ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1224/2009

Î n Decretul de naționalizare nr. 92/1950 figurează la poziția nr. 62 F.A. cu un apartament în Buzău, diferit de cel solicitat în cauză. Solicitările au fost făcute de fiica acestuia, în calitate de moștenitoare a sa, deși nu s-a dovedit că autorul său ar fi deținut imobilul în cauză. În aceste condiții, nu au calitate procesuală activă reclamanții D.G. și O.C., moștenitorii lui D.V. , care este moștenitoarea lui F.A. Toate solicitările, respectiv cererea de despăgubiri pe Legea nr. 112/1995 și notificarea pe Legea nr. 10/2001, au fost făcute de D.V. în calitate de fiică a fostului proprietar și nu de soția-supraviețuitoare a acestuia, F.V.

În condițiile în care F.V., în ipoteza identității cu E.A.F., nu a formulat notificare în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, cererea sa nu este nelegală.

În ceea ce privește proba proprietății, nu s-a făcut dovada: identității de persoane dintre cumpărătoarea E.A.F. care figurează în calitate de cumpărător în actul depus la dosar și reclamanta F.V.; identității de imobile dintre cel înscris în actul de vânzare-cumpărare situat la adresa „Buzău, și cel solicitat prin acțiune, situat în Buzău,; identității de suprafață dintre cea aferentă imobilul menționată în act, de 914 mp și cea rvendicată, pentru care s-au și primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, de 947,50 mp.

Prin notificarea depusă la Prefectura județului Buzău sub nr. 563 din 9 octombrie 2001, s-a solicitat diferența de despăgubiri bănești pentru corpul principal de clădire (deși despăgubirea primită includea terenul și această construcție) și nu restituirea în natură a imobilului. Față de obiectul contestației, ambele instanțe în mod greșit au soluționat excepția tardivității formulării notificării, respingând-o ca nefondată, deoarece s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nelegală pe acest aspect. Prin Hotărârea nr. 131 din 8 noiembrie 1996 a Consiliului Județean Buzău, Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 a acordat petiționarei D.V., fiica fostului proprietar F.A., despăgubiri pentru imobilul situat în Buzău, reprezentând construcție și teren aferent de 947,50 mp, în cuantum maxim admis de 81.926.640 lei.

Reclamanții nu pot solicita restituirea în natură a imobilului situat în Buzău, având în vedere că, pe de o parte, au primit despăgubiri pentru acesta, iar pe de altă parte acesta face parte din domeniul public al statului, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (4) din Constituția României și ale Legii nr. 213/1998. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (4) din Constituție și din cele stabilite în anexa care face parte din lege, precum și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unități administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de lege. în anexa la care se face referire sunt menționate la pct. 29 „terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea Parlamentul, Președinția, ... și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiile publice subordonate acestora". Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 94/1992 Curtea de Conturi a României funcționează pe lângă Parlamentul României.

In ceea ce privește cererea de arătare a titularului dreptului, prin decizia de apel s-a făcut aplicarea dispozițiilor legii speciale rară ca acestea să fie coroborate cu prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, care o obligă pe recurentă să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate. Or, în art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 se precizează expres că în asemenea litigii statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor iar unitățile administrativ-teritoriale de către Consiliile Județene, în speță de Consiliul Județean Buzău.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că cererea reconvențională este nedovedită și neîntemeiată. Se impune restituirea cheltuielilor efectuate pentru întreținerea și reparația imobilului în litigiu de către recurentă, cu atât mai mult cu cât aceste plăți s-au efectuat din bani publici alocați de la bugetul de stat; temeiul de drept invocat în susținerea acestei cereri este reprezentat de dispozițiile art. 439, art. 494, art. 997, art. 1618 C. civ. și art. 48 din Legea nr. 10/2001 republicată. Analizând decizia de apel în raport de critica formulată de către reclamanți, ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , Înalta Curte constată că recursul declarat de aceștia este fondat în considerarea celor ce succed: Prin decizia de apel s-a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta-intimată Curtea de Conturi a României, iar intimații- reclamanți au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, așa cum rezultă din încheierea de amânare a pronunțării. În aceste condiții, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în care se prevede că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Se constată astfel că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale susmenționate, ceea ce atrage caracterul fondat al criticii formulate de reclamanți și, în consecință, admiterea recursului declarat de aceștia. În ceea ce privește criticile formulate de către apelanta-pârâtă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, în considerarea celor ce succed: 1. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că s-a naționalizat de la autorul F.A. un imobil diferit de cel solicitat în prezenta cauză. Prin ordinul contestat s-a respins cererea de restituire a imobilului (teren și construcție) situat în Municipiul Buzău, iar unul dintre motive 1-a reprezentat cel referitor la faptul că în temeiul Legii nr. 112/1995, „s-au acordat petentei D.V. (fiica în viață, la acea dată a defunctului proprietar F.A.) despăgubiri în cuantumul admis"; s-au mai reținut, ca motive de respingere a cererii, depășirea termenului legal de formulare a notificării și faptul că solicitarea a fost făcută direct instituției deținătoare și nu prin executor judecătoresc. Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, decizia/dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi contestată în fața instanței de către persoana care se consideră îndreptățită. Cadrul procesual pentru litigiul ce se derulează în fața instanței de judecată și implicit limitele învestirii sunt fixate de actul prin care se soluționează notificarea, în speță de ordinul emis de pârâta-recurentă. În condițiile în care prin ordinul contestat se reține calitatea de fost proprietar a defunctului F.A. pentru imobilul ce face obiectul litigiului de față, o critică în sensul lipsei proprietății în favoarea autorului F.A. nu poate fi formulată în fața instanței. În egală măsură, nu trebuie înlăturate efectele sentinței civile nr. 3738 din 29 aprilie 1997 pronunțată de Judecătoria Buzău, definitivă și irevocabilă, în litigiul generat de aplicarea Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul în litigiu. Prin această sentință, pronunțată în contradictoriu cu un reprezentant al Statului, s-a confirmat hotărârea dată în aplicarea Legii nr. 112/1995 prin care numitei D.V., autoarea reclamanților D.G. și O.C., i s-au acordat despăgubiri pentru imobilul ce s-a reținut a fi situat în prezent în B. , acesta fiind naționalizat în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950 de la tatăl petentei. Trebuie subliniat că însăși recurenta are o poziție contradictorie sub acest aspect, calitatea de fost proprietar a tatălui autoarei reclamanților fiind menționată în susținerea criticii nr. 4 de recurs. 2. Față de dispozițiile incidente ale Legii nr. 10/2001 se constată că recurenta nu are niciun interes în formularea celei de-a doua critici de recurs. Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cererea de restituire. Prin urmare, chiar și în situația în care F.V., soția fostului proprietar F.A., nu ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, de cota sa de moștenire de pe urma acestuia nu ar fi profitat în niciun caz recurenta-pârâtă ci ceilalți doi reclamanți. 3. Și în ceea ce privește cea de-a treia critică de recurs urmează a fi reținute cele arătate mai sus relativ la prima critică. Mai trebuie precizat faptul că în ordinul contestat se face referire la imobilul în cauză și la defunctul proprietar F.A., iar prin notificare s-a indicat o suprafață a terenului de 947,50 mp. În urma retransmiterii ulterioare a notificării între diverse instituții, notificarea i-a fost transmisă recurentei-pârâte, după cum s-a detaliat în decizia de apel. Cu referire la aceste aspecte s-a pronunțat prima instanță, soluție confirmată și în apel, întrucât prin contestația formulată s-au tăcut critici referitoare la tardivitatea notificării, tardivitate reținută în ordinul contestat. Se justifică astfel înlăturarea tardivității notificării, față de dispozițiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, care sunt în sensul că notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice a respectării termenului legal de formulare, chiar dacă a fost adresată unei alte unități decât cea care deține imobilul. In ceea ce privește nelegalitatea acțiunii, întrucât prin notificare s-a solicitat diferența de despăgubiri iar prin contestație s-a solicitat restituirea în natură, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a art. 20 din Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceste dispoziții legale se corelează cu cele ale art. 7 alin. (2) din aceeași lege potrivit cărora, dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de lege. Nelegalitatea invocată de către recurenta-pârâtă în susținerea acestei critici lipsește Legea nr. 10/2001 de profundul său caracter reparator și lasă fără efecte demersul moștenitorilor fostului proprietar al cărui imobil a fost preluat în mod abuziv. 5. Primirea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 nu exclude dreptul fostului proprietar sau al moștenitorilor acestuia de a obține restituirea în natură a imobilului respectiv, în temeiul Legii nr. 10/2001, după cum rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (1) din acest act normativ, susmenționate. Legea nr. 10/2001 este o lege specială față de celelalte reglementări invocate în cadrul criticii și se aplică cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant . Această lege nu distinge între domeniul public sau privat al statului pentru imobilele ce intră în sfera sa de reglementare și prevede în art. 9 că acestea, indiferent în posesia cui se află, se restituie în natură în starea de la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. Pe de altă parte art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu exclude de la restituirea în natură nici imobilele arătate în anexa nr. 2 lit. a) care face parte integrantă din lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social- culturale; la pct. 3 lit. a) din anexa nr. 2 a legii sunt menționate, printre altele, imobilele ocupate de ministere și alte autorități ale administrației publice centrale, parchete și instanțe judecătorești, primării și prefecturi. 6. Curtea de apel a făcut o corectă soluționare și a motivului de apel referitor la cererea de arătare a titularului dreptului formulată de către recurenta-pârâtă. In condițiile în care litigiul de față este generat de aplicarea Legii nr. 10/2001, cadrul procesual este fixat de dispozițiile acestei legi și nu ale Legii nr. 213/1998. Prin emiterea ordinului contestat, pe chestiuni ce nu vizează competența de soluționare a notificării, recurenta-pârâtă și-a recunoscut abilitatea legală de a soluționa notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, ca deținător în sensul acestei legi; în calitate de emitent, are calitate procesuală în contestația formulată conform art. 26 alin. (3) din lege. 7. În condițiile în care instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit efectuarea de investiții și reparații, a căror contravaloare s-a solicitat prin cererea reconvențională, critica formulată de către recurenta-pârâtă nu poate fi analizată de instanța de recurs. Potrivit art. 1169 C. civ. sarcina probei sub acest aspect îi revine titularului cererii reconvenționale iar față de cele reținute prin decizia de apel critica vizează reaprecierea probelor-aspect incompatibil cu judecata în recurs, în urma abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 13 8/2000. Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună respingerea ca nefondat a recursului formulat de către aceasta. În temeiul aceleași dispoziții procedurale și a art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , pentru argumentele arătate mai sus, se va admite recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei de apel, care va fi modificată, în parte, în sensul obligării pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți. Se vor menține totodată celelalte dispoziții ale deciziei de apel. Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., pârâta-recurentă Curtea de Conturi a României va fi obligată la plata sumei de 2200 lei reprezentând onorariu avocat de 2000 lei și 200 lei cheltuieli de transport-cheltuieli efectuate în dosarul de recurs. PENTRU