ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1224/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1224/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra

recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, sub nr.

5641 din 25 noiembrie 2005, contestatorii F.V.,

D.G. și O.C. au contestat Ordinul

nr. 2166/1758 din 25 octombrie 2005 prin care Curtea

de Conturi a României a

respins

cererea de restituire în natură a imobilului teren și construcții

situate în Buzău, cerere formulată în temeiul

Legii

nr. 10/2001.

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Buzău, secția civilă, sub nr. 2685 din 17 noiembrie 2005,

aceiași reclamanți au chemat în

judecată pe

pârâții Municipiul Buzău prin primar și Curtea de Conturi a

județului Buzău solicitând pronunțarea unei

hotărâri prin care pârâții să

fie

obligați la restituirea în natură a imobilelor proprietate a lor situate

în

Buzău, județul Buzău.

În dosarul

aflat pe rolul Tribunalului Buzău reclamanții și-au

completat ulterior acțiunea, în

sensul că au solicitat despăgubiri pentru

partea de imobil demolată de

Curtea de Conturi; aceasta din urmă a

formulat cerere de chemare în judecată a

titularului dreptului, respectiv

Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României prin

instituția

Prefectului județului

Buzău.

Față de

obiectul cererii deduse judecății, Tribunalul Buzău a

constatat că Ministerul

Finanțelor și Guvernul României nu au calitate

procesuală în contextul Legii

nr. 10/2001, astfel încât a respins cererea de introducere în cauză a acestora.

S-a apreciat însă că se impune

introducerea în cauză în calitate de pârâtă și a Curții

de Conturi, ca

urmare a cererii reclamanților de anulare a ordinului emis de aceasta.

Prin

sentința civilă nr. 405 din 28 aprilie 2006 Tribunalul Buzău a

respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a Municipiului Buzău

prin primar și a dispus

introducerea în cauză în calitate de intimată a

Curtea de Conturi a României; a admis excepția de

litispendență invocată de intimata Curtea de Conturi a României și a trimis

cauza

spre soluționare Tribunalul

București, secția civilă.

Prin

încheierea din 11 decembrie 2006 Tribunalul București a

admis excepția de litispendență

și a dispus atașarea dosarului aflat pe

rolul Tribunalului Buzău la dosarul aflat pe rolul Tribunalului

București.

Prin

sentința civilă nr. 77 din 15 ianuarie 2007 Tribunalul București, s

ecția a IV-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei Curtea de Conturi a județului Buzău și a

respins cererea

formulată împotriva acestei

pârâte ca fiind îndreptată împotriva unei

persoane lipsite de calitate procesuală; a disjuns judecarea cererii în

contradictoriu cu intimații Curtea de Conturi a

României, Ministerul

Finanțelor

Publice, Consiliul județean Buzău și Municipiul Buzău prin

Primar.

Prin

sentința civilă nr. 880 din 11 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția a

IV-a civilă, s-a dispus după cum urmează:

S-au

respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale

active a

contestatorilor și tardivității formulării notificării.

S-a admis contestația formulată

în contradictoriu cu intimații

Curtea de

Conturi a României, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul

județean

Buzău și Municipiul Buzău prin primar.

S-a anulat Ordinul

nr. 2166/2005 emis de intimata Curtea de Conturi a României iar aceasta a fost

obligată să emită decizie de

restituire în

natură către contestatori a imobilului situat în Buzău, județ Buzău compus din

teren în suprafață de 947 mp și

construcțiile amplasate pe acesta.

S-au respins ca neîntemeiate

cererea reconvențională formulată

de Curtea

de Conturi a României și cererea de arătare a titularului

dreptului.

A fost

obligată intimata să plătească contestatorilor suma de 2000

lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

dispune în acest sens, tribunalul a avut în vedere probele

administrate în cauză,

fată de care a reținut următoarele:

Prin

ordinul contestat s-a reținut că termenul prevăzut de art. 22

alin. (1) din Legea nr.

10/2001 era expirat la data trimiterii notificării

nr. 751 din 16 august 2005; totodată, nu a fost

respectat nici art. 22 alin. (3) din lege, întrucât notificarea nu a fost

comunicată prin executor judecătoresc; în același timp, s-a mai reținut că prin

hotărârea

nr. 131 din 8 noiembrie 1996 a

Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 i s-au

acordat petentei D.V.

despăgubiri pentru imobilul în cauză în cuantumul maxim admis.

Excepția lipsei calității

procesuale active este nefondată în condițiile în care D.G. și O.C. sunt

moștenitorii autoarei D.V., care este

moștenitoarea

defunctului F.A.

In

reținerea ca dovedită a filiației contestatorului fată de autorul

comun s-a făcut trimitere la următoarele

probe: certificatul de

moștenitor nr. 5 din

6 februarie 2003 eliberat de BNP F.N. județul Buzău,

certificatul de moarte al autorului F.A. eliberat

la 20

septembrie 1951, certificatul

de căsătorie eliberat la 7 septembrie 1951

care atestă căsătorie dintre F.A. și B.V.,

devenită F.V.; certificatul de căsătorie eliberat

la data de 3

iulie 1983 atestând

căsătoria dintre O.C. și D.C.

, certificatul de căsătorie eliberat la

data de 8 august 1955

atestând căsătoria

dintre D.G. și F.V. și

certificatul de deces eliberat la data de 7

decembrie 2002 atestând decesul autoarei D.V.

Notificarea formulată de

autoarea contestatorilor a fost

înregistrată

la data de 9 august 2001 la Prefectura județului Buzău sub

nr. 563.

Ulterior, această instituție a

trimis notificarea Primăriei

municipiului

Buzău unde a fost înregistrată sub nr. 6784/2002, pentru

ca la data de 23 august 2004 să fie trimisă spre

soluționare intimatei

Curtea de Conturi.

Prin urmare, notificarea nu a

fost tardiv formulată iar data

reținută de

emitentul ordinului este data la care notificarea i-a fost

înaintată de

Primăria municipiului Buzău.

În ceea ce

privește faptul că s-au primit despăgubiri în temeiul

Legii nr. 112/1995, s-a reținut că pot apela la

dispozițiile Legii

nr. 10/2001 și persoanele

aflate în această situație, care pot solicita însă

numai restituirea în natură, cu obligația

returnării sumei primită drept

despăgubire dacă imobilul nu a fost

vândut până la data intrării în vigoare a acestei legi.

Or, în

speță, contestatorii au solicitat tocmai restituirea în natură a

imobilului ocupat de intimată.

Cererea

reconvențională formulată de intimata Curtea de Conturi

a României nu a fost dovedită, aceasta neprobând

efectuarea unor

investiții și reparații la a

căror contravaloare să fie obligați la plată

contestatorii.

în ceea ce

privește cererea de arătare a titularului dreptului s-a

apreciat că față de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, Ministerul Economiei

și Finanțelor nu are calitate de

unitate deținătoare a bunului nici ca

persoană juridică și nici ca reprezentant al statului.

Prin decizia civilă nr. 121 A

din 21 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu

minori și de

familie, s-a respins ca nefondat apelul formulat de intimata Curtea de Conturi

a României împotriva sentinței primei instanțe.

Pentru a

dispune în acest sens, instanța de apel a avut în vedere

următoarele motive:

Actele de stare civilă reținute

în motivarea sentinței primei instanțe, detaliate și prin decizia de apel,

dovedesc filiația contestatorilor fată de autorii comuni.

Totodată,

apelanta are calitate procesuală pasivă în condițiile în

care se contestă un ordin emis

de aceasta, prin care notificarea nu a fost

respinsă pentru lipsa calității lor.

Notificarea nu a fost tardiv

formulată ci a fost transmisă cu

întârziere

de către Primăria municipiului Buzău, în urma transmiterea anterioare a

notificării înregistrate în anul 2001 la Prefectura județului

Buzău,

către intimata Curtea de Conturi; totodată, aceasta a fost transmisă Prefecturii

prin executor judecătoresc.

Pentru

aceleași argumente ca și cele reținute în sentința primei

instanțe s-a apreciat că primirea de despăgubiri în

condițiile Legii

nr. 112/1995 nu înlătură

dreptul persoanelor în cauză de a solicita

restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește cererea

reconvențională, s-a apreciat că în mod corect aceasta a fost respinsă de către

prima instanță întrucât intimata Curtea de Conturi a României nu a probat

efectuarea investițiilor și reparațiilor la imobilul în cauză.

În

contextul Legii nr. 10/2001 Ministerul Economiei și Finanțelor

nu are calitate de

unitate deținătoare a bunului ce a făcut obiectul

notificării, nici ca persoană

juridică și nici ca reprezentant al statului.

Împotriva deciziei de apel au

formulat cereri de recurs reclamanții și apelanta.

Reclamanții

au criticat decizia în ceea ce privește modul de soluționare a cererii privind

cheltuielile de judecată, critică ce se

circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În

susținerea criticii s-a arătat că instanța de apel, deși a respins

apelul formulat în cauză, nu a obligat-o pe

apelantă la plata

cheltuielilor de judecată

efectuate de reclamanți, în condițiile art. 274

C. proc. civ.; s-au solicitat cheltuielile de judecată și s-a făcut

dovada

întinderii acestora.

Apelanta-pârâtă

a formulat următoarele critici ce se circumscriu

motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

1.

Î

n

Decretul de naționalizare nr. 92/1950 figurează la poziția

nr. 62 F.A. cu un apartament în Buzău,

diferit

de cel solicitat în cauză.

Solicitările au fost făcute de

fiica acestuia, în calitate de moștenitoare a sa, deși nu s-a dovedit că

autorul său ar fi deținut imobilul în cauză.

În aceste

condiții, nu au calitate procesuală activă reclamanții

D.G. și O.C., moștenitorii lui

D.V.

, care

este moștenitoarea lui F.A.

Toate

solicitările, respectiv cererea de despăgubiri pe Legea nr.

112/1995 și notificarea pe Legea nr. 10/2001,

au fost făcute de

D.V. în calitate de fiică

a fostului proprietar și nu de

soția-supraviețuitoare a acestuia, F.V.

2.

În

condițiile în care F.V., în ipoteza identității cu

E.A.F., nu a formulat notificare

în termenul legal prevăzut

de

Legea nr. 10/2001, cererea sa nu este nelegală.

3.

În

ceea ce privește proba proprietății, nu s-a făcut dovada:

identității de persoane dintre

cumpărătoarea E.A.F. care

figurează în calitate de cumpărător în actul depus la

dosar și reclamanta

F.V.; identității de imobile dintre cel înscris în actul de

vânzare-cumpărare situat

la adresa „Buzău,

și cel

solicitat prin acțiune, situat în

Buzău,;

identității de suprafață dintre cea aferentă imobilul menționată în act, de 914

mp și cea rvendicată, pentru care

s-au

și primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, de 947,50 mp.

4.

Prin notificarea depusă la Prefectura

județului Buzău sub

nr. 563 din 9 octombrie

2001, s-a solicitat diferența de despăgubiri bănești

pentru corpul principal de clădire (deși

despăgubirea primită includea terenul și această construcție) și nu restituirea

în natură a imobilului.

Față de

obiectul contestației, ambele instanțe în mod greșit au soluționat excepția

tardivității formulării notificării, respingând-o ca

nefondată, deoarece s-a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și

nelegală pe acest aspect.

Prin

Hotărârea nr. 131 din 8 noiembrie 1996 a Consiliului Județean Buzău,

Comisia județeană de aplicare a Legii nr.

112/1995 a acordat

petiționarei D.V., fiica

fostului proprietar F.A., despăgubiri pentru imobilul situat în Buzău,

reprezentând

construcție și teren aferent de 947,50 mp, în cuantum maxim admis de 81.926.640

lei.

5.

Reclamanții

nu pot solicita restituirea în natură a imobilului

situat în Buzău, având în vedere că, pe de o

parte, au

primit despăgubiri pentru

acesta, iar pe de altă parte acesta face parte

din domeniul public al statului, potrivit dispozițiilor art. 136 alin.

(4) din

Constituția României și ale Legii nr. 213/1998.

Potrivit

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 domeniul public este

alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136

alin. (4) din Constituție și din

cele

stabilite în anexa care face parte din lege, precum și din orice alte bunuri

care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și

sunt dobândite de stat sau de unități administrativ teritoriale prin modurile

prevăzute de lege. în anexa la care se face referire sunt

menționate la

pct. 29 „terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea

Parlamentul, Președinția, ... și celelalte organe de

specialitate ale administrației publice centrale și instituțiile publice

subordonate acestora". Potrivit

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 94/1992 Curtea

de Conturi a României funcționează pe lângă Parlamentul României.

6.

In ceea ce privește cererea de arătare a

titularului dreptului,

prin decizia de apel

s-a făcut aplicarea dispozițiilor legii speciale rară

ca acestea să fie

coroborate cu prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr.

213/1998, care o obligă pe recurentă să arate

instanței cine este titularul

dreptului de proprietate.

Or, în

art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 se precizează expres

că în asemenea litigii

statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor iar

unitățile

administrativ-teritoriale de către Consiliile Județene, în speță

de Consiliul Județean Buzău.

în mod greșit că cererea reconvențională este nedovedită și neîntemeiată.

Se impune

restituirea cheltuielilor efectuate pentru întreținerea și

reparația imobilului în litigiu de către

recurentă, cu atât mai mult cu

cât aceste

plăți s-au efectuat din bani publici alocați de la bugetul de

stat;

temeiul de drept invocat în susținerea acestei cereri este reprezentat de

dispozițiile art. 439, art. 494, art. 997, art. 1618 C. civ. și art. 48 din

Legea nr. 10/2001 republicată.

Analizând

decizia de apel în raport de critica formulată de către

reclamanți, ce se circumscrie

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, Înalta Curte constată că

recursul declarat de aceștia este fondat

în considerarea celor ce succed:

Prin decizia de apel s-a respins

ca nefondat apelul declarat de

către

apelanta-intimată Curtea de Conturi a României, iar intimații-

reclamanți

au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, așa cum rezultă din

încheierea de amânare a pronunțării.

În aceste condiții, sunt pe

deplin aplicabile dispozițiile art. 274

C.

proc. civ., în care se prevede că partea care cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată.

Se

constată astfel că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale

susmenționate, ceea ce

atrage caracterul fondat al criticii formulate de reclamanți și, în consecință,

admiterea recursului declarat de aceștia.

În ceea ce

privește criticile formulate de către apelanta-pârâtă,

Înalta Curte constată

caracterul nefondat al acestora, în considerarea

celor ce succed:

referitoare la faptul că s-a

naționalizat

de la autorul F.A. un imobil diferit de cel

solicitat în prezenta cauză.

Prin

ordinul contestat s-a respins cererea de restituire a imobilului

(teren și construcție)

situat în Municipiul Buzău, iar

unul

dintre motive 1-a reprezentat cel referitor la faptul că în temeiul

Legii nr. 112/1995, „s-au acordat petentei D.V.

(fiica în

viață, la acea dată a defunctului proprietar F.A.) despăgubiri

în cuantumul admis"; s-au mai reținut, ca motive de respingere a cererii,

depășirea termenului legal de formulare a notificării și faptul că solicitarea

a fost făcută direct instituției deținătoare și nu prin executor judecătoresc.

Potrivit art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 republicată,

decizia/dispoziția

motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi contestată în fața

instanței de către persoana

care se consideră îndreptățită.

Cadrul procesual pentru litigiul

ce se derulează în fața instanței

de judecată

și implicit limitele învestirii sunt fixate de actul prin care se soluționează

notificarea, în speță de ordinul emis de pârâta-recurentă.

În condițiile în care prin

ordinul contestat se reține calitatea de fost proprietar a defunctului F.A.

pentru imobilul ce

face obiectul litigiului

de față, o critică în sensul lipsei proprietății în favoarea autorului F.A. nu

poate fi formulată în fața

instanței.

În egală

măsură, nu trebuie înlăturate efectele sentinței civile

nr. 3738 din 29 aprilie 1997

pronunțată de Judecătoria Buzău, definitivă și

irevocabilă, în litigiul

generat de aplicarea Legii nr. 112/1995 cu privire

la imobilul în litigiu.

Prin această sentință,

pronunțată în contradictoriu cu un

reprezentant

al Statului, s-a confirmat hotărârea dată în aplicarea Legii

nr.

112/1995 prin care numitei D.V., autoarea

reclamanților

D.G. și O.C., i s-au acordat

despăgubiri

pentru imobilul ce s-a reținut a fi situat în prezent în B.

, acesta

fiind naționalizat în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950 de la tatăl petentei.

Trebuie

subliniat că însăși recurenta are o poziție contradictorie

sub acest aspect, calitatea de fost

proprietar a tatălui autoarei

reclamanților

fiind menționată în susținerea criticii nr. 4 de recurs.

dispozițiile incidente ale Legii nr. 10/2001 se constată

că recurenta nu are niciun

interes în formularea celei de-a doua critici

de recurs.

Potrivit

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 de cotele moștenitorilor

legali sau testamentari

care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III

profită ceilalți

moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în

termen cererea

de restituire.

Prin

urmare, chiar și în situația în care F.V., soția

fostului proprietar F.A., nu ar

fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, de cota sa de moștenire de

pe urma acestuia

nu ar fi profitat în niciun caz recurenta-pârâtă ci ceilalți doi

reclamanți.

ceea ce privește cea de-a treia critică de recurs urmează a

fi reținute cele arătate

mai sus relativ la prima critică.

Mai

trebuie precizat faptul că în ordinul contestat se face referire la imobilul în

cauză și la defunctul proprietar F.A., iar

prin notificare s-a indicat o

suprafață a terenului de 947,50 mp.

În urma retransmiterii

ulterioare a notificării între diverse

instituții,

notificarea i-a fost transmisă recurentei-pârâte, după cum s-a

detaliat

în decizia de apel.

Cu referire

la aceste aspecte s-a pronunțat prima instanță, soluție

confirmată și în apel, întrucât prin contestația

formulată s-au tăcut

critici referitoare la

tardivitatea notificării, tardivitate reținută în ordinul

contestat.

Se justifică astfel înlăturarea

tardivității notificării, față de

dispozițiile

art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, care sunt în

sensul că notificarea înregistrată face dovada

deplină în fața oricăror

autorități,

persoane fizice sau juridice a respectării termenului legal de

formulare, chiar dacă a fost adresată unei alte

unități decât cea care

deține imobilul.

In ceea ce

privește nelegalitatea acțiunii, întrucât prin notificare s-a solicitat

diferența de despăgubiri iar prin contestație s-a solicitat restituirea în

natură, se constată că instanța de apel a făcut o corectă

aplicare în cauză a art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Astfel,

potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată persoanele care au

primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995

pot solicita numai restituirea

în natură, cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea primită,

actualizată cu indicele de inflație,

dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Aceste

dispoziții legale se corelează cu cele ale art. 7 alin. (2) din

aceeași lege potrivit cărora, dacă

restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru

măsuri reparatorii prin

echivalent decât în

cazurile expres prevăzute de lege.

Nelegalitatea invocată de către

recurenta-pârâtă în susținerea

acestei

critici lipsește Legea nr. 10/2001 de profundul său caracter

reparator și lasă fără efecte demersul

moștenitorilor fostului proprietar

al cărui imobil a fost preluat în mod

abuziv.

5.

Primirea de despăgubiri în temeiul Legii nr.

112/1995 nu

exclude dreptul fostului

proprietar sau al moștenitorilor acestuia de a

obține restituirea în

natură a imobilului respectiv, în temeiul Legii

nr. 10/2001, după cum rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (1) din

acest act

normativ, susmenționate.

Legea nr. 10/2001 este o lege

specială față de celelalte

reglementări

invocate în cadrul criticii și se aplică cu prioritate, potrivit

principiului

specialia generalibus derogant

.

Această lege nu distinge între

domeniul public sau privat al

statului

pentru imobilele ce intră în sfera sa de reglementare și prevede în art. 9 că

acestea, indiferent în posesia cui se află, se restituie în natură

în starea de la data cererii de restituire și

libere de orice sarcini.

Pe de altă

parte art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu exclude de

la restituirea în natură nici

imobilele arătate în anexa nr. 2 lit. a) care face

parte integrantă din lege,

necesare și afectate exclusiv și nemijlocit

activităților de interes public, de învățământ,

sănătate ori social-

culturale; la pct. 3

lit. a) din anexa nr. 2 a legii sunt menționate, printre

altele, imobilele ocupate de ministere și alte

autorități ale administrației

publice centrale, parchete și instanțe

judecătorești, primării și prefecturi.

6.

Curtea

de apel a făcut o corectă soluționare și a motivului de apel referitor la

cererea de arătare a titularului dreptului formulată de

către

recurenta-pârâtă.

In

condițiile în care litigiul de față este generat de aplicarea Legii nr.

10/2001, cadrul procesual este fixat de dispozițiile acestei legi și nu

ale Legii nr. 213/1998.

Prin

emiterea ordinului contestat, pe chestiuni ce nu vizează

competența de soluționare a

notificării, recurenta-pârâtă și-a recunoscut

abilitatea legală de a soluționa

notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001,

ca deținător în sensul acestei

legi; în calitate de emitent, are calitate

procesuală în contestația

formulată conform art. 26 alin. (3) din lege.

condițiile în care instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit

efectuarea de

investiții și reparații, a căror contravaloare s-a solicitat

prin cererea

reconvențională, critica formulată de către recurenta-pârâtă

nu poate fi analizată de instanța de recurs.

Potrivit art. 1169 C. civ.

sarcina probei sub acest aspect îi

revine

titularului cererii reconvenționale iar față de cele reținute prin

decizia

de apel critica vizează reaprecierea probelor-aspect

incompatibil cu judecata în recurs, în urma abrogării pct. 11 al art. 304

C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 13 8/2000.

Constatând,

prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate de

către recurenta-pârâtă, Înalta

Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună

respingerea ca nefondat a

recursului

formulat de către aceasta.

În temeiul

aceleași dispoziții procedurale și a art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, pentru argumentele arătate mai sus, se va

admite

recursul declarat de reclamanți

împotriva deciziei de apel, care va fi modificată, în parte, în sensul

obligării pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sumei de 2000 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată

către intimații-reclamanți.

Se vor menține totodată

celelalte dispoziții ale deciziei de apel.

Cu aplicarea art. 274 C. proc.

civ., pârâta-recurentă

Curtea de Conturi a

României va fi obligată la plata sumei de 2200 lei

reprezentând onorariu avocat de 2000 lei și 200

lei cheltuieli de

transport-cheltuieli efectuate în dosarul de recurs.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții O.C., F.V.

și D.G. împotriva deciziei

nr. 121A din 21

februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru

cauze cu minori și de familie.

Modifică

decizia atacată, în parte, în sensul că obligă pe pârâta

Curtea de Conturi a României la

plata sumei de 2000 lei către intimații-

reclamanți.

Menține

restul dispozițiilor deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, împotriva aceleași decizii.

Obligă pe

pârâta Curtea de Conturi a României la plata sumei de

2200 lei, reprezentând onorariu

avocat 2000 lei și 200 lei cheltuieli de

transport.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 6 februarie 2009.