Decizia nr. 1153/2009 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2301/2008 a Curții de Apel București

În motivarea cererii, recurentul susține în primul rând că instanța de fond nu a observat că procedura judecății administrative a fost încălcată de către Comisia Superioară în ceea ce privește obligația ei de „ascultare a părților” prevăzută de art. 119 din Statutul Colegiului Medicilor. Consideră recurentul că, urmare a încălcării acestei proceduri, decizia nr. 44/2007 este lovită de nulitate conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, consideră recurentul că invocarea de către Comisia Superioară a unui Regulament intern aprobat prin Decizia nr. 60/2005, dar nepublicat în Monitorul Oficial, și care ar prevedea posibilitatea Comisiei de a aprecia dacă și când audiază persoana care a făcut sesizarea nu este relevantă și nici legală, fiind contrară Statutului Colegiului Medicilor.

În al doilea rând, recurentul critică soluția instanței întrucât a fost pronunțată ca urmare a calificării greșite a obiectului plângerii sale la Colegiul medicilor . Astfel, arată recurentul că el nu a reclamat aspecte privind corectitudinea diagnosticului și a schemei de tratament aplicate de medic, ci refuzul repetat al acestuia (în zilele de 26 octombrie și 1 noiembrie 2003) de a-i acorda consultația. De asemenea, arată recurentul că a înțeles să reclame instanței și soluționarea, după patru ani, a plângerii sale cu încălcarea normelor speciale de procedură prevăzute de Statutul Colegiului Medicilor și de Codul de Deontologie Medicală.

Recurentul consideră că instanța se sprijină pe motive străine de natura pricinii, întrucât a considerat că dosarul de la Comisie conținea probe suficiente, deși actele enumerate în hotărâre nu există sau există cu alt conținut decât cel interpretat de ea. În legătură cu declarația medicului reclamat, recurentul critică introducerea „programării” la consultații, considerând-o nelegală, deoarece facilitează medicului nerespectarea programului de consultații afișat și împiedică pacienți care așteaptă de a ajunge să fie consultați. Arată recurentul că și unul dintre referenții din cadrul cercetării disciplinare (dr. R.N.) a consemnat acest aspect ca fiind „un punct critic”.

Recurentul arată că referirea instanței la H.G. nr. 1485/2003, fără a preciza articolul exact pe care-l vizează, îl împiedică acum să o combată în recurs.

Recurentul consideră că instanța s-a raportat în mod greșit la Decizia nr. 648/2006 a C.M. al municipiului București, deoarece actul dedus judecății a fost Decizia nr. 44/2007 a CSDCM.

În fine recurentul reiterează comportarea medicului reclamat care i-a refuzat de două ori primirea la consultație pe motiv că nu avea programare și nici bilet de trimitere, deși el era pacient în evidența acestui medic și aștepta la consultație în orele din programul de consultații afișat, considerând recurentul că cele petrecute constituie abateri de la buna practică medicală. În drept, invocă recurentul dispozițiile art. 304 pct. 5 – 9 și pe cele ale art. 304 1 C. proc. civ. Recursul nu se fondează. 1. Dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurent, prevăd: „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”. Iar potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2). Este evident astfel că dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se referă la și se aplică numai în legătură cu normele imperative de procedură care vizează hotărârea judecătorească, iar nu actele de jurisdicție emise de autoritățile administrative cu atribuții de jurisdicții. Pentru ca actul administrativ de jurisdicție să fie considerat nul, motivele de nulitate a lui trebuie prevăzute expres de actul normativ care reglementează procedura administrativă respectivă. În procedura administrativă aplicabilă în cauză, audierea persoanei petiționare este prevăzută în Statutul Colegiului Medicilor din România (adoptat prin Decizia nr. 3/2005 a Colegiului Medicilor din România, publicată în M.Of. nr. 418 din 18 mai 2005) astfel: procedura în fața Colegiului local, de art. 112: „persoana sau persoanele desemnate cu cercetarea faptei vor audia medicul reclamat, persoana care a făcut sesizarea”; în procedura în fața Comisiei Superioare, de art. 119: „Soluționând contestația(…) după ascultarea părților și, eventual, administrarea tuturor probelor apreciate ca fiind necesare”. În speță, recurentul a fost convocat și audiat de către Colegiul Medicilor din Municipiul București la 27 iunie 2006, în aceeași zi fiind audiat și medicul reclamat. În aceeași zi a fost emisă Decizia nr. 648/2006 a colegiului, care consemnează audierea părților și susținerile fiecăruia, pe scurt. Recurentul a formulat contestație împotriva acestei decizii la 21 iulie 2006, criticile sale referindu-se la: soluționarea cu întârziere a petiției sale (după 20 de luni); respingerea neîntemeiată a celor două acuzații majore aduse medicului, una prin răstălmăcirea conținutului ei, a doua ca nefiind probată; mușamalizarea de către comisie a celorlalte nereguli semnalate de el în activitatea medicului V.; ignorarea concluziilor scrise depuse după audiere, la 29 iunie 2006. Prin Decizia nr. 44 din 2 mai 2007 a Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor din România a fost respinsă contestația recurentului, iar, în procedura de soluționare a contestației, Comisia nu l-a audiat pe contestator, considerând că audierea lui nu se impunea, punct de vedere exprimat de Colegiu nu în cadrul decizie, ci prin întâmpinarea depusă la instanța de fond inițial investită. Așadar, problema juridică ce se pune în speță este dacă, sub incidența dispozițiilor art. 119 din Statut, decizia atacată trebuie considerată nulă pentru încălcarea acestui text care, în opinia recurentului, este imperativ. Prima observație care se impune este aceea că, în dreptul administrativ nu funcționează regimul nulităților din dreptul civil și nici ideea de nulitate expresă și virtuală care clasifică nulitățile după modul în care rezultă ele din dispozițiile legale. Ca urmare, controlul judecătoresc de legalitate a actelor administrative, fie ele unilaterale normative ori individuale, fie de jurisdicție se întemeiază pe verificarea condițiilor de legalitate pe care trebuie să le îndeplinească actul. În speță, decizia act de jurisdicție considerată nulă pentru neaudierea contestatorului a fost emisă într-o procedură de control ulterior asupra unui alt act de jurisdicție. Așadar, ea reprezintă soluția unui recurs grațios și se întemeiază pe examinarea regularității unei proceduri desfășurate deja în contradictoriu, cu audierea părților și după administrarea tuturor probelor. În aceste condiții, „ascultarea părților” la care se referă dispozițiile art. 119 din Statut trebuie pusă în contextul procedural reglementat de art. 116-121, cu observarea faptului că nici dispozițiile art. 120 și nici cele ale art. 115, la care primele fac trimitere, nu prevăd expres nulitatea deciziei pentru neaudierea părților ori a uneia dintre ele. Într-un asemenea context normativ, Regulamentul intern aprobat prin Decizia nr. 50/2005 a Colegiului Medicilor din România, care creează un cadru permisiv în privința dreptului de apreciere al Comisiei Superioare de Disciplină de a audia sau nu petiționarul, nu poate fi considerat nelegal. 2. Plângerea inițială a recurentului din 3 noiembrie 2004 este structurată în două capete de acuzare la adresa medicului. Primul este referitor la modul în care au decurs consultațiile medicale din datele de 26 octombrie și 1 noiembrie 2004, când petiționarul s-a considerat „expediat” și respectiv „șicanat”; iar aceste purtări ale medicului au fost considerate intenționate, și cauzate de refuzul pacientului, petiționar de a mai cumpăra un medicament scump pe care medicul îl comercializa. Al doilea se referă la modul în care medicul specialist al cărui pacient era petiționarul și-ar „regiza” programările la consultație prin fișierul policlinicii, cu scopul, presupus de petiționar, ca medicul să se sustragă de la programul afișat la cabinet, pe care trebuie să-l respecte. Cele două acuzații mai sus rezumate sunt redate în petiție într-o manieră colocvială, lipsită de rigoare în ceea ce privește faptele concrete ale medicului, raportat la atribuțiile care ar fi fost încălcate în exercitarea actului medical. Așa fiind, era firesc ca ambele comisii să pornească, în soluționarea petiției, de la ceea ce ține de esența actului medical, de la aspectele concrete cele mai evidente, iar, în fond, și cele mai importante în relația medic - pacient: diagnosticarea și schema de tratament aplicată. Acestea nu erau aspecte de prisos în cadrul cercetării disciplinare, întrucât, pe baza lor, putea fi verificată și acuzația privind „constrângerea” pacientului de a cumpăra medicamente scumpe de la medicul său. Faptul că petiționarul nu a putut proba nicicum o acuzație de o asemenea gravitate nu poate fi considerat ca o „răstălmăcire” a obiectului plângerii, de vreme ce atitudinea medicului la cele două consultații, reclamată de recurent, nu era considerată de acesta decât o formă de răzbunare a medicului pentru a nu-i fi cumpărat medicamentul. 3. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când ea se sprijină pe sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În speță, sentința atacată este motivată pe argumente specifice naturii de acțiune în contenciosul administrativ a cauzei, iar probele analizate sunt cele existente în dosar și administrate în cursul celor două cicluri de cercetare administrativă. Declarația medicului cercetat nu putea fi luată decât ca atare de către instanță: o exprimare a unei opinii a celui acuzat, o opinie în apărare și subiectivă prin natura ei. Dacă prin această declarație medicul își exprima (încă o dată) convingerea sa că programarea la consultații era utilă sau necesară, instanța nu putea constata nelegală o asemenea măsură administrativă a medicului pentru cabinetul său, câtă vreme instituirea unei asemenea programări nu este expres interzisă de vreo normă specială în domeniul consultațiilor medicale. În ceea ce privește valoarea juridică a referatului dr. N., acest act nu dovedește nelegalitatea programărilor, neinvocând un text normativ care le-ar interzice expres și nu consemnează că medicul reclamat ar fi comis vreo abatere disciplinară prin introducerea acelor programări. Mențiunea „Puncte critice” din „Referat” nu are nicio valoare juridică asupra dovedirii unei abateri disciplinare, întrucât nu conține și nu conduce la nicio concluzie pentru anchetă. 4. Prin H.G. nr. 1485/2003 a fost aprobat „Contractul Cadru privind condițiile de acordare a asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate”. Acest act normativ reglementează, printre altele și condițiile formale în care se acordă asiguraților serviciile de asistență medicală ambulatorie de specialitate, art. 34 alin. (1) din contract condiționând aceasta de prezentarea biletului de trimitere de la medicul de familie. Exceptarea se face numai pentru anumite boli (conform Anexei 10 la Normele metodologice de aplicare a Contractului Cadru), iar afecțiunea cu care era diagnosticat petiționarul nu este inclusă pe această listă. Pârâta a evocat acest act normativ prin întâmpinare, pentru a argumenta legalitatea măsurii luate de medicul de specialitate reclamat, de a-i cere petiționarului biletul de trimitere pentru medicul specialist. Instanța de fond a invocat actul în contextul constatării legalității deciziei emise de pârât și a conduitei medicale a medicului reclamat, dar referirea sumară la acest act nu poate fi un motiv de nelegalitate a sentinței, întrucât se coroborează cu celelalte argumente legale ale acesteia. 5. Instanța de fond s-a referit la ambele decizii emise în cauză numai sub aspectul audierii petentului, deoarece reclamantul însuși, prin cererea introductivă, a pretins că ambele comisii au evitat „confruntarea” între medic și pacient în mod intenționat și că, această atitudine a lor l-ar fi împiedicat să dovedească faptul că medicul i-a vândut medicamentul „Proscar” (cu care reclamantul se trata). 6. Instanța de fond a pronunțat o soluție legală, întrucât Decizia nr. 44/2007 a Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor din România a reținut în mod corect că toate faptele descrise și reclamate de pacient nu reprezintă abateri de la buna practică medicală. Ca urmare, nu există motive de casare ori de modificare a sentinței pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5-9 C. proc. civ., invocate de recurent și nici ca urmare a examinării cauzei sub toate aspectele ei, în conformitate cu dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ.