ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2929/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 701 din 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj, s

ecția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta G.I.E., în

contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și

a obligat pârâta să

emită o

decizie reprezentând titlu de despăgubire, în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, pentru

imobilul teren în suprafață de 180

mp, situat în

Cluj-Napoca.

Prin aceeași

sentință, a fost obligată pârâta la plata sumei de 1000 lei/zi penalități de

întârziere a executării sentinței de la data rămânerii

definitive

și irevocabile și până la executarea efectivă a sentinței, în

sensul emiterii deciziei, precum și la achitarea

către reclamantă a sumei

de 900 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în

esență,

următoarele:

Reclamanta

a înregistrat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea

nr. 36143/3/452, prin care a solicitat acordarea

de despăgubiri bănești

pentru

imobilul în litigiu, pentru care a fost emisă Dispoziția Primarului

municipiului Cluj-Napoca nr. 1096 din 13 martie 2006.

La notificarea inițială, reclamanta a

revenit cu o cerere de

urgentare a emiterii

unei dispoziții de restituire în echivalent, expediată

cu scrisoare

recomandată cu confirmare de primire la data de 10 septembrie 2007, la care nu

a primit încă răspuns.

Prima instanță a avut în vedere că, prin

Dispoziția emisă de

autoritatea

administrației publice locale unipersonale, reclamantei i s-a

recunoscut dreptul de a primi despăgubiri în

echivalent bănesc, că acest

act nu a fost contestat de reclamantă,

considerându-se, astfel, că a

achiesat la

modalitatea de soluționare a notificării prin acordarea de

despăgubiri, sens în care a și formulat cererea la

Comisia centrală.

Reclamanta

este, se arată în considerentele sentinței atacate, în

posesia

unui bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru

asigurarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, aceasta însemnând că reclamanta

deține un drept de creanță, drept pe care

jurisprudența Curții Europene îl califică ca fiind un bun în sensul

amintit

anterior.

Așa fiind, reține instanța

de fond, reclamanta poate invoca dreptul la respectarea proprietății, așa cum

este el configurat și dezvoltat în

jurisprudența pertinentă a Curții Europene a Drepturilor Omului; în

acest

sens, conform art. 11

și art. 20 din Constituția României, prima instanță a

invocat hotărârile recente de condamnare a

României de către instanța

comunitară susmenționată,

reținând că este necesar a da eficientă

acțiunii

reclamantei prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

constrângătoare pentru autoritatea administrativă,

în vederea îndeplinirii

în cel mai

scurt timp și eficient a atribuțiilor sale, tocmai pentru a nu

expune pe reclamantă arbitrariului și hazardului

cu consecințe grave asupra drepturilor și intereselor legitime de care aceasta

se prevalează,

cu riscuri

incalculabile, mergând până acolo unde s-ar pune în discuție

însăși

substanța acestor drepturi și negarea justiției.

Aceasta,

întrucât, reține instanța de fond, pe lângă necesitatea

protejării

dreptului de proprietate, este important de reținut că și

termenele ce implică durata de rezolvare a

cererilor în procedura

administrativă

sunt socotite că fac parte din proces; or, dispozițiile art. 6 paragraf 1 din

Convenție impun rezolvarea acestor cereri într-un termen

rezonabil,

optim și previzibil.

De asemenea,

prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004,

stabilind în sarcina pârâtei sancțiunea

penalității de întârziere pentru fiecare zi în executarea sentinței.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică

și nelegală, a declarat recurs pârâta, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea recursului, pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a reiterat, în esență, apărările

invocate în fața instanței de fond, în plus susținând că, în mod greșit a

reținut instanța de fond că cererea reclamantei din 10 septembrie 2007 ar avea

caracterul unei cereri de urgentare a procedurilor și că, de asemenea, în mod

greșit a fost obligată pârâta la plata penalităților de întârziere, de vreme ce

în speță nu ne aflăm în prezența nesoluționării în termen și nici a refuzului

nejustificat de soluționare a unei cereri ci a urmării unei proceduri

administrative impuse de lege, care nu prevede un termen expres.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele

și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauzat inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în

continuare.

Într-adevăr, Titlul VII al Legii nr. 247/2005

prevede mai multe etape în soluționarea cererilor de retrocedare, fără să

reglementeze un termen pentru emiterea deciziei.

Împrejurarea că norma specială nu a menționat

un termen pentru rezolvarea cererilor de retrocedare nu poate, însă, încuraja

autoritatea publică să tergiverseze soluționarea acestora, sesizările privind

retrocedarea imobilelor impunându-se a fi soluționate într-un termen rezonabil

sau cu prioritate, în cazuri de excepție.

Dispoziția legală națională, invocată de

recurentă, prin care se instituie un sistem aleatoriu de acordare a

despăgubirilor în caz de aplicare a dispozițiilor cuprinse în Legea nr.

10/2001, este de natură a modifica substanțial și subiectiv valoarea acestor

despăgubiri, cu consecința creării unui nou prejudiciu provenit din neemiterea

promptă a deciziei administrative, prin care se recunoaște existența încălcării

dreptului de proprietate.

Această situație nu poate fi, însă,

acceptată, reprezentând o încălcare evidentă a dispozițiilor art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea a drepturilor omului și libertăților

fundamentale, așa cum, în mod corect, a reținut și instanța de fond, care a

admis acțiunea reclamantei.

Fiind vorba de o perioadă de peste 2 ani, în

care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării intimatei de emitere a

deciziei, este evident că nu ne aflăm în prezența unui „termen rezonabil",

în accepțiunea prevederilor comunitare susmenționate, dar ne aflăm în situația nesoluționării

în termen a cererii formulate de intimata-reclamantă, ceea ce a determinat

instanța de fond să facă aplicarea în

mod

corect a prevederilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Pentru

considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat,

menținându-se sentința criticată, ca fiind

temeinică și legală.

Totodată, în temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

, având în

vedere cererea intimatei, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată, în sumă de 900 lei,

reprezentând

onorariu de avocat, conform dovezii depuse la dosar (f.24).

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat

de pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea

Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 701 din 6 noiembrie 2008 a Curții de

Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Obligă

recurenta-pârâtă la plata sumei de 900 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă G.I.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2009.