ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8563/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3038 din 28 noiembrie 2008, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul I.N.E.P. din M.I.R.A., cu sediul în București, sector 6 în contradictoriu cu pârâtul A.A., domiciliat în orașul Plopeni, județul Prahova, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept; La data de 10 octombrie 2008 pârâtul a fost expulzat din Italia, urmare a măsurii dispuse de către autoritățile italiene. In cauză, s-a solicitat restrângerea dreptului la liberă circulație al pârâtului, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

S-a apreciat că, după aderarea țării noastre la U.E. la 1 ianuarie 2007, se impune a fi examinată situația de fapt a pârâtului, în raport de noua ordine juridică din România, precum și compatibilitatea normei interne cu cea comunitară, în ceea ce privește libertatea cetățeanului român de a ieși din țară în scopul de a călători pe teritoriul altui stat membru al U.E. și identificarea normei juridice aplicabile în ceea ce privește restrângerea dreptului la liberă circulație.

Cu privire la compatibilitatea normei interne cu cea comunitară, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2119 din 31 martie 2008 a constatat că art. 38 lit. a) din legea internă - Legea nr. 248/2005, prevede că „restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani .. cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat” și că art. 18 tratatul C.E. - prevede că orice cetățean al U.E. are dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre”. Pe de altă parte, dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevăd că „statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice”. Prin urmare, a reținut instanța supremă că norma comunitară prevede în mod limitativ doar 3 situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice și, în considerarea principiului supremației dreptului comunitar, a constatat că norma aplicabilă în litigiu , prin care se solicită restrângerea dreptului la liberă circulație a unui cetățean român este norma comunitară, și anume, art. 18 in Tratat, respectiv art. 27 și următoarele din Directiva 2004/3 8 /CE.

S-a mai reținut că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului membru, referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său a unui cetățean roman, nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică, pentru a putea admite acțiunea de față și, atât timp cât reclamantul nu a invocat și alte circumstanțe reale sau personale referitoare la conduita pârâtului, nu este justificată măsura restrângerii libertății de circulație. Cum în cauză s-a invocat în susținerea acțiunii doar nerespectarea condițiilor de ședere pe teritoriul italian, tribunalul a apreciat că se impune soluția respingerii acțiunii ca neîntemeiată, considerând că nu se justifică măsura limitării dreptului la libera circulație, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit existența unei amenințări la adresa intereselor fundamentale ale societății românești care să justifice aplicarea acestei măsuri.

Prin Decizia civilă nr. 41 din 02 martie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze de minori și de familie a respins apelul ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a apreciat, în esență, asupra situației de fapt reținute, prin aceeași raportare la caracterul direct și prioritar al dreptului comunitar față de legislația națională. Astfel, s-a reținut că efectul direct al dreptului comunitar conferă acestuia competența generală de a completa cu drepturi și obligații noi, în așa fel încât, orice persoană, cetățean al U.E., să dobândească dreptul de a cere judecătorului național să i se aplice dispoziții din tratate, regulamente, decizii și directive comunitare pentru protejarea unui drept conferit de acestea.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 25 martie 2009, reclamantul I.N.E.P. din M.I.R.A. , cu sediul în București, sector 6, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte; În conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, I.N.E.P.

are obligativitatea de a înainta către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia. De asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) ale aceluiași act normativ prevăd faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați, în Italia pe o perioadă determinată. În context, s-a mai susținut și faptul că, așa cum rezultă din documentele depuse în susținerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 10 octombrie 2008, conform documentelor emise de Chestura din Milano. Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie, poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

În alin. (2), același text prevede că, măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalități și să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză. R ecurentul-reclamant a invocat totodată și dispozițiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană, ratificat prin Legea nr. 173/1997. Având în vedere exigențele legislației U.E., s-a susținut și ideea că România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale U.E., ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Instanțele anterioare au reținut că cetățeanul român A.A. a fost expulzat din Italia la data de 10 octombrie 2008, întrucât în urma verificărilor întreprinse de autoritățile italiene s-a constatat că acesta depășise termenul de ședere în această țară. Nici o altă împrejurare referitoare la atitudinea inti­matului sau la eventuale acte ilegale comise de acesta pe teritoriul statului italian nu au fost reținute de autoritățile italiene. Specificul raportului juridic dedus judecății, determinat în primul rând de obiectul cererii de chemare în judecată-pune în discuție un drept fundamental al omului, a îndreptățit instanțele fondului în soluționarea cauzei să se raporteze atât la legislația națională, cât și la legislația comunitară.

Trebuie avut în vedere și faptul că, începând cu data de 01 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al U.E., aceasta asumându-și, prin art. 6.10 al Tratatului de aderare, obligația de a asigura compatibilitatea cu acquis-ul comunitar existent la data aderării, a tuturor acordurilor internaționale la care este parte. Obligația instanțelor naționale, in condițiile date, nu putea fi altfel configurată decât în ideea respectării ordinii juridice în vigoare la momentul aplicării măsurii solicitate-restrângerea dreptului la libera circulație a persoanei în cauză. Dată fiind această situație, soluționarea cauzei nu poate fi realizată decât în contextul dispozițiilor legale interne și internaționale, cu incidență în cauză, după cum urmează; Din perspectiva legislației naționale, trebuie reținut că, legea fundamentală - Constituția României garantează, prin art. 25, dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, în condițiile stabilite prin legi ordinare.

Alin. (2) al art. 25 dispune în sensul că fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară. Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, stipulează în art. 3 alin. (1) că limitarea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate se poate face numai temporar, în cazurile și în condițiile prevăzute în prezenta lege, și constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept.

Potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condițiile și cu privire la următoarele categorii de persoane: cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat; cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau care ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat”. Din perspectivă comunitară, s-a reținut că Tratatul de înființare a Comunității Europene consacră libertatea de circulației a persoanelor drept una dintre libertățile care stau la baza creării pieței interne, reglementată de art. 3 din Tratat.

În art. 18 al Tratatului se stipulează că fiecare cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor și condițiilor prevăzute de acest Tratat și de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia. Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiei acestora recunoaște, prin art. 1, dreptul fiecărui cetățean al Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, un drept fundamental și individual, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.

Capitolul VI al Directivei reglementează situațiile în care apare posibilă restrângerea dreptului de intrare și a dreptului de ședere, stipulându-se în art. 27 că statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice. Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

Rezultă cu evidență incompatibilitatea normei interne (Legea nr. 248/2005) în raport cu legislația comunitară (Tratatul CE și Directiva 2004/38/CE), pentru argumentele redate explicit în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate - norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoane­lor: afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de read­misie, fără a se face nici o distincție în ceea ce privește persoana cetățeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguran­ța sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat - și care relevă, în esență, ideea că norma internă prevede o cate­gorie mai largă de situații posibile când se poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la libera circulație, în raport cu categoria situațiilor de ex­cepție prevăzute de norma comunitară, concluzia firească și legală fiind aceea a aplicării efectului direct al Directivei la situația de fapt din prezenta speță, dându-se eficiență astfel principiu­lui supremației dreptului comunitar.

În acest context legislativ, s-a reținut corect că norma aplicabilă în prezen­tul litigiu, în care se solicită restrângerea dreptului la liberă circulație a unui cetățean român, este norma comunitară, respectiv art. 27 și urm. din Directivă, ceea ce înseamnă pentru situația concretă a pârâtului, constatarea că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea italiană referitoare la dreptul de ședere pe teri­toriul său a unui cetățean român nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de or­dine, siguranță sau sănătate publică.

Câtă vreme prin acțiunea de față nu s-au invocat și alte circumstanțe reale sau personale referitoare la conduita intimatului, instanța de judecată nu poate să re­țină în nici un caz că simpla încălcare de către acesta a termenului de ședere ar constitui „o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății”, mai ales în condițiile în care Directiva dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală” și „condamnările penale anterioa­re nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri” de restrângere a liber­tății de circulație. Interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, au îndreptățit instanțele anterioare să aprecieze în consens că, în speță, nu a fost făcută dovada peremptorie a faptului că cetățeanul român A.A.

a avut pe teritoriul Statului Italian o conduită care să pună în pericol ordinea publică ori siguranța publică, nerespectarea condițiilor prevăzute în legislația italiană cu privire la dreptul de ședere pe teritoriul său reprezentând o situație care nu poate fi asimilată nici unuia dintre cele trei motive de excepție care permit restrângerea libertății de circulație. Susținerile recurentei-reclamante relative la dispozițiile H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, nu pot fi reținute pentru considerente ce țin de irelevanța lor pentru soluționarea fondului cauzei pendinte, cauză care a dedus judecății un important drept fundamental al pârâtului, căruia trebuie să i se respecte toate garanțiile.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.N.E.P. împotriva Deciziei nr. 41 din 2 martie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2009.