ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8563/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8563/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

3038 din 28 noiembrie 2008, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins

acțiunea formulată de reclamantul

I.N.E.P. din M.I.R.A.,

cu sediul în

București, sector 6 în contradictoriu cu pârâtul

A.A.,

domiciliat

în orașul Plopeni, județul Prahova, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente de

fapt și de drept;

La data de 10

octombrie 2008 pârâtul a fost expulzat din Italia, urmare a măsurii dispuse de

către autoritățile italiene.

In cauză, s-a

solicitat restrângerea dreptului la liberă circulație al pârâtului, ca urmare a

situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări

ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005.

S-a apreciat că, după

aderarea țării noastre la U.E. la 1 ianuarie 2007, se impune a fi examinată

situația de fapt a pârâtului, în raport de noua ordine juridică din România,

precum și compatibilitatea normei interne cu cea comunitară, în ceea ce

privește libertatea cetățeanului român de a ieși din țară în scopul de a

călători pe teritoriul altui stat membru al U.E. și identificarea normei

juridice aplicabile în ceea ce privește restrângerea dreptului la liberă

circulație.

Cu privire la

compatibilitatea normei interne cu cea comunitară, Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin Decizia nr. 2119 din 31 martie 2008 a constatat că art. 38 lit.

a) din legea internă - Legea nr. 248/2005, prevede că „restrângerea exercitării

dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi

dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani .. cu privire la persoana care a

fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între

România și acel stat” și că art. 18 tratatul C.E. - prevede că orice cetățean

al U.E. are dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre”.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevăd că „statele membre pot

restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a

membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine

publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi

invocate în scopuri economice”.

Prin urmare, a reținut

instanța supremă că norma comunitară prevede în mod limitativ doar 3 situații

în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor:

afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice și, în

considerarea principiului supremației dreptului comunitar, a constatat că

norma

aplicabilă în litigiu

, prin care se solicită restrângerea dreptului la

liberă circulație a unui cetățean român

este norma comunitară,

și anume, art. 18 in

Tratat, respectiv art. 27 și următoarele din Directiva 2004/3 8 /CE.

S-a mai reținut că

simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului membru,

referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său a unui cetățean roman, nu

poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate

publică, pentru a putea admite acțiunea de față și, atât timp cât reclamantul

nu a invocat și alte circumstanțe reale sau personale referitoare la conduita

pârâtului, nu este justificată măsura restrângerii libertății de circulație.

Cum în cauză s-a

invocat în susținerea acțiunii doar nerespectarea condițiilor de ședere pe

teritoriul italian, tribunalul a apreciat că se impune soluția respingerii

acțiunii ca neîntemeiată, considerând că nu se justifică măsura limitării

dreptului la libera circulație, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit

existența unei amenințări la adresa intereselor fundamentale ale societății

românești care să justifice aplicarea acestei măsuri.

Prin Decizia civilă nr.

41 din 02 martie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

de minori și de familie a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a apreciat, în esență, asupra situației de

fapt reținute, prin aceeași raportare la caracterul direct și prioritar al

dreptului comunitar față de legislația națională.

Astfel, s-a reținut că

efectul direct al dreptului comunitar conferă acestuia competența generală de a

completa cu drepturi și obligații noi, în așa fel încât, orice persoană,

cetățean al U.E., să dobândească dreptul de a cere judecătorului național să i

se aplice dispoziții din tratate, regulamente, decizii și directive comunitare

pentru protejarea unui drept conferit de acestea.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 25 martie 2009,

reclamantul

I.N.E.P. din M.I.R.A.

, cu sediul în

București, sector 6, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub

următoarele aspecte;

În

conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din

H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri

privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației

create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează

îndepărtarea de pe teritoriu,

coroborate cu prevederile art.

38 lit. b) din

Legea nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate,

cu

modificările și completările ulterioare, I.N.E.P. are obligativitatea de a

înainta către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români

expulzați din Italia.

De

asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) ale aceluiași act normativ

prevăd faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând

interzicerea deplasării cetățenilor

expulzați, în Italia pe o perioadă determinată.

În

context, s-a mai susținut și faptul că, așa cum rezultă din documentele depuse

în susținerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul

Italiei la data de 10 octombrie 2008, conform documentelor emise de Chestura

din Milano.

Potrivit

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație

și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie, poate fi

dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică.

În

alin. (2), același text

prevede

că, măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalități și să se

întemeieze pe conduita persoanei în cauză.

R

ecurentul-reclamant a invocat totodată și dispozițiile art.

1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană, ratificat prin Legea

nr. 173/1997.

Având

în vedere exigențele legislației U.E., s-a susținut și ideea că România trebuie

să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără

respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul

unor state membre ale U.E., ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni

negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme

legale.

Recursul

este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Instanțele

anterioare au reținut că cetățeanul român A.A. a fost expulzat din Italia la

data de 10 octombrie 2008, întrucât în urma verificărilor întreprinse de

autoritățile italiene s-a constatat că acesta depășise termenul de ședere în

această țară.

Nici

o altă împrejurare referitoare la atitudinea inti­matului sau la eventuale acte

ilegale comise de acesta pe teritoriul statului italian nu au fost reținute de

autoritățile italiene.

Specificul

raportului juridic dedus judecății, determinat în primul rând de obiectul

cererii de chemare în judecată-pune în discuție un drept fundamental al omului,

a îndreptățit instanțele fondului în soluționarea cauzei să se raporteze atât

la legislația națională, cât și la legislația comunitară.

Trebuie

avut în vedere și faptul că, începând cu data de 01 ianuarie 2007, România a

devenit stat membru al U.E., aceasta asumându-și, prin art. 6.10 al Tratatului

de aderare, obligația de a asigura compatibilitatea cu acquis-ul comunitar

existent la data aderării, a tuturor acordurilor internaționale la care este

parte.

Obligația

instanțelor naționale, in condițiile date, nu putea fi altfel configurată decât

în ideea respectării ordinii juridice în vigoare la momentul aplicării măsurii

solicitate-restrângerea dreptului la libera circulație a persoanei în cauză.

Dată

fiind această situație, soluționarea cauzei nu poate fi realizată decât în

contextul dispozițiilor legale interne și internaționale, cu incidență în

cauză, după cum urmează;

Din

perspectiva legislației naționale, trebuie reținut că, legea fundamentală -

Constituția României garantează, prin art. 25, dreptul la liberă circulație, în

țară și în străinătate, în condițiile stabilite prin legi ordinare.

Alin.

(2) al art. 25 dispune în sensul că fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul

de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a

emigra, precum și de a reveni în țară.

Legea

nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, cu modificările și completările ulterioare, stipulează în art. 3 alin.

(1) că limitarea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate se

poate face numai temporar, în cazurile și în condițiile prevăzute în prezenta

lege, și constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui

drept.

Potrivit

art. 38 din Legea nr. 248/2005, „restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o

perioadă de cel mult 3 ani numai în condițiile și cu privire la următoarele

categorii de persoane: cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un

stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat; cu

privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea

pe care o desfășoară sau care ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă

intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și

acel stat”.

Din

perspectivă comunitară, s-a reținut că Tratatul de înființare a Comunității

Europene consacră libertatea de circulației a persoanelor drept una dintre

libertățile care stau la baza creării pieței interne, reglementată de art. 3

din Tratat.

În art.

18 al Tratatului se stipulează că fiecare cetățean al Uniunii are dreptul de a

circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus

limitărilor și condițiilor prevăzute de acest Tratat și de măsurile adoptate

pentru punerea în aplicare a acestuia.

Directiva

2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004,

privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre

pentru cetățenii Uniunii și membrii familiei acestora recunoaște, prin art. 1,

dreptul fiecărui cetățean al Uniunii la liberă circulație și ședere pe

teritoriul statelor membre, un drept fundamental și individual, sub rezerva

limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și a măsurilor adoptate în

scopul aplicării acestuia.

Capitolul

VI al Directivei reglementează situațiile în care apare posibilă restrângerea

dreptului de intrare și a dreptului de ședere, stipulându-se în art. 27 că

statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a

cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie,

pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste

motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

Măsurile

luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul

proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea

măsuri.

Conduita

persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și

suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi

acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de

considerații de prevenție generală.

Rezultă

cu evidență incompatibilitatea normei interne (Legea nr. 248/2005) în raport cu

legislația comunitară (Tratatul CE și Directiva 2004/38/CE), pentru argumentele

redate explicit în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate - norma

comunitară prevede în mod limitativ doar trei situații în care statul ar putea

restrânge libertatea de circulație a persoane­lor: afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice, pe când norma internă prevede

posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulație dacă cetățeanul român

a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de read­misie, fără a se face

nici o distincție în ceea ce privește persoana cetățeanului în cauză, respectiv

dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguran­ța sau sănătatea

publică a statului din care a fost returnat - și care relevă, în esență, ideea

că norma internă prevede o cate­gorie mai largă de situații posibile când se

poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la libera circulație,

în raport cu categoria situațiilor de ex­cepție prevăzute de norma comunitară,

concluzia firească și legală fiind aceea a aplicării efectului direct al

Directivei la situația de fapt din prezenta speță, dându-se eficiență astfel

principiu­lui supremației dreptului comunitar.

În

acest context legislativ, s-a reținut corect că norma aplicabilă în prezen­tul

litigiu, în care se solicită restrângerea dreptului la liberă circulație a unui

cetățean român, este norma comunitară, respectiv art. 27 și urm. din Directivă,

ceea ce înseamnă pentru situația concretă a pârâtului, constatarea că simpla

nerespectare a condițiilor prevăzute de legea italiană referitoare la dreptul

de ședere pe teri­toriul său a unui cetățean român nu poate fi încadrată în

sfera noțiunilor de or­dine, siguranță sau sănătate publică.

Câtă

vreme prin acțiunea de față nu s-au invocat și alte circumstanțe reale sau

personale referitoare la conduita intimatului, instanța de judecată nu poate să

re­țină în nici un caz că simpla încălcare de către acesta a termenului de

ședere ar constitui „o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la

adresa unui interes fundamental al societății”, mai ales în condițiile în care

Directiva dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate

de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală” și

„condamnările penale anterioa­re nu pot justifica în sine luarea unor asemenea

măsuri” de restrângere a liber­tății de circulație.

Interpretarea

corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, au îndreptățit instanțele

anterioare să aprecieze în consens că, în speță, nu a fost făcută dovada

peremptorie a faptului că cetățeanul român A.A. a avut pe teritoriul Statului

Italian o conduită care să pună în pericol ordinea publică ori siguranța

publică, nerespectarea condițiilor prevăzute în legislația italiană cu privire

la dreptul de ședere pe teritoriul său reprezentând o situație care nu poate fi

asimilată nici unuia dintre cele trei motive de excepție care permit

restrângerea libertății de circulație.

Susținerile

recurentei-reclamante relative la dispozițiile

H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri

privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației

create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează

îndepărtarea de pe teritoriu,

nu pot fi reținute pentru

considerente ce țin de irelevanța lor pentru soluționarea fondului cauzei

pendinte, cauză care a dedus judecății un important drept fundamental al

pârâtului, căruia trebuie să i se respecte toate garanțiile.

Pentru

toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul I.N.E.P. împotriva Deciziei nr. 41 din 2

martie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2009.