ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2838/2009

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1285 din 11 noiembrie 2005 Tribunalul București a admis

acțiunea formulată de reclamanta I.L., a anulat dispoziția nr. 121 din

1 aprilie 2005 emisă de RA A.P.P.S. și a obligat pârâta să emită dispoziția de

restituire în natură a apartamentului nr. 6, et. 2, corp A situat în imobilul

din București.

În considerentele sentinței s-a reținut că prin

dispoziția nr. 121 din 1 aprilie 2005 emisă de RA A.P.P.S. s-a respins

notificarea reclamantei, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu,

cu motivarea că reclamanta nu a depus actele din care să rezulte calitatea de

persoană îndreptățită și situația imobilului.

S-a mai reținut că într-un dosar

anterior, ce a avut ca obiect revendicarea imobilului, a fost depusă o

convenție încheiată între succesorii lui G.I. și constructorii S. și D.,

conform căreia constructorii se obligau să transforme și să repare parterul și

subsolul imobilului , iar succesorii lui I.G. să recunoască, în schimbul

acestor lucrări, dreptul de proprietate al constructorilor asupra

apartamentelor ce vor rezulta din împărțirea etajelor ce urmau să fie

construite deasupra parterului, apartamente ce puteau fi vândute de către

constructori chiar înainte de finalizarea construcției.

Din istoricul de rol depus la dosar a rezultat

că imobilul a fost naționalizat prin Decretul 92/1950 de la succesorii lui G.I.

și de la încă două persoane. In prezent, imobilul se află în administrarea RA

A.P.P.S.

În baza contractului de vânzare cumpărare

autentificat sub nr. 9699 din 5 mai 1923, filele 93-95 ale dosarului de fond,

G. și G.I. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 923 mp și 35

mp situat în sos. B. nr. 21 lotul 163.

Din procesul verbal nr. 4771/1940 de

Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București, fila 146, reiese

că a fost înscris, în favoarea numiților G. și G.I., în indiviziune și în părți

egale, dreptul de proprietate asupra imobilului din str. W. nr. 13 compus din

subsol, parter, etaj și mansardă edificat pe terenul cumpărat în anul 1923.

G.I., coproprietarul imobilului, a

decedat la 19 decembrie 1940, conform extrasului depus la fila 103.

La data de 16 august 1946 G.I.,

M.J.I.B. și N.I., moștenitorii defunctului, în calitate de coproprietari, au

solicitat eliberarea unei autorizații de construcție în vederea efectuării unor

reparații capitale la imobilul sinistrat. La data de 7 noiembrie 1946 se

eliberează autorizația de construcție în care se menționează că peste imobilul

existent se va suprapune etajul trei, se vor face reparații la 12 camere

incendiate pentru a fi aduse la starea inițială și se va executa un garaj.

În vederea lucrărilor de reparații s-a încheiat

o convenție între moștenitorii lui G.I. și constructorii S. și D.

În anul 1947, între G.I., soția

supraviețuitoare și fii defunctului, M.I.I. și N.I. s-a încheiat un act de

partaj voluntar autentificat sub nr. 34445 din 6 august 1945 în temeiul căruia

N.I. dobândește nuda proprietate a imobilului, iar G.I. uzufructul acestuia.

Înscrisurile depuse de reclamantă în dovedirea

calității de moștenitor îndeplinesc condițiile de formă impuse de art. 22 pct.

2 din Normele Metodologice, fiind depuse acte de stare civilă legalizate.

Conform certificatului de moștenitor nr. 1735

din 23 octombrie 1991 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 2, fila 136,

reclamanta I.L. este unica moștenitoare, în calitate de soție supraviețuitoare

a defunctului I.N.H., descendent de gradul

I

al

defunctului I.G., conform certificatului de naștere depus la fila 138.

Legea 10/2001 nu impune persoanei îndreptățite

a dovedi calitatea tuturor moștenitorilor proprietarului inițial, ci doar

calitatea acesteia și a autorilor săi. In cazul existenței mai multor

moștenitori, fiecare este ținut a formula notificare, drepturile lor urmând a

fi stabilite conform art. 4 din Legea 10/2001. Ca atare, nu prezintă relevanță

faptul că nu au fost depuse acte de stare civilă privind pe ceilalți doi

moștenitori.

S-a dovedit și dreptul de proprietate al

autorului G.I. asupra terenului, prin contractul de vânzare cumpărare din anul

1923 și asupra construcției, prin procesul verbal 4771/1940.

Imobilul inițial nu a fost distrus, ci reparat

și supraetajat cu etajul 3, iar la data naționalizării era compus din trei

etaje. Apartamentul nr. 6, revendicat, se află la etajul 2 al imobilului. In ce

privește acest apartament, expertiza efectuată în cauză a evidențiat unele

diferențe în modul de compartimentare, față de planul inițial, diferențe

apreciate ca nerelevante, întrucât, în decurs de 50 de ani apartamentul putea

suferi multiple modificări.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta RA

A.P.P.S. învederând că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană

îndreptățită la restituirea imobilului și nu a făcut dovada dreptului de

proprietate conform art. 22 din Legea 10/2001.

La termenul din 19 iunie 2006 a fost admisă în

principiu cererea de intervenție în interesul apelantei și în interes propriu

formulată de P.T.

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a respins apelul ca nefondat, prin decizia nr. 66 A din 4 februarie

2008, reținând că reclamanta a dovedit dreptul de proprietate al autorului său

asupra imobilului prin contractul de vânzare cumpărare din anul 1923 și

procesul verbal de înscriere în C.F. De altfel, în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 492 C. civ., care instituie o prezumție relativă de

proprietate asupra construcției.

Expertiza efectuată în cauză a concluzionat că

lucrările de reparații au fost efectuate anterior naționalizării imobilului,

respectiv în perioada 1947-1950, iar clădirea existentă este identică cu cea

autorizată a fi executată pe baza autorizației de construire eliberată în anul

1946.

Faptul că o parte din imobil s-a edificat de

Statul Român, care a efectuat unele reparații, nu s-a probat în cauză.

Împotriva deciziei instanței de apel au

declarat recurs pârâta RA A.P.P.S. și intervenientul P.T., în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului formulat de pârâtă s-a susținut că reclamanta

I.L.

nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită și identitatea între imobilul

construit în anul 1923 și cel existent în prezent, motiv pentru care este

necesar a se efectua o nouă expertiză care să lămurească dacă autorii

reclamantei au edificat imobilul și care a fost momentul edificării acestuia.

Intervenientul

P.T. a învederat în motivarea recursului că

reclamanta nu

și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită, iar imobilul nu a fost

edificat de autorii săi, ci de Statul Român.

Ambele recursuri conțin critici identice,

astfel încât acestea vor fi analizate deopotrivă.

Recursurile nu sunt fondate.

Analizând criticile formulate de recurenți s-a

constatat că acestea vizează, în special, interpretarea eronată a probelor

administrate în cauză, aspecte ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate

prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. De asemenea, recurenții nu au

indicat nici textul legal încălcat sau aplicat greșit de instanța de apel.

Art. 23 al Legii 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr.

247/2005 prevede

că actele doveditoare ale dreptului de proprietate se pot

depune până la

data soluționării notificării.

Potrivit acestui

articol, entitatea investită cu soluționarea notificării are

obligația să ia în considerare toate actele depuse până la data

emiterii deciziei sau dispoziției motivate, iar stabilirea momentului până la

care persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare nu limitează

posibilitatea instanței, investită cu acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.

26 din Legea 10/2001 de a soluționa procesul doar pe baza actelor depuse în

etapa procedurii administrative.

Stabilirea obligației pentru instanță

de a soluționa pricina doar pe

baza

înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca

efect

îngrădirea accesului la justiție recunoscut de art. 21 din Constituție și

a dreptului la un proces echitabil recunoscut de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În materia Legii 10/2001, dată fiind

perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării imobilelor de

către stat, legiuitorul a statuat că proba dreptului de proprietate asupra

imobilelor, precum și preluarea abuzivă a acestora, se poate realiza și prin

alte mijloace de probă decât cele admise în litigiile de drept comun.

Ca atare, în raport de exigențele impuse în

materia probațiunii prin Legea 10/2001, dovada dreptului de proprietate a fost

făcută de către reclamantă care a depus la dosar contractul de vânzare

cumpărare autentificat sub nr. 9699 din 5 mai 1923 prin care soții I.G. și G.

au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 923,35 mp, procesul

verbal din 20 mai 1940 întocmit în vederea înființării cărților funciare, care

face dovada proprietății asupra imobilului compus din teren și construcții,

actele premergătoare obținerii autorizației din 1946 care atestă existența unei

clădiri avariate ce urma să fie reparată și supraetajată cu etajul trei, actul

autentic de partaj voluntar din anul 1947 potrivit căruia I.N.H., fiul defunctului

G.I. și soțul reclamantei dobândește nuda proprietate asupra imobilului.

Reclamanta a dovedit și calitatea de moștenitoare, respectiv aceea de soție

supraviețuitoare a lui I.N.H., decedat la 16 iulie 1984, prin certificatul de

moștenitor 1735 din 23 octombrie1991 eliberat de Notariatul de Stat al

sectorului 2.

Pe baza acestor înscrisuri instanța de apel a

stabilit în mod corect că reclamanta I.L. a dovedit calitatea de persoană

îndreptățită în sensul Legii 10/2001, ca soție supraviețuitoare a fiului

proprietarilor tabulari ai imobilului.

Cât privește identitatea dintre

imobilul revendicat și cel edificat de autorii reclamantei expertiza efectuată

în cauză a concluzionat că imobilul existent în prezent este același cu cel

menționat în autorizația de construcție din anul 1946. Expertul a precizat că

din măsurătorile efectuate au rezultat diferențe nesemnificative între cotele

măsurate și cele din planurile din 1946, în concluzie, corpul de clădire în

care este situat apartamentul nr. 6 are aceeași poziționare înăuntrul terenului

ca în planurile din 1946.

Din probele administrate a rezultat

fără putință de tăgadă, că imobilul a fost reparat și supraetajat cu etajul 3

de către autorii reclamantei, proprietarii acestuia, iar la data naționalizării

a fost preluat de stat în noua configurație. Nu se poate reține că imobilul

existent astăzi ar fi unul nou, edificat de stat, întrucât la dosar nu a fost

depusă nici o probă în acest sens, respectiv vreo autorizație de construcție a

statului, devize de lucrări sau facturi aferente eventualelor materiale

folosite.

Față

de cele ce preced, recursurile se vor respinge ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta R.A. A.P.P.S. și

de intervenientul P.T. împotriva deciziei nr. 66 A din 4 februarie 2008

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11

martie 2009.