ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1778/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea introductivă adresată Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, la data de 11 noiembrie 2005 și

înregistrată sub nr. 56861/2005, reclamanta SC G. A.G., prin SC G. SRL ROMÂNIA

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA CONSTANȚA recunoașterea hotărârii

de arbitraj nr. SCH 4865 pronunțată la data de 20 iulie 2005 de Curtea

Internațională de Arbitraj a Camerei de Comerț din Austria în litigiul dintre

cele două părți.

Potrivit susținerilor reclamantei, hotărârea

arbitrală a cărei recunoaștere o solicită este definitivă și obligatorie,

nefiind susceptibilă de nici o cale de atac ordinare.

Pârâta SC E. SA a formulat în cauză

întâmpinare, invocând în apărare excepția lipsei calității procesuale active,

excepția lipsei de interes actual și direct și excepția lipsei de

reprezentativitate legală a SC G. SRL.

Pe fondul cauzei pârâta a susținut că nu sunt

îndeplinite condițiile impuse de art. 165 și următoarele din Legea nr. 105/1992

și cele prevăzute de Convenția de la New York din 1958 la care și România a

aderat, în sensul nerespectării principiului contradictorialității și dreptului

la apărare.

Într-un prim ciclu procesual derulat în

cauză, cererea reclamantei astfel cum a fost completată, la data de 27 ianuarie

2006, în sensul încuviințării recunoașterii și investirii cu formulă executorie

a hotărârii arbitrale, a fost admisă în parte, de către Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 383 din 3 februarie 2006, dispunându-se

recunoașterea în România a hotărârii de arbitraj pronunțată de Curtea de

Arbitraj Internațional de la Viena înregistrată sub nr. SCH 4865 din 20 iulie

2005; capătul de cerere privind investirea cu formulă executorie a fost respins

ca neîntemeiat.

Sentința Tribunalului București a fost

apelată de către pârâta, iar prin decizia nr. 561 din data de 31 octombrie 2006,

instanța de control judiciar, Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a admis apelul pârâtei, a anulat sentința fondului și a dispus

trimiterea cauzei spre competentă soluționare în fond la Tribunalul Constanța,

constatând că norma de competentă în această materie stabilită prin art. 170

din Legea nr. 105/1992 instituie o competentă teritorială exclusivă în favoarea

tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul sau sediul cel care a

refuzat recunoașterea hotărârii străine, iar în cauză sediul pârâtei se află pe

raza Tribunalului Constanța.

În fața Tribunalului Constanța, secția

comercială, astfel investit, pârâta SC E. SA și-a reconsiderat apărările

formulate, învederând că susține numai excepția lipsei calității de

reprezentant al SC G. SRL și totodată a invocat, ca motiv de ordine publică,

necompetența absolută a instanței de arbitraj.

Prin sentința civilă nr. 2397 din data de 25

aprilie 2007, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, excepția lipsei

calității de reprezentant și pe fondul cauzei a dispus recunoașterea în România

a hotărârii de arbitraj pronunțate de Curtea Internațională de Arbitraj de la

Viena la data de 20 iulie 2005.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că excepția lipsei calității de reprezentant nu au suport legal, având în

vedere înscrisul denumit „confirmare” depus în fața Tribunalului București prin

care reclamanta, societatea elvețiană, ratifică demersul judiciar întreprins,

statuând că reprezentantul convențional dl. avocat N.T., este împuternicit să o

reprezinte în fața autorităților legale, angajarea d-lui avocat, realizându-se

în numele său și pentru ea de SC G. SRL București.

Pe fondul cererii, tribunalul a apreciat că sunt

întrunite cerințele impuse de dispozițiile art. 167 – art. 172 din Legea nr. 105/1992,

respectiv hotărârea a cărei recunoaștere se solicită are caracter definitiv și

obligatoriu, precum și condiția reciprocității în ce privesc efectele hotărârii

arbitrale în România și statul autorității care a pronunțat hotărârea.

Referitor la competența Curții Internaționale

de Arbitraj de la Viena de a soluționa litigiul, tribunalul a apreciat ca

potrivit clauzei compromisorii, părțile au înțeles să supună eventualele

litigii izvorâte din contractul încheiat Curții Internaționale de Arbitraj de

la Viena, conținutul clauzei nefiind susceptibil de o altă interpretare.

Examinând cererea și prin prisma Convenția de

la New York privind recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine,

tribunalul a reținut că niciuna din ipotezele limitativ prevăzute în convenție

referitoare la refuzul recunoașterii hotărârii arbitrale nu este îndeplinită în

cauză.

Apelul declarat de societatea pârâtă

împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Constanța,

secția comercială, prin decizia nr. 222 din data de 15 octombrie 2007.

Confirmând ca legală și temeinică sentința

fondului, instanța de control judiciar constată că, în cauză, Curtea Internațională

de Arbitraj de la Viena a avut plenitudine de competență în a soluționa

litigiul arbitral potrivit convenției părților, societatea pârâtă formulând și

o cerere reconvențională, ceea ce semnifică o recunoaștere a competenței Curții

de Arbitraj de a soluționa diferendul.

La data de 17 decembrie 2007, pârâta SC E. SA

a declarat recurs, în termen legal, împotriva deciziei curții de apel,

solicitând modificarea în tot a hotărârii, admiterea apelului și pe fond,

respingerea cererii de recunoaștere astfel cum a fost formulată de reclamantă.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând încălcarea flagrantă

a dispozițiilor legale interne și ale dreptului internațional aplicabile

respectiv art. V pct. 1 lit. d) din Convenția de la New York adoptate la 10

iunie 1958, art. 167 lit. b) din Legea nr. 105/1992 și art. IV pct. 1 lit. a)

din C.E.A. încheiate la Geneva la 21 aprilie 1961.

În argumentarea criticilor, recurenta a

susținut în sinteză următoarele:

- concluzia instanței de apel cu privire la

competența Curții Internaționale de Arbitraj de la Viena este rezultatul unor

raționamente eronate, întrucât Convenția de Arbitraj convenită de părți nu

răspunde celor enunțate de instanță, conținutul textului „sediul Comisiei de

Arbitraj este la Viena”, nu cuprinde nici o trimitere și nici o referire la

Curtea Internațională de la Viena;

- faptul că pârâta din litigiul arbitral a

formulat o cerere reconvențională nu poate fi asimilat, așa cum reține instanța

de apel cu o recunoaștere a competenței și aceasta deoarece cererea

reconvențională este un mijloc de apărare administrat în cauză, iar clauza

compromisorie, prin caracterul său independent și expres nu poate fi

considerată nulă sau inexistentă și nu poate fi substituită de nici-o supoziție

indusă, fie de una din părți, fie de un arbitraj greșit sesizat;

- în același sens, în situația în care există

o clauză de arbitraj, iar pârâta formulează o cerere reconvențională pentru

a-și diminua riscurile de pierdere, aceasta nu înseamnă că a revenit asupra

convenției, sau că a renunțat la a invoca, atunci când consideră oportun,

necompetența;

- instanța de apel s-a aflat într-o confuzie

în ce privește, pe de o parte instituțiile care pot organiza un arbitraj și

arbitrajul în sine, pe care îl organizează fie prin arbitru unic, fie printr-o

comisie, iar potrivit clauzei compromisorii, în cauză este vorba de C.I.C. care

urma să organizeze arbitrajul potrivit Regulamentului propriu.

Prin întâmpinare formulată în această fază

procesuală, intimata reclamantă a solicitat respingerea, ca nefondat, a

recursului declarat de recurenta susținând în esență că, compunerea completului

de arbitraj s-a făcut cu acordul părților și prin voința lor, problema

competenței a fost analizată din oficiu în procedura din fața instanței

arbitrale și a fost dezlegată motivat, iar recurenta a recunoscut competența

curții prin formularea unei cereri reconvenționale, administrarea de probe și

acceptarea dezbaterii în fond a pricinii.

Examinând hotărârea atacată în contextul

criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce urmează:

privire la legea aplicabilă recunoașterii și executării unei sentințe arbitrale

străine din perspectiva dreptului internațional privat.

Condițiile care trebuie îndeplinite pentru recunoașterea

și executarea unei sentințe arbitrale străine sunt reglementate de Convenția de

la New York din 10 iunie 1958 (denumită în continuare Convenție) ratificată de

România și publicată în Buletinul Oficial nr. 19 din 24 iulie 1961.

Art. 3 din Convenție statuează că fiecare din

statele contractante va recunoaște autoritatea unei sentințe arbitrale și va

acorda executarea acestei sentințe conform regulilor de procedură pe teritoriul

unde sentința este invocată, instituind o prezumție de regularitate a sentinței

arbitrale, care constituie prin ea însăși un titlu, cel care invocă sentința urmând

să înfățișeze numai originalul sentinței și al convenției arbitrale pe care se

întemeiază.

Potrivit convenției recunoașterea și

executarea sentinței va putea fi refuzată la cererea părții contra căreia ea

este invocată dacă aceasta face dovada că (Art. 5 lit. d)) constituirea

tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenția

părților sau, în lipsa convenției cu legea țării unde a avut loc arbitrajul.

determină în raport cu cele convenite de părți prin compromis sau clauza

compromisorie, instanța de arbitraj fiind valabil investită în măsura în care

între părți a intervenit o convenție de arbitraj neviciată de vreo cauză de

nulitate, sau inoperantă, caducă, nesusceptibilă de a fi aplicată, precum și în

măsura în care instanța de arbitraj nu și-a depășit limitele investirii pe care

părțile le-au stabilit prin convenția de arbitraj.

a clauzei compromisorii sau compromisului se poate invoca în fața instanței de

exequatur, chiar dacă părțile au cunoscut-o înaintea instanței de arbitraj și

puteau să o invoce acolo.

ratificată de România privitoare la arbitraj, a cărei încălcare recurenta o

critică excepția de necompetență a instanței arbitrale trebuie invocată, de

regulă generală, într-o anumită limită de timp înaintea organului de arbitraj,

în cursul procedurii arbitrale cu consecința inadmisibilității invocării ei

pentru prima oară în fața instanței de exequatur.

compromisorii convenită de părți în contractul de vânzare-cumpărare încheiat,

clauză a cărei valabilitate nu este contestată de recurenta-pârâtă, în cadrul

acestui exequatur, s-a convenit ca litigiile și pretențiile rezultate din

contract să se soluționeze excluzând instanța ordinară, de către o comisie de

arbitraj formată din trei arbitri, sediul comisiei fiind la Viena.

Reclamantul a sesizat, potrivit acestei

clauze Curtea Internațională de Arbitraj din Viena, iar pârâtul a formulat o

contraplângere adresată aceleiași comisii de arbitraj, care, astfel investită a

pronunțat sentința arbitrală în compunerea de trei arbitri.

cauză, constituirea tribunalului arbitral a fost conformă cu voința părților

exprimată în clauza compromisorie, clauză pe deplin valabilă și necontestată de

părțile semnatare.

cererii reconvenționale a fost determinată de valorificarea dreptului său la

apărare în cadrul litigiului arbitral, chiar dacă nu considera valabil

investită Curtea de Arbitraj, constituie un veritabil sofism și aceasta

deoarece cererea reconvențională (contraplângerea) este o acțiune de sine

stătătoare, nu numai un mijloc de apărare, prin care partea își valorifică pretențiile

izvorâte din contractul încheiat, astfel că nimic nu o împiedica pe recurentă

să o adreseze altui organism arbitral dacă considera că tribunalul sesizat de

cocontractant încalcă convenția arbitrală.

Altfel spus, ambele părți au sesizat cu

cereri arbitrale aceeași Curte Internațională de Arbitraj de la Viena conform

convenției arbitrale ceea ce înlătură orice îndoială asupra competenței acestui

organism de a soluționa litigiul.

Prin urmare, rezumând, Curtea constată că nu

există niciun motiv de nevalabilitate a convenției arbitrală care să poată fi

invocat în fața instanței de exequatur sub aspectul constituirii tribunalului

arbitral și al depășirii limitelor investirii sale, atât din perspectiva convenției

cât și având în vedere dispozițiile legale interne în materia recunoașterii

hotărârilor arbitrale străine reglementate de art. 167 – art. 172 din Legea nr.

105/1992.

Așa fiind, soluția adoptată în cauză de

recunoașterea hotărârii pronunțată de Curtea de Arbitral de la Viena este pe

deplin legală.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta

Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC E. SA

CONSTANȚA împotriva deciziei civile nr. 222/ COM din 15 octombrie 2007 a Curții

de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  23 mai

2008.