ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 439/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 28 septembrie 2005 reclamanta SC A.B. SA Codlea prin lichidator judiciar SC C. SRL Brașov cheamă în judecată pe pârâta SC I. SRL București solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 136.409,48 lei contravaloare chirie și utilități pe perioadele august-septembrie 2004 și ianuarie-iunie 2005 cu dobânda legală aferentă acestui debit calculată până la plata efectivă a debitului. La data de 24 noiembrie 2004 reclamanta a intrat în procedura falimentului, iar lichidatorul judiciar a trecut, în baza Legii nr. 64/1995, la recuperarea debitului menționat.

La data de 21 martie 2006 pârâta formulează cerere reconvențională prin care solicită instanței să constate încetarea de drept la data de 25 iulie 2005 prin confuziune a contractelor încheiate între părți la data de 10 august 2002, respectiv a contractului de închiriere și depozit din 10 august 2002, a convenției din 10 februarie 2002 și a promisiunii de vânzare-cumpărare din 10 februarie 2002, să constate că pentru suma de 58.134,49 lei, pretinsă de reclamanta pârâtă cu titlu de chirie și utilități pentru anul 2004 a operat compensarea în temeiul contractelor încheiate între părți la data de 10 august 2002, să constate că a operat compensarea sumei de 78.275 lei pretinsă de reclamanta pârâtă cu titlu de chirie și utilități pentru perioada ianuarie-iunie 2005 cu suma de 92.113,72 lei reprezentând rata a III-a din valoarea investițiilor efectuate de pârâta reclamantă potrivit contractelor încheiate de părți la data de 10 august 2002, conform facturii 1898575 din 26 octombrie 2005, să oblige pe reclamantă prin lichidator la executarea obligațiilor contractuale, în sensul efectuării compensării menționate la capătul 3 de cerere, respectiv întocmirea formalităților contabile pentru înregistrarea compensării în evidențele contabile ale celor două societăți,

să fie obligată reclamanta prin lichidator la înscrierea pârâtei în tabloul definitiv al creditorilor cu creanța pe care o are față de reclamanta pârâtă, stabilită în urma scăderii sumelor supuse compensării potrivit contractelor încheiate de părți, să oblige pe reclamantă la efectuarea tuturor formalităților și demersurilor necesare rectificării C.F. nr. 7258 a localității Codlea, în sensul înscrierii în C.F. a suprafeței reale și corecte a imobilului vândut prin contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între părți, având ca obiect Ferma 1 Vegetală Codlea, autentificat prin încheierea din data de 25 august 2005, pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. 140/F/2002 al Tribunalului Brașov, să oblige pe reclamantă la daune cominatorii de 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere în executarea obligațiilor arătate la capetele 4 și 6 din cererea reconvențională, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 943/C din 22 noiembrie 2005 Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, admite excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov invocată de pârâtă, și declină competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, reținând incidența art. 3434 alin. (3) C. proc. civ. față de clauza compromisorie inserată în pct.4.4 din contractul de închiriere și depozit încheiat de părți la data de 10 august 2002 în baza căruia s-a promovat acțiunea. Prin sentința arbitrală nr. 123 din 30 mai 2007 Tribunalul arbitral admite acțiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.

formulată de reclamanta pârâtă prin lichidator judiciar și, în consecință, obligă pârâta reclamantă la plata sumei de 136.409,48 lei reprezentând contravaloare chirie și utilități, respectiv energie electrică, neachitate în intervalul de timp august-septembrie 2004 și ianuarie-iunie 2005, cu cheltuieli de arbitrare în sumă de 12.756,35 lei; admite în parte cererea reconvențională a pârâtei reclamante și constată încetarea de drept începând cu data de 25 iulie 2005 a contractului de închiriere și depozit f.n. din 10 august 2002, a Convenției f.n. din 10 februarie 2002 și a promisiunii de vânzare-cumpărare f.n. din 10 februarie 2002, cu cheltuieli în sumă de 1.800 lei; respinge capetele de cerere de la 2 la 5 și, respectiv, 7-8 din cererea reconvențională a pârâtei reclamante și respinge ca inadmisibil capătul nr.6 din cererea reconvențională, obligând pe pârâta reclamantă și la complinirea onorariului expertului pentru raportul de expertiză administrată în cauză.

Împotriva sentinței Tribunalului arbitral pârâta formulează acțiune în anulare solicitând admiterea acesteia, anularea sentinței atacate și pe fond respingerea cererii reclamantei ca nefondată, susținând că litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului întrucât reclamanta era în faliment atât la momentul introducerii cererii cât și la data încheierii convenției arbitrale, contractul în care a fost inserată clauza nefiind semnat de administratorul judiciar desemnat prin sentința nr. 175 din 5 iunie 2002 a Tribunalului Brașov și nefiind aprobat de judecătorul sindic, ori de adunarea generală a creditorilor și, deci, reclamanta neavând capacitate deplină de exercițiu, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 340 C. proc.

civ. Susține petenta și că Tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală, acesta fiind compus din trei arbitrii și nu din doi cum se convenise prin clauza compromisorie, arbitrii neconformându-se dispozițiilor art. 349 și art. 350 C. proc. civ., iar petenta neputând pune în discuție problema componenței tribunalului arbitral în termenul prevăzut de art. 35812 C. proc. civ. deoarece a luat cunoștință de existența unui supraarbitru după prima zi de înfățișare. Petenta critică sentința arbitrală și pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 72 și art. 74 alin. (2) din O.U.G.

nr. 86/2006 întrucât lichidatorul reclamantei din acțiunea arbitrală, nemaiîndeplinind condițiile stabilite de dispozițiile evocate, reclamanta nu avea capacitatea procesuală activă și nici capacitate procesuală de la data intrării sale în faliment, precum și a dispozițiilor imperative ale art. 67 și art. 68 din Legea nr. 64/1995 față de care contractele în litigiu, executate în proporție de două treimi, nu mai puteau fi denunțate, iar, investițiile la imobilul închiriat reprezentând bunuri imobile prin destinație, intimata îi datorează prețul vânzării, lichidatorul neputând renunța la operațiunea de compensare fără a modifica unilateral contractul, ceea ce ar reprezenta o încălcare a prevederilor legale și contractuale, respectiv ale art. 969 și art. 970 C. civ.

Prin sentința comercială nr. 54 din 13 martie 2008 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, respinge ca nefondată acțiunea în anulare formulată de petentă, reținând că la data de 10 august 2002, când părțile au încheiat contractul ce cuprinde clauza compromisorie, intimatei nu i se ridicase dreptul de administrare și nici nu intrase în faliment, astfel că avea deplină capacitate de exercițiu formulând o clauză de arbitraj ce nu mai trebuia a fi validată de administratorul judiciar, sau a fi supusă aprobării judecătorului sindic, ori comitetului creditorilor, că litigiul este arbitrabil întrucât are caracter patrimonial și nu privește drepturi asupra cărora părțile nu ar putea tranzacționa, caracter ce nu este influențat de faptul că la data soluționării sale reclamanta intimată se afla în procedura insolvenței, că potrivit clauzei arbitrale litigiul urma să fie soluționat conform Regulilor de Arbitrare ale C.C.I.R.

de către doi arbitri desemnați în concordanță cu aceste Reguli, că tribunalul arbitral s-a constituit în conformitate cu art. 22 și art. 23 din menționatele reguli, petenta pârâtă neridicând la nici un termen vreo excepție cu privire la constituirea completului de arbitrare cum se prevede în art. 35812 alin. (1) C. proc. civ., astfel că neinvocând excepția nelegalității constituirii tribunalului arbitral până la primul termen de înfățișare, deși luase cunoștință de desemnarea unui supraarbitru, petenta nu mai poate invoca acest aspect, nefiind incident motivul prevăzut de art. 364 alin. (1) lit. c); mai reține instanța că lichidatorul intimatei a procedat în termenul legal la efectuarea opțiunii prevăzute de art. 72 și art. 74 alin. (2) din O.U.G.

nr. 86/2006, anterior datei de 31 decembrie 2006, organizându-se ca S.P.R.L., că lichidatorul are calitate de reprezentant al debitoarei falite ce poate formula cerere de chemare în judecată, având legitimitate procesuală, că ipoteza reglementată de art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale cum tinde să obțină petenta prin invocarea încălcării de către tribunalul arbitral a dispozițiilor art. 969, art. 970 C. civ. și ale art. 67 și art. 68 din Legea nr. 64/1995. Împotriva sentinței de mai sus petenta formulează recurs solicitând, cu invocarea dispozițiilor art. 366 alin. (2) C. proc. civ. și a motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței comerciale atacate în sensul admiterii acțiunii în anulare cu consecința anulării sentinței arbitrale ca fiind nelegală, iar pe fondul cauzei să se respingă acțiunea reclamantei ca nefondată.

În susținerea recursului său recurenta, reluând criticile formulate și în fața primei instanțe, critică instanța pentru a fi stabilit eronat că litigiul era arbitrabil în condițiile în care, la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta se afla în procedura colectivă și legea, Legea nr. 64/1995 și ulterior Legea nr. 85/2006, nu permite ca asupra drepturilor invocate de aceasta să se tranzacționeze, iar la data încheierii convenției arbitrale reclamanta nu avea capacitate de exercițiu deplină întrucât fusese numit un administrator judiciar care nu a semnat contractul în care fusese inclusă clauza compromisorie, contract ce nu a fost aprobat nici de judecătorul delegat ori de adunarea generală a creditorilor, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 340 C. proc.

civ. Recurenta critică prima instanță și pentru a nu fi observat că tribunalul arbitral nu a fost legal sesizat întrucât Tribunalul Brașov inițial investit nu putea, prin declinare, să sesizeze un tribunal arbitral, investirea acestuia trebuind să se facă exclusiv conform art. 36 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R., prin formularea unei cereri de arbitrare. Reluând alegațiile din acțiunea în anulare, recurenta critică instanța pentru a nu fi reținut că tribunalul arbitral a încălcat dispozițiile imperative ale art. 67 și art. 68 din Legea nr. 64/1995 și ale art. 969 și art. 970 C. civ. în condițiile în care acesta a admis pretențiile reclamantei intimate contrar însăși naturii unui contract sinalagmatic, critica vizând o problemă de drept și nu o chestiune de temeinicie.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata, prin lichidator judiciar, solicită respingerea recursului ca nefondat, sentința arbitrală fiind dată cu respectarea dispozițiilor art. 340 C. proc. civ., tribunalul arbitral fiind legal investit conform art. 158 alin. (1) C. proc. civ. și art. 91 din Regulile de procedură arbitrală, acesta respectând dispozițiile imperative ale legii. Recursul petentei pârâte nu este fondat. Așa cum judicios a stabilit și prima instanță, clauza compromisorie, inclusă în contractul de închiriere și depozit din 10 august 2002, a fost formulată de părți având deplină capacitate de exercițiu a drepturilor, ea fiind încheiată de petenta pârâtă și reclamanta intimată căreia i s-a ridicat dreptul de administrare, ca urmare a intrării în procedura falimentului, abia la data de 24 noiembrie 2004, iar litigiul dintre părți este un litigiu patrimonial, astfel că sentința primei instanțe s-a dat cu respectarea dispozițiilor art. 340 C. proc.

civ. Din examinarea actelor dosarului se reține că și investirea tribunalului arbitral s-a făcut cu corecta aplicare a dispozițiilor imperative ale legii, respectiv a dispozițiilor art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța judecătorească inițial investită desistându-se față de clauza compromisorie inclusă în art. 4.4 din contractul în litigiu, și trimițând cauza tribunalului arbitral, respectiv „organului cu activitate jurisdicțională competent” [art. 158 alin. (3) C. proc. civ.], așa cum de altfel, petenta însăși a solicitat prin întâmpinarea depusă la Tribunalul Brașov, în dosarul nr. 1642/2005, la 1 noiembrie 2005, astfel că și a doua critică formulată de recurentă nu este fondată, aceasta fiind, de altfel, formulată direct în recurs.

În fine, corect a stabilit prima instanță că invocarea aplicării greșite a legii de către tribunalul arbitral nu este o critică ce se poate încadra în prevederile art. 364 lit. i), prin hotărârea arbitrală atacată neîncălcându-se ordinea publică, bunele moravuri și dispozițiile imperative ale legii, astfel că reiterarea criticii în recurs urmează a fi respinsă, aceasta vizând, de altfel, modul în care tribunalul arbitral a soluționat cauza, aspect ce nu poate fi cenzurat pe calea unei acțiuni în anulare. Față de cele de mai sus, sentința recurată constatându-se a fi temeinică și legală, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de recurenta petentă urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC I. România SRL București împotriva sentinței nr. 54 din 13 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 12 februarie 2009.