamanții susțin că au fost lipsiti de proprietatea lor de teren în circumstanțe incompatibile cu art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:

În decizia sa privind admisibilitatea din 9 decembrie 2004, Curtea a hotărât să întocmească pe fond cea de-a treia parte a excepției Guvernului referitoare la epuizarea căilor de atac interne, pe baza constatării că procedura națională era în curs de desfășurare în fața tribunalului Marsala, deci nu existase încă o judecată internă definitivă.

În observațiile sale pe fond, Guvernul constată că ordinul tribunalului Marsala din 20 iunie 2000 a dobândit putere de judecată conform articolului 186 quater al codului de procedură civilă și a devenit definitiv.

Având în vedere că ordinul tribunalului Marsala din 20 iunie 2000 a dobândit putere de judecată conform articolului 186 quater al codului de procedură civilă și a devenit definitiv pe 6 iulie 2002, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra acestei părți a excepției.

În observațiile sale, Guvernul a ridicat o excepție preliminară de epuizare a căilor de atac interne comportând două componente.

Privind prima componentă, Guvernul a susținut că reclamanții nu au contestat în fața instanțelor administrative competente legalitatea actelor administrative care autorizau ocuparea terenului lor.

Privind a doua componentă, Guvernul susține că reclamanții ar fi trebuit să atace ordinul din 20 iunie 2000 care a dobândit putere de judecată în fața instanțelor naționale competente, pentru a obține o compensație egală cu valoarea de piață a terenului, având în vedere că construcția publică a fost realizată în absența unui ordin care să autorizeze ocuparea terenului.

Reclamanții se opun tezei Guvernului.

Privind prima componentă a excepției, Curtea remarcă că aceasta a fost deja respingă în decizia sa privind admisibilitatea din 9 decembrie 2004 și că Guvernul și-a întemeiat excepția pe argumente care nu sunt susceptibile să pună în discuție decizia sa privind admisibilitatea. În consecință, prima componentă a excepției nu poate fi acceptată.

Privind a doua componentă a excepției, Curtea reamintește în primul rând că a respins excepții similare în cauzele Giacobbe și alții împotriva Italiei (nr. 16041/02, 15 decembrie 2005), Grossi împotriva Italiei (nr. 18791/03, 6 iulie 2006), Ucci împotriva Italiei (nr. 213/04, 22 iunie 2006), Lo Bue împotriva Italiei (nr. 12912/04, 13 iulie 2006), Zaffuto împotriva Italiei (nr. 12894/04, 13 iulie 2006) și Sciarrotta împotriva Italiei (nr. 14793/02, 12 ianuarie 2006).

Peste aceasta, ea reamintește că în conformitate cu regula epuizării căilor de atac interne stipulate în art. 35 § 1 din Convenție, un reclamant trebuie să se folosească de căile de atac normal disponibile și suficiente pentru a-i permite obținerea unei despăgubiri pentru încălcările pe care le susține, cu înțelegerea că este responsabilitatea Guvernului care invocă non-epuizarea să convingă Curtea că calea de atac invocată era eficace și disponibilă atât în teorie cât și în practică la momentul faptelor, adică era accesibilă și capabilă să ofere reclamantului reparația pretențiilor sale și că prezenta perspective rezonabile de succes (a se vedea, printre altele, Akdivar și alții împotriva Turciei, hotărâre din 16 septembrie 1996, Colecția de hotărâri și decizii 1996-IV, p. 1210, § 66 și Giacobbe și alții împotriva Italiei, nr. 16041/02, § 63, 15 decembrie 2005). În cauza de față, Guvernul nu a demonstrat că în fața curții de apel competente reclamanții ar fi putut obține o reparație în conformitate cu criteriile elaborate de jurisprudența Curții.

În lumina considerațiilor anterioare, cea de-a doua componentă a excepției trebuie respingă.

Pozițiile părților

Din capul locului, Guvernul susține că demolarea imobilului situat pe terenul reclamanților, efectuată în 1979, nu era legată ca atare de lucrările de construcție a plajei, fiind ordonată din cauza pericolului imobilului ca urmare a daunelor provocate de un cutremur și inundație.

Guvernul observă că în cauza de față se tratează o ocupare a terenului în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de utilitate publică. Admite că procedura de expropriare nu a fost pusă în aplicare în condițiile prevăzute de lege, în măsura în care niciun decret de expropriare nu a fost adoptat.

În primul rând, ar exista utilitate publică, care nu a fost pusă în discuție de instanțele naționale.

În al doilea rând, privarea de bun ca rezultând din exproprierea indirectă ar fi "prevăzută de lege". Conform Guvernului, principiul exproprierii indirecte trebuie considerat ca făcând parte din dreptul pozitiv cel târziu din hotărârea Curții de Casație nr. 1464 din 1983. Jurisprudența ulterioară ar fi confirmat acest principiu și ar fi clarificat anumite aspecte ale aplicării acestuia și, în plus, acest principiu ar fi fost recunoscut de legea nr. 458 din 27 octombrie 1988 și de legea bugetară nr. 662 din 1996.

Guvernul concluzionează că din 1983 regulile exproprierii indirecte erau pe deplin previzibile, clare și accesibile tuturor proprietarilor de terenuri.

În această privință, Guvernul reamintește că jurisprudența Curții a recunoscut că noțiunea de lege include principiile generale enunțate sau implicate de aceasta (Winterwerp împotriva Țărilor de Jos, hotărâre din 24 octombrie 1979, seria A nr. 33 § 45, Kruslin împotriva Franței, nr. 11801/85, hotărâre din 24 aprilie 1990 seria A 176-A, Huvig împotriva Franței, nr. 11105/84, hotărâre din 24 aprilie 1990 seria A 176-B, Maestri împotriva Italiei, nr. 39748/98, 17 februarie 2004 și N. F. împotriva Italiei, nr. 37119/97, 2 august 2001) precum și dreptul nerescris (Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), hotărâre din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, § 47).

Din aceasta rezultă că jurisprudența consolidată a Curții de Casație nu ar trebui să fie exclusă din noțiunea de lege în sensul Convenției.

Guvernul reamintește că în cauza Forrer-Niedenthal împotriva Germaniei (hotărâre din 20 februarie 2003), Curtea a considerat o lege germană din 1997 ca fiind suficientă, în ciuda imprevizibilității sale manifeste, pentru a furniza o bază legală deciziilor care au lipsit reclamanta de orice protecție împotriva încălcării proprietății sale. Solicită Curții să urmeze aceeași abordare pentru prezenta cauză.

Privind calitatea legii, Guvernul recunoaște că faptul că niciun decret de expropriare nu a fost pronunțat este în sine o încălcare a regulilor care guvernează procedura administrativă.

Cu toate acestea, având în vedere că terenul a fost transformat în mod ireversibil prin construcția unei opere de utilitate publică, restituirea terenului nu mai este posibilă.

Guvernul definește exproprierea indirectă ca fiind rezultatul unei interpretări sistematice de către judecători a principiilor existente, care tinde să garanteze că interesul general prevalează asupra interesului particulei, când construcția publică a fost realizată (transformarea terenului) și că răspunde utilității publice.

Privind cerința de a asigura un echilibru echitabil între sacrificiul impus particulei și compensația acordată acestuia, Guvernul recunoaște că administrația este obligată să indemnizeze persoanele interesate.

Având în vedere că exproprierea indirectă răspunde unui interes colectiv și că ilegalitatea săvârșită de administrație privește doar forma, adică o încălcare a regulilor care guvernează procedura administrativă, indemnizația poate fi inferioară prejudiciului suferit.

Stabilirea sumei indemnizației în cauză intră în marja de apreciere lăsată statelor pentru a stabili o indemnizație care să fie în rezoană cu valoarea bunului. Guvernul reamintește în continuare că indemnizația după cum a fost limitată de legea bugetară nr. 662 din 1996 este în orice caz superioară celei care ar fi fost acordată dacă exproprierea ar fi fost regulată.

În lumina acestor considerații și cu referire în special la cauzele OGIS-Institut Stanislas, OGEC Saint-Pie X și Blanche de Castille și alții împotriva Franței (nr. 42219/98 și 54563/00, 27 mai 2004) și Bäck împotriva Finlandei (nr. 37598/97, 20 iulie 2004), Guvernul concluzionează că echilibrul echitabil a fost respectat și că situația denunțată este compatibilă în toate privințele cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cu referire la hotărârea Carbonara și Ventura împotriva Italiei (nr. 24638/94, CEDH 2000-VI), reclamanții observă că aplicarea principiului exproprierii indirecte asupra cazului lor nu este în conformitate cu principiul primatului dreptului.

În această privință, reclamanții observă că terenul litigios a fost ocupat și transformat fără ca un decret de expropriare să fi fost adoptat. Nu doar pentru că au intentat o procedură de daune-interese în fața instanțelor naționale au putut obține o hotărâre judecătorească declarând ilegalitatea ocupării, hotărâre care a avut în același timp consecința de a-i declara retroactiv lipsiți de proprietatea lor.

Privind indemnizația, care depinde și de inițiativa persoanei interesate, reclamanții susțin că aceasta nu este capabilă să repare ilegalitatea săvârșită, fiind mult inferioară prejudiciului suferit.

Aprecierea Curții

Curtea reamintește că pentru a determina dacă a existat o "privare de bunuri", nu este suficient să se examineze dacă a existat o despoiere sau expropriare formală, ci trebuie să se privească dincolo de aparențe și să se analizeze realitatea situației litigioase. Deoarece Convenția urmărește protejarea drepturilor "concrete și efective", este important să se cerceteze dacă situația respectivă era echivalentă cu o expropriare de facto (Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pp. 24-25, § 63).

Curtea observă că prin aplicarea principiului exproprierii indirecte, tribunalul Marsala a considerat reclamanții lipsiți de bunul lor din momentul în care terenul a fost transformat în mod ireversibil în urma finalizării construcției publice. În absența unui act formal de expropriare, constatarea ilegalității din partea judecătorului este elementul care consacră transferul în patrimoniul public al bunului ocupat. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că hotărârea tribunalului Marsala a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor în sensul celei de-a doua propoziții a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Carbonara și Ventura citat, § 61 și Brumărescu împotriva României [Marea Cameră], nr. 28342/95, § 77, CEDH 1999-VII).

Pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o astfel de ingerință trebuie să fie executată "din cauze de utilitate publică" și "în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Ingerința trebuie să menține un "echilibru echitabil" între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong și Lönnroth, citat, p. 26, § 69). În plus, necesitatea de a examina chestiunea echilibrului echitabil "nu poate fi simțită decât atunci când s-a dovedit că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară" (Iatridis împotriva Greciei [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 58, CEDH 1999-II și Beyeler împotriva Italiei [Marea Cameră], nr. 33202/96, § 107, CEDH 2000-I).

De aceea, Curtea nu consideră oportun să-și bazeze raționamentul pe simpla constatare că o reparație integrală în favoarea reclamanților nu a avut loc (Carbonara și Ventura, citat, § 62).

Curtea se referă la jurisprudența sa privind exproprierea indirectă (Belvedere Alberghiera S.r.l. împotriva Italiei, nr. 31524/96, CEDH 2000-VI, Carbonara și Ventura împotriva Italiei, citat; printre hotărârile mai recente, a se vedea Acciardi și Campagna împotriva Italiei, nr. 41040/98, 19 mai 2005, Pasculli împotriva Italiei, nr. 36818/97, 17 mai 2005, Scordino împotriva Italiei (nr. 3), nr. 43662/98, 17 mai 2005, Serrao împotriva Italiei, nr. 67198/01, 13 octombrie 2005, La Rosa și Alba împotriva Italiei (nr. 1), nr. 58119/00, 11 octombrie 2005 și Chirò împotriva Italiei (nr. 4), nr. 67196/01, 11 octombrie 2005), conform căreia exproprierea indirectă încalcă principiul legalității pe motiv că nu este capabilă să asigure un grad suficient de siguranță juridică și că permite în general administrației să treacă cu vederea regulile stabilite cu privire la expropriare. De fapt, în toate cazurile, exproprierea indirectă tinde să sancționeze o situație de fapt rezultând din ilegalitățile săvârșite de administrație, să reglementeze consecințele pentru particule și pentru administrație, în beneficiul acesteia din urmă.

În prezenta cauză, Curtea observă că prin aplicarea principiului exproprierii indirecte, tribunalul Marsala a considerat reclamanții lipsiți de bunul lor din momentul în care terenul a fost transformat în mod ireversibil, condițiile de ilegalitate a ocupării și de interes public a construcției fiind îndeplinite. Cu toate acestea, în absența unui act formal de expropriare, Curtea consideră că această situație nu poate fi considerată "previzibilă", deoarece doar prin decizia judecătorească definitivă se poate considera principiul exproprierii indirecte ca având fost efectiv aplicat și că achiziția terenului în patrimoniul public a fost consacrată. De aceea, reclamanții nu au avut "siguranța juridică" privind privarea de teren decât pe 6 iulie 2002, data în care ordinul tribunalului Marsala care a dobândit putere de judecată conform articolului 186 quater al codului de procedură civilă a devenit definitiv.

Curtea observă apoi că situația în cauză a permis administrației să profite de o ocupare ilegală a terenului. Cu alte cuvinte, administrația a putut să-și însuțească terenul în disprețul regulilor care guvernează exproprierea în bună și cuvenită dată și, printre altele, fără ca o indemnizație să fie punerea la dispoziția persoanelor interesate.

Privind indemnizația, Curtea constată că aplicarea retroactivă a legii nr. 662 din 1996 asupra cazului în cauză a avut ca efect privarea reclamanților de posibilitatea de a obține reparații pentru prejudiciul suferit.

În lumina acestor considerații, Curtea consideră că ingerința litigioasă nu este compatibilă cu principiul legalității și că, prin urmare, a încălcat dreptul reclamanților de a respecta bunurile acestora.

De aceea, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanții susțin că adoptarea și aplicarea legii nr. 662 din 23 decembrie 1996 asupra procedurii lor constituie o ingerință legislativă contrară dreptului lor la un proces echitabil așa cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție, care, în pasajele sale relevante, prevede:

Guvernul contrazice această teză și observă că legea litigioasă nu a fost adoptată pentru a influența rezultatul procedurii intentate de reclamanți. În plus, aplicarea acestei legi nu ar fi avut repercusiuni negative pentru reclamanți. Concluzionează că aplicarea dispozițiilor litigioase asupra cauzei reclamanților nu ridică nicio problemă sub aspectul Convenției. Pentru a sprijini teza sa, Guvernul se referă în special la hotărârile Forrer-Niedenthal împotriva Germaniei (citat) și OGIS-Institut Stanislas, OGEC Saint-Pie X și Blanche de Castille și alții împotriva Franței (citat).

Curtea tocmai a constatat, sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1, că situația denunțată de reclamanți nu este în conformitate cu principiul legalității (paragrafele 61 până la 63 de mai sus). Având în vedere motivele care au determinat Curtea să constate această încălcare, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă a existat, în cauza de față, o încălcare a acestei dispoziții (a se vedea, a contrario, Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [Marea Cameră], nr. 36813/97, §§ 103-104 și §§ 132-133, CEDH 2006).

Potrivit articolului 41 din Convenție,

Reclamanții solicită mai întâi plata unei indemnizații de 217.654,57 EUR pentru prejudiciu material, sumă rezultând din diferența dintre valoarea actuală a terenului litigios și suma pe care municipalitatea Partanna le-a versato în executare a ordinului tribunalului Marsala.

În plus, reclamanții solicită plata unei indemnizații de 115.397,13 EUR pentru neutilizare a terenului.

Privind prejudiciul moral, reclamanții solicită plata unei indemnizații de 100.000 EUR.

În sfârșit, reclamanții cer o indemnizație globală de 30.683,74 EUR pentru rambursarea cheltuielilor efectuate în fața Curții.

Guvernul nu a depus observații cu privire la cererea de satisfacție echitabilă a reclamanților.

Curtea consideră că chestiunea aplicării articolului 41 nu se află în stare. În consecință, o rezervă și va stabili procedura ulterioară, având în vedere posibilitatea ca Guvernul și reclamanții să ajungă la un acord.

Declară că nu este necesar să se examineze excepția Guvernului întocmită pe fond;

Respinge excepția preliminară a Guvernului;

Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1;

Declară că nu este necesar să se examineze plângerea referitoare la art. 6 § 1 din Convenție;

Declară că chestiunea aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare; în consecință,

Le 18 septembre 2003, la chambre a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 1 du Protocole n

Par une décision du 9 décembre 2004, la chambre a joint au fond le troisième volet de l’exception de non-épuisement des voies de recours internes et déclaré le restant de la requête recevable.

Par un arrêté du 30 juillet 1973, la municipalité de Partanna adopta un plan détaillé d’urbanisme qui prévoyait l’aménagement d’une place sur le terrain des requérants.

Le 31 décembre 1973, ce plan détaillé d’urbanisme fut approuvé par la région de Sicile, cet acte valant déclaration d’utilité publique.

Par un arrêté du 6 juillet 1979, le maire de Partanna ordonna la démolition du bâtiment des requérants se trouvant sur le terrain.

En 1979, la municipalité de Partanna procéda à l’occupation matérielle du terrain et à la démolition du bâtiment, et entama les travaux de construction de la place.

Ces travaux de construction se terminèrent le 31 décembre 1985.

Par un acte d’assignation notifié le 25 octobre 1989, les requérants introduisirent devant le tribunal civil de Marsala une action en dommages

Ils alléguaient que l’occupation du terrain s’était prolongée au-delà du délai autorisé et que les travaux de construction de la place s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle du terrain et au paiement d’une indemnité.

Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte, ils estimaient qu’à la suite de l’achèvement de l’ouvrage public, leur droit de propriété avait été neutralisé et que par conséquent il ne leur était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement des dommages-intérêts. A la lumière de ces considérations, ils réclamaient un dédommagement pour la perte du terrain et une indemnisation pour non-jouissance du terrain.

Au cours du procès, une expertise fut déposée au greffe. Selon

Par une ordonnance du 20 juin 2000, le tribunal de Marsala déclara que le terrain avait été occupé de manière illégale en l’absence d’un décret d’expropriation et que les requérants devaient se considérer comme privés de celui-ci à compter du 31 décembre 1985, date de la réalisation de l’ouvrage public, en vertu du principe de l’expropriation indirecte. A la lumière de ces considérations, le tribunal décida que les requérants avaient droit à un dédommagement de 34 562 000 ITL, somme quantifiée à partir de l’évaluation de l’expert et réduite en application de la loi n

Par un acte notifié aux requérants le 19 mars 2002, la municipalité de Partanna déclara de renoncer au jugement définitif. Par conséquent, l’ordonnance du 20 juin 2000 acquit force de jugement, aux termes de l’article 186

D’après les requérants, cette ordonnance ayant acquis force de jugement est devenue définitive le 6 juillet 2002.

Dans sa décision sur la recevabilité du 9 décembre 2004, la Cour a décidé de joindre au fond le troisième volet de l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes, basé sur le constat que la procédure nationale était pendante devant le tribunal de Marsala de sorte qu’il n’y avait pas encore de jugement interne définitif.

Quant au premier volet, le Gouvernement a plaidé que les requérants n’ont pas contesté devant les juridictions administratives compétentes la légitimité des actes administratifs autorisant l’occupation de leur terrain.

S’agissant du deuxième volet, le Gouvernement fait valoir que les requérants auraient dû attaquer l’ordonnance du 20 juin 2000 ayant acquis force de jugement devant les juridictions nationales compétentes, afin d’obtenir un dédommagement égal à la valeur marchande du terrain compte tenu de ce que l’ouvrage public a été réalisé en l’absence d’un arrêté autorisant l’occupation du terrain.

Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement.

Quant au premier volet de l’exception, la Cour note que celui-ci a déjà été rejeté dans sa décision sur la recevabilité du 9 décembre 2004 et que le Gouvernement fonde son exception sur des arguments qui ne sont pas de nature à remettre en cause sa décision sur la recevabilité. Par conséquent, le premier volet de l’exception ne saurait être retenu.

S’agissant du deuxième volet de l’exception, la Cour

De surcroît, elle rappelle qu’en vertu de la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue, étant entendu qu’il incombe au Gouvernement excipant du non

A la lumière des considérations qui précèdent, le deuxième volet de l’exception doit être rejeté.

).

Se référant à l’arrêt

Les requérants allèguent que l’adoption et l’application de la loi n

Le Gouvernement conteste cette thèse et observe que la loi litigieuse n’a pas été adoptée pour influencer le dénouement de la procédure intentée par les requérants. En outre, l’application de cette loi n’aurait pas eu de répercussions négatives pour les requérants. Il en conclut que l’application de la disposition litigieuse à la cause des requérants ne soulève aucun problème au regard de la Convention. A l’appui de ses thèses, le Gouvernement se réfère notamment aux arrêts

De plus, les requérants sollicitent le versement d’une indemnité de 115

S’agissant du préjudice moral, les requérants sollicitent le versement d’une indemnité de 100

Enfin, les requérants demandent une indemnité globale de 30

Le Gouvernement n’a pas soumis d’observations au sujet de la demande de satisfaction équitable des requérants.

La Cour estime que la question de l’application de l’article 41 ne se trouve pas en état. En conséquence, elle la réserve et fixera la procédure ultérieure, compte tenu de la possibilité que le Gouvernement et les requérants parviennent à un accord.