ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2929/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 701 din 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj, s ecția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta G.I.E., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat pârâta să emită o decizie reprezentând titlu de despăgubire, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafață de 180 mp, situat în Cluj-Napoca. Prin aceeași sentință, a fost obligată pârâta la plata sumei de 1000 lei/zi penalități de întârziere a executării sentinței de la data rămânerii definitive și irevocabile și până la executarea efectivă a sentinței, în sensul emiterii deciziei, precum și la achitarea către reclamantă a sumei de 900 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta a înregistrat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 36143/3/452, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, pentru care a fost emisă Dispoziția Primarului municipiului Cluj-Napoca nr. 1096 din 13 martie 2006. La notificarea inițială, reclamanta a revenit cu o cerere de urgentare a emiterii unei dispoziții de restituire în echivalent, expediată cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire la data de 10 septembrie 2007, la care nu a primit încă răspuns.

Prima instanță a avut în vedere că, prin Dispoziția emisă de autoritatea administrației publice locale unipersonale, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri în echivalent bănesc, că acest act nu a fost contestat de reclamantă, considerându-se, astfel, că a achiesat la modalitatea de soluționare a notificării prin acordarea de despăgubiri, sens în care a și formulat cererea la Comisia centrală. Reclamanta este, se arată în considerentele sentinței atacate, în posesia unui bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru asigurarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, aceasta însemnând că reclamanta deține un drept de creanță, drept pe care jurisprudența Curții Europene îl califică ca fiind un bun în sensul amintit anterior.

Așa fiind, reține instanța de fond, reclamanta poate invoca dreptul la respectarea proprietății, așa cum este el configurat și dezvoltat în jurisprudența pertinentă a Curții Europene a Drepturilor Omului; în acest sens, conform art. 11 și art. 20 din Constituția României, prima instanță a invocat hotărârile recente de condamnare a României de către instanța comunitară susmenționată, reținând că este necesar a da eficientă acțiunii reclamantei prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești constrângătoare pentru autoritatea administrativă, în vederea îndeplinirii în cel mai scurt timp și eficient a atribuțiilor sale, tocmai pentru a nu expune pe reclamantă arbitrariului și hazardului cu consecințe grave asupra drepturilor și intereselor legitime de care aceasta se prevalează, cu riscuri incalculabile, mergând până acolo unde s-ar pune în discuție însăși substanța acestor drepturi și negarea justiției.

Aceasta, întrucât, reține instanța de fond, pe lângă necesitatea protejării dreptului de proprietate, este important de reținut că și termenele ce implică durata de rezolvare a cererilor în procedura administrativă sunt socotite că fac parte din proces; or, dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenție impun rezolvarea acestor cereri într-un termen rezonabil, optim și previzibil. De asemenea, prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, stabilind în sarcina pârâtei sancțiunea penalității de întârziere pentru fiecare zi în executarea sentinței. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a reiterat, în esență, apărările invocate în fața instanței de fond, în plus susținând că, în mod greșit a reținut instanța de fond că cererea reclamantei din 10 septembrie 2007 ar avea caracterul unei cereri de urgentare a procedurilor și că, de asemenea, în mod greșit a fost obligată pârâta la plata penalităților de întârziere, de vreme ce în speță nu ne aflăm în prezența nesoluționării în termen și nici a refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri ci a urmării unei proceduri administrative impuse de lege, care nu prevede un termen expres. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauzat inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Într-adevăr, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede mai multe etape în soluționarea cererilor de retrocedare, fără să reglementeze un termen pentru emiterea deciziei. Împrejurarea că norma specială nu a menționat un termen pentru rezolvarea cererilor de retrocedare nu poate, însă, încuraja autoritatea publică să tergiverseze soluționarea acestora, sesizările privind retrocedarea imobilelor impunându-se a fi soluționate într-un termen rezonabil sau cu prioritate, în cazuri de excepție.

Dispoziția legală națională, invocată de recurentă, prin care se instituie un sistem aleatoriu de acordare a despăgubirilor în caz de aplicare a dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 10/2001, este de natură a modifica substanțial și subiectiv valoarea acestor despăgubiri, cu consecința creării unui nou prejudiciu provenit din neemiterea promptă a deciziei administrative, prin care se recunoaște existența încălcării dreptului de proprietate. Această situație nu poate fi, însă, acceptată, reprezentând o încălcare evidentă a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea a drepturilor omului și libertăților fundamentale, așa cum, în mod corect, a reținut și instanța de fond, care a admis acțiunea reclamantei.

Fiind vorba de o perioadă de peste 2 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării intimatei de emitere a deciziei, este evident că nu ne aflăm în prezența unui „termen rezonabil", în accepțiunea prevederilor comunitare susmenționate, dar ne aflăm în situația nesoluționării în termen a cererii formulate de intimata-reclamantă, ceea ce a determinat instanța de fond să facă aplicarea în mod corect a prevederilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. , având în vedere cererea intimatei, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 900 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezii depuse la dosar (f.24).

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 701 din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 900 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă G.I.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2009.