ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1153/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1153/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2301 din 16

septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de F.N., în

contradictoriu cu Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor și

având ca obiect anularea deciziei nr. 44/2007 emisă de pârâtă ca urmare a

soluționării contestației reclamantului împotriva deciziei nr. 648 din 27 iunie

2006 a Comisiei locale de disciplină a Colegiului Medicilor București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în esență, asupra conduitei Comisiei Superioare, din punct de vedere

formal și substanțial:

- că reclamația petiționarului a fost

corect interpretată în ceea ce privește obiectul ei, având în vedere dispozițiile

H.G. nr. 1485/2003 și faptul că reclamantul nu a dovedit abaterile disciplinare

de care a acuzat pe medicul V.M. (obligarea la plata consultației și

nerespectarea programului de lucru);

- că procedura de soluționare a plângerii

a fost respectată de comisie, conform dispozițiilor art. 119 din Statutul

Colegiului Medicilor, întrucât: părțile au fost citate în vederea audierii;

decizia nr. 648/2006 conține mențiunea audierii medicului și pacientului;

probele dosarului sunt complete și constau în: declarații și note explicative

ale medicului vizat, copii ale registrelor de consultații, referate ale

medicilor specialiști urologi care confirmă diagnosticul și schema de tratament

stabilite (pentru reclamant) de către medicul reclamat;

- că diagnosticul și modalitatea de

tratament pentru reclamant, aplicate de medicul reclamat, au fost confirmate de

referatele unor specialiști în domeniu, în cursul cercetării disciplinare.

Împotriva acestei sentințe a declarat în

termen recursul de față reclamantul, cererea fiind legal timbrată.

susține în primul rând că instanța de fond nu a observat că procedura judecății

administrative a fost încălcată de către Comisia Superioară în ceea ce privește

obligația ei de „ascultare a părților” prevăzută de art. 119 din Statutul

Colegiului Medicilor.

Consideră recurentul că, urmare a

încălcării acestei proceduri, decizia nr. 44/2007 este lovită de nulitate

conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, consideră recurentul că invocarea

de către Comisia Superioară a unui Regulament intern aprobat prin Decizia nr.

60/2005, dar nepublicat în Monitorul Oficial, și care ar prevedea posibilitatea

Comisiei de a aprecia dacă și când audiază persoana care a făcut sesizarea nu

este relevantă și nici legală, fiind contrară Statutului Colegiului Medicilor.

soluția instanței întrucât a fost pronunțată ca urmare a calificării greșite a obiectului

plângerii sale la Colegiul medicilor .

Astfel, arată recurentul că el nu a

reclamat aspecte privind corectitudinea diagnosticului și a schemei de

tratament aplicate de medic, ci refuzul repetat al acestuia (în zilele de 26

octombrie și 1 noiembrie 2003) de a-i acorda consultația.

De asemenea, arată recurentul că a

înțeles să reclame instanței și soluționarea, după patru ani, a plângerii sale

cu încălcarea normelor speciale de procedură prevăzute de Statutul Colegiului

Medicilor și de Codul de Deontologie Medicală.

sprijină pe motive străine de natura pricinii, întrucât a considerat că dosarul

de la Comisie conținea probe suficiente, deși actele enumerate în hotărâre nu

există sau există cu alt conținut decât cel interpretat de ea.

În legătură cu declarația medicului reclamat,

recurentul critică introducerea „programării” la consultații, considerând-o

nelegală, deoarece facilitează medicului nerespectarea programului de consultații

afișat și împiedică pacienți care așteaptă de a ajunge să fie consultați.

Arată recurentul că și unul dintre

referenții din cadrul cercetării disciplinare (dr. R.N.) a consemnat acest

aspect ca fiind „un punct critic”.

instanței la H.G. nr. 1485/2003, fără a preciza articolul exact pe care-l

vizează, îl împiedică acum să o combată în recurs.

raportat în mod greșit la Decizia nr. 648/2006 a C.M. al municipiului

București, deoarece actul dedus judecății a fost Decizia nr. 44/2007 a CSDCM.

medicului reclamat care i-a refuzat de două ori primirea la consultație pe

motiv că nu avea programare și nici bilet de trimitere, deși el era pacient în

evidența acestui medic și aștepta la consultație în orele din programul de

consultații afișat, considerând recurentul că cele petrecute constituie abateri

de la buna practică medicală.

În drept, invocă recurentul dispozițiile

art. 304 pct. 5 – 9 și pe cele ale art. 304

1

C. proc. civ.

Recursul nu se fondează.

proc. civ., invocate de recurent, prevăd: „actele îndeplinite cu neobservarea

formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă

prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin

anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se

presupune până la dovada contrarie”.

Iar potrivit dispozițiilor art. 304 pct.

5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată,

instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de

art. 105 alin. (2).

Este evident astfel că dispozițiile art.

105 alin. (2) C. proc. civ. se referă la și se aplică numai în legătură cu

normele imperative de procedură care vizează hotărârea judecătorească, iar nu actele

de jurisdicție emise de autoritățile administrative cu atribuții de

jurisdicții.

Pentru ca actul administrativ de

jurisdicție să fie considerat nul, motivele de nulitate a lui trebuie prevăzute

expres de actul normativ care reglementează procedura administrativă

respectivă.

În procedura administrativă aplicabilă în

cauză, audierea persoanei petiționare este prevăzută în Statutul Colegiului

Medicilor din România (adoptat prin Decizia nr. 3/2005 a Colegiului Medicilor

din România, publicată în M.Of. nr. 418 din 18 mai 2005) astfel: procedura în

fața Colegiului local, de art. 112: „persoana sau persoanele desemnate cu

cercetarea faptei vor audia medicul reclamat, persoana care a făcut sesizarea”;

în procedura în fața Comisiei Superioare, de art. 119: „Soluționând

contestația(…) după ascultarea părților și, eventual, administrarea tuturor

probelor apreciate ca fiind necesare”.

În speță, recurentul a fost convocat și

audiat de către Colegiul Medicilor din Municipiul București la 27 iunie 2006,

în aceeași zi fiind audiat și medicul reclamat. În aceeași zi a fost emisă

Decizia nr. 648/2006 a colegiului, care consemnează audierea părților și

susținerile fiecăruia, pe scurt.

Recurentul a formulat contestație

împotriva acestei decizii la 21 iulie 2006, criticile sale referindu-se la:

soluționarea cu întârziere a petiției sale (după 20 de luni); respingerea

neîntemeiată a celor două acuzații majore aduse medicului, una prin

răstălmăcirea conținutului ei, a doua ca nefiind probată; mușamalizarea de

către comisie a celorlalte nereguli semnalate de el în activitatea medicului V.;

ignorarea concluziilor scrise depuse după audiere, la 29 iunie 2006.

Prin Decizia nr. 44 din 2 mai 2007 a

Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor din România a fost

respinsă contestația recurentului, iar, în procedura de soluționare a

contestației, Comisia nu l-a audiat pe contestator, considerând că audierea lui

nu se impunea, punct de vedere exprimat de Colegiu nu în cadrul decizie, ci

prin întâmpinarea depusă la instanța de fond inițial investită.

Așadar, problema juridică ce se pune în

speță este dacă, sub incidența dispozițiilor art. 119 din Statut, decizia

atacată trebuie considerată nulă pentru încălcarea acestui text care, în opinia

recurentului, este imperativ.

Prima observație care se impune este

aceea că, în dreptul administrativ nu funcționează regimul nulităților din

dreptul civil și nici ideea de nulitate expresă și virtuală care clasifică

nulitățile după modul în care rezultă ele din dispozițiile legale.

Ca urmare, controlul judecătoresc de

legalitate a actelor administrative, fie ele unilaterale normative ori

individuale, fie de jurisdicție se întemeiază pe verificarea condițiilor de

legalitate pe care trebuie să le îndeplinească actul.

În speță, decizia act de jurisdicție

considerată nulă pentru neaudierea contestatorului a fost emisă într-o

procedură de control ulterior asupra unui alt act de jurisdicție. Așadar, ea

reprezintă soluția unui recurs grațios și se întemeiază pe examinarea

regularității unei proceduri desfășurate deja în contradictoriu, cu audierea

părților și după administrarea tuturor probelor.

În aceste condiții, „ascultarea părților”

la care se referă dispozițiile art. 119 din Statut trebuie pusă în contextul

procedural reglementat de art. 116-121, cu observarea faptului că nici

dispozițiile art. 120 și nici cele ale art. 115, la care primele fac trimitere,

nu prevăd expres nulitatea deciziei pentru neaudierea părților ori a uneia

dintre ele.

Într-un asemenea context normativ,

Regulamentul intern aprobat prin Decizia nr. 50/2005 a Colegiului Medicilor din

România, care creează un cadru permisiv în privința dreptului de apreciere al

Comisiei Superioare de Disciplină de a audia sau nu petiționarul, nu poate fi

considerat nelegal.

3 noiembrie 2004 este structurată în două capete de acuzare la adresa

medicului. Primul este referitor la modul în care au decurs consultațiile

medicale din datele de 26 octombrie și 1 noiembrie 2004, când petiționarul s-a considerat

„expediat” și respectiv „șicanat”; iar aceste purtări ale medicului au fost

considerate intenționate, și cauzate de refuzul pacientului, petiționar de a

mai cumpăra un medicament scump pe care medicul îl comercializa.

Al doilea se referă la modul în care

medicul specialist al cărui pacient era petiționarul și-ar „regiza”

programările la consultație prin fișierul policlinicii, cu scopul, presupus de

petiționar, ca medicul să se sustragă de la programul afișat la cabinet, pe

care trebuie să-l respecte.

Cele două acuzații mai sus rezumate sunt

redate în petiție într-o manieră colocvială, lipsită de rigoare în ceea ce privește

faptele concrete ale medicului, raportat la atribuțiile care ar fi fost

încălcate în exercitarea actului medical.

Așa fiind, era firesc ca ambele comisii

să pornească, în soluționarea petiției, de la ceea ce ține de esența actului

medical, de la aspectele concrete cele mai evidente, iar, în fond, și cele mai

importante în relația medic - pacient: diagnosticarea și schema de tratament

aplicată.

Acestea nu erau aspecte de prisos în

cadrul cercetării disciplinare, întrucât, pe baza lor, putea fi verificată și

acuzația privind „constrângerea” pacientului de a cumpăra medicamente scumpe de

la medicul său.

Faptul că petiționarul nu a putut proba

nicicum o acuzație de o asemenea gravitate nu poate fi considerat ca o

„răstălmăcire” a obiectului plângerii, de vreme ce atitudinea medicului la cele

două consultații, reclamată de recurent, nu era considerată de acesta decât o

formă de răzbunare a medicului pentru a nu-i fi cumpărat medicamentul.

modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate,

când ea se sprijină pe sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii.

În speță, sentința atacată este motivată

pe argumente specifice naturii de acțiune în contenciosul administrativ a

cauzei, iar probele analizate sunt cele existente în dosar și administrate în

cursul celor două cicluri de cercetare administrativă.

Declarația medicului cercetat nu putea fi

luată decât ca atare de către instanță: o exprimare a unei opinii a celui

acuzat, o opinie în apărare și subiectivă prin natura ei. Dacă prin această

declarație medicul își exprima (încă o dată) convingerea sa că programarea la

consultații era utilă sau necesară, instanța nu putea constata nelegală o

asemenea măsură administrativă a medicului pentru cabinetul său, câtă vreme

instituirea unei asemenea programări nu este expres interzisă de vreo normă

specială în domeniul consultațiilor medicale.

În ceea ce privește valoarea juridică a

referatului dr. N., acest act nu dovedește nelegalitatea programărilor, neinvocând

un text normativ care le-ar interzice expres și nu consemnează că medicul

reclamat ar fi comis vreo abatere disciplinară prin introducerea acelor

programări.

Mențiunea „Puncte critice” din „Referat”

nu are nicio valoare juridică asupra dovedirii unei abateri disciplinare,

întrucât nu conține și nu conduce la nicio concluzie pentru anchetă.

„Contractul Cadru privind condițiile de acordare a asistenței medicale în

cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate”.

Acest act normativ reglementează,

printre altele și condițiile formale în care se acordă asiguraților serviciile

de asistență medicală ambulatorie de specialitate, art. 34 alin. (1) din

contract condiționând aceasta de prezentarea biletului de trimitere de la medicul

de familie. Exceptarea se face numai pentru anumite boli (conform Anexei 10 la

Normele metodologice de aplicare a Contractului Cadru), iar afecțiunea cu care era

diagnosticat petiționarul nu este inclusă pe această listă.

Pârâta a evocat acest act normativ prin

întâmpinare, pentru a argumenta legalitatea măsurii luate de medicul de

specialitate reclamat, de a-i cere petiționarului biletul de trimitere pentru medicul

specialist. Instanța de fond a invocat actul în contextul constatării legalității

deciziei emise de pârât și a conduitei medicale a medicului reclamat, dar referirea

sumară la acest act nu poate fi un motiv de nelegalitate a sentinței, întrucât

se coroborează cu celelalte argumente legale ale acesteia.

decizii emise în cauză numai sub aspectul audierii petentului, deoarece

reclamantul însuși, prin cererea introductivă, a pretins că ambele comisii au

evitat „confruntarea” între medic și pacient în mod intenționat și că, această

atitudine a lor l-ar fi împiedicat să dovedească faptul că medicul i-a vândut

medicamentul „Proscar” (cu care reclamantul se trata).

legală, întrucât Decizia nr. 44/2007 a Comisiei Superioare de Disciplină a

Colegiului Medicilor din România a reținut în mod corect că toate faptele

descrise și reclamate de pacient nu reprezintă abateri de la buna practică

medicală.

Ca urmare, nu există motive de casare ori

de modificare a sentinței pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5-9 C. proc.

civ., invocate de recurent și nici ca urmare a examinării cauzei sub toate

aspectele ei, în conformitate cu dispozițiile art. 304

1

C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de F.N.,

împotriva sentinței civile nr. 2301 din 16 septembrie 2008 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3

martie 2009.