ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 439/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 28

septembrie 2005 reclamanta SC A.B. SA Codlea prin lichidator judiciar SC C. SRL

Brașov cheamă în judecată pe pârâta SC I. SRL București solicitând instanței să

dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 136.409,48 lei contravaloare chirie

și utilități pe perioadele august-septembrie 2004 și ianuarie-iunie 2005 cu

dobânda legală aferentă acestui debit calculată până la plata efectivă a

debitului.

La data de 24 noiembrie 2004 reclamanta a

intrat în procedura falimentului, iar lichidatorul judiciar a trecut, în baza

Legii nr. 64/1995, la recuperarea debitului menționat.

La data de 21 martie 2006 pârâta

formulează cerere reconvențională prin care solicită instanței să constate

încetarea de drept la data de 25 iulie 2005 prin confuziune a contractelor

încheiate între părți la data de 10 august 2002, respectiv a contractului de

închiriere și depozit din 10 august 2002, a convenției din 10 februarie 2002 și

a promisiunii de vânzare-cumpărare din 10 februarie 2002, să constate că pentru

suma de 58.134,49 lei, pretinsă de reclamanta pârâtă cu titlu de chirie și

utilități pentru anul 2004 a operat compensarea în temeiul contractelor

încheiate între părți la data de 10 august 2002, să constate că a operat

compensarea sumei de 78.275 lei pretinsă de reclamanta pârâtă cu titlu de

chirie și utilități pentru perioada ianuarie-iunie 2005 cu suma de 92.113,72

lei reprezentând rata a III-a din valoarea investițiilor efectuate de pârâta

reclamantă potrivit contractelor încheiate de părți la data de 10 august 2002,

conform facturii 1898575 din 26 octombrie 2005, să oblige pe reclamantă prin

lichidator la executarea obligațiilor contractuale, în sensul efectuării

compensării menționate la capătul 3 de cerere, respectiv întocmirea

formalităților contabile pentru înregistrarea compensării în evidențele

contabile ale celor două societăți, să fie obligată reclamanta prin lichidator

la înscrierea pârâtei în tabloul definitiv al creditorilor cu creanța pe care o

are față de reclamanta pârâtă, stabilită în urma scăderii sumelor supuse

compensării potrivit contractelor încheiate de părți, să oblige pe reclamantă

la efectuarea tuturor formalităților și demersurilor necesare rectificării C.F.

nr. 7258 a localității Codlea, în sensul înscrierii în C.F. a suprafeței reale

și corecte a imobilului vândut prin contractul de vânzare-cumpărare, încheiat

între părți, având ca obiect Ferma 1 Vegetală Codlea, autentificat prin

încheierea din data de 25 august 2005, pronunțată de judecătorul sindic în

dosarul nr. 140/F/2002 al Tribunalului Brașov, să oblige pe reclamantă la daune

cominatorii de 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere în executarea obligațiilor

arătate la capetele 4 și 6 din cererea reconvențională, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă nr. 943/C din 22 noiembrie

2005 Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ,

admite excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov invocată de

pârâtă, și declină competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de

Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României, reținând incidența art. 3434 alin. (3) C. proc. civ. față de clauza

compromisorie inserată în pct.4.4 din contractul de închiriere și depozit

încheiat de părți la data de 10 august 2002 în baza căruia s-a promovat

acțiunea.

Prin sentința arbitrală nr. 123 din 30

mai 2007 Tribunalul arbitral admite acțiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj

Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. formulată de reclamanta pârâtă

prin lichidator judiciar și, în consecință, obligă pârâta reclamantă la plata

sumei de 136.409,48 lei reprezentând contravaloare chirie și utilități,

respectiv energie electrică, neachitate în intervalul de timp august-septembrie

2004 și ianuarie-iunie 2005, cu cheltuieli de arbitrare în sumă de 12.756,35

lei; admite în parte cererea reconvențională a pârâtei reclamante și constată

încetarea de drept începând cu data de 25 iulie 2005 a contractului de

închiriere și depozit f.n. din 10 august 2002, a Convenției f.n. din 10

februarie 2002 și a promisiunii de vânzare-cumpărare f.n. din 10 februarie

2002, cu cheltuieli în sumă de 1.800 lei; respinge capetele de cerere de la 2

la 5 și, respectiv, 7-8 din cererea reconvențională a pârâtei reclamante și

respinge ca inadmisibil capătul nr.6 din cererea reconvențională, obligând pe

pârâta reclamantă și la complinirea onorariului expertului pentru raportul de

expertiză administrată în cauză.

Împotriva sentinței Tribunalului arbitral

pârâta formulează acțiune în anulare solicitând admiterea acesteia, anularea

sentinței atacate și pe fond respingerea cererii reclamantei ca nefondată,

susținând că litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului

întrucât reclamanta era în faliment atât la momentul introducerii cererii cât

și la data încheierii convenției arbitrale, contractul în care a fost inserată

clauza nefiind semnat de administratorul judiciar desemnat prin sentința nr. 175

din 5 iunie 2002 a Tribunalului Brașov și nefiind aprobat de judecătorul

sindic, ori de adunarea generală a creditorilor și, deci, reclamanta neavând

capacitate deplină de exercițiu, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 340 C.

proc. civ.

Susține petenta și că Tribunalul arbitral

nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală, acesta fiind compus

din trei arbitrii și nu din doi cum se convenise prin clauza compromisorie,

arbitrii neconformându-se dispozițiilor art. 349 și art. 350 C. proc. civ., iar

petenta neputând pune în discuție problema componenței tribunalului arbitral în

termenul prevăzut de art. 35812 C. proc. civ. deoarece a luat cunoștință de

existența unui supraarbitru după prima zi de înfățișare.

Petenta critică sentința arbitrală și

pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 72 și art. 74 alin. (2) din

O.U.G. nr. 86/2006 întrucât lichidatorul reclamantei din acțiunea arbitrală,

nemaiîndeplinind condițiile stabilite de dispozițiile evocate, reclamanta nu

avea capacitatea procesuală activă și nici capacitate procesuală de la data

intrării sale în faliment, precum și a dispozițiilor imperative ale art. 67 și art.

68 din Legea nr. 64/1995 față de care contractele în litigiu, executate în

proporție de două treimi, nu mai puteau fi denunțate, iar, investițiile la

imobilul închiriat reprezentând bunuri imobile prin destinație, intimata îi

datorează prețul vânzării, lichidatorul neputând renunța la operațiunea de

compensare fără a modifica unilateral contractul, ceea ce ar reprezenta o

încălcare a prevederilor legale și contractuale, respectiv ale art. 969 și art.

970 C. civ.

Prin sentința comercială nr. 54 din 13

martie 2008 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, respinge ca

nefondată acțiunea în anulare formulată de petentă, reținând că la data de 10

august 2002, când părțile au încheiat contractul ce cuprinde clauza

compromisorie, intimatei nu i se ridicase dreptul de administrare și nici nu

intrase în faliment, astfel că avea deplină capacitate de exercițiu formulând o

clauză de arbitraj ce nu mai trebuia a fi validată de administratorul judiciar,

sau a fi supusă aprobării judecătorului sindic, ori comitetului creditorilor,

că litigiul este arbitrabil întrucât are caracter patrimonial și nu privește

drepturi asupra cărora părțile nu ar putea tranzacționa, caracter ce nu este

influențat de faptul că la data soluționării sale reclamanta intimată se afla

în procedura insolvenței, că potrivit clauzei arbitrale litigiul urma să fie

soluționat conform Regulilor de Arbitrare ale C.C.I.R. de către doi arbitri

desemnați în concordanță cu aceste Reguli, că tribunalul arbitral s-a

constituit în conformitate cu art. 22 și art. 23 din menționatele reguli,

petenta pârâtă neridicând la nici un termen vreo excepție cu privire la

constituirea completului de arbitrare cum se prevede în art. 35812 alin. (1) C.

proc. civ., astfel că neinvocând excepția nelegalității constituirii

tribunalului arbitral până la primul termen de înfățișare, deși luase

cunoștință de desemnarea unui supraarbitru, petenta nu mai poate invoca acest

aspect, nefiind incident motivul prevăzut de art. 364 alin. (1) lit. c); mai

reține instanța că lichidatorul intimatei a procedat în termenul legal la

efectuarea opțiunii prevăzute de art. 72 și art. 74 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006,

anterior datei de 31 decembrie 2006, organizându-se ca S.P.R.L., că

lichidatorul are calitate de reprezentant al debitoarei falite ce poate formula

cerere de chemare în judecată, având legitimitate procesuală, că ipoteza

reglementată de art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu permite examinarea

temeiniciei hotărârii arbitrale cum tinde să obțină petenta prin invocarea

încălcării de către tribunalul arbitral a dispozițiilor art. 969, art. 970 C.

civ. și ale art. 67 și art. 68 din Legea nr. 64/1995.

Împotriva sentinței de mai sus petenta

formulează recurs solicitând, cu invocarea dispozițiilor art. 366 alin. (2) C.

proc. civ. și a motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea

acestuia, modificarea în tot a sentinței comerciale atacate în sensul admiterii

acțiunii în anulare cu consecința anulării sentinței arbitrale ca fiind

nelegală, iar pe fondul cauzei să se respingă acțiunea reclamantei ca

nefondată.

În susținerea recursului său recurenta,

reluând criticile formulate și în fața primei instanțe, critică instanța pentru

a fi stabilit eronat că litigiul era arbitrabil în condițiile în care, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta se afla în procedura colectivă

și legea, Legea nr. 64/1995 și ulterior Legea nr. 85/2006, nu permite ca asupra

drepturilor invocate de aceasta să se tranzacționeze, iar la data încheierii

convenției arbitrale reclamanta nu avea capacitate de exercițiu deplină

întrucât fusese numit un administrator judiciar care nu a semnat contractul în

care fusese inclusă clauza compromisorie, contract ce nu a fost aprobat nici de

judecătorul delegat ori de adunarea generală a creditorilor, fiind încălcate

astfel dispozițiile art. 340 C. proc. civ.

Recurenta critică prima instanță și

pentru a nu fi observat că tribunalul arbitral nu a fost legal sesizat întrucât

Tribunalul Brașov inițial investit nu putea, prin declinare, să sesizeze un

tribunal arbitral, investirea acestuia trebuind să se facă exclusiv conform

art. 36 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă C.C.I.R., prin formularea unei cereri de arbitrare.

Reluând alegațiile din acțiunea în

anulare, recurenta critică instanța pentru a nu fi reținut că tribunalul

arbitral a încălcat dispozițiile imperative ale art. 67 și art. 68 din Legea

nr. 64/1995 și ale art. 969 și art. 970 C. civ. în condițiile în care acesta a

admis pretențiile reclamantei intimate contrar însăși naturii unui contract

sinalagmatic, critica vizând o problemă de drept și nu o chestiune de

temeinicie.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

intimata, prin lichidator judiciar, solicită respingerea recursului ca

nefondat, sentința arbitrală fiind dată cu respectarea dispozițiilor art. 340 C.

proc. civ., tribunalul arbitral fiind legal investit conform art. 158 alin. (1)

C. proc. civ. și art. 91 din Regulile de procedură arbitrală, acesta respectând

dispozițiile imperative ale legii.

Recursul petentei pârâte nu este fondat.

Așa cum judicios a stabilit și prima

instanță, clauza compromisorie, inclusă în contractul de închiriere și depozit

din 10 august 2002, a fost formulată de părți având deplină capacitate de

exercițiu a drepturilor, ea fiind încheiată de petenta pârâtă și reclamanta

intimată căreia i s-a ridicat dreptul de administrare, ca urmare a intrării în

procedura falimentului, abia la data de 24 noiembrie 2004, iar litigiul dintre

părți este un litigiu patrimonial, astfel că sentința primei instanțe s-a dat

cu respectarea dispozițiilor art. 340 C. proc. civ.

Din examinarea actelor dosarului se

reține că și investirea tribunalului arbitral s-a făcut cu corecta aplicare a

dispozițiilor imperative ale legii, respectiv a dispozițiilor art. 158 alin. (1)

și (3) C. proc. civ., instanța judecătorească inițial investită desistându-se

față de clauza compromisorie inclusă în art. 4.4 din contractul în litigiu, și

trimițând cauza tribunalului arbitral, respectiv „organului cu activitate

jurisdicțională competent” [art. 158 alin. (3) C. proc. civ.], așa cum de

altfel, petenta însăși a solicitat prin întâmpinarea depusă la Tribunalul

Brașov, în dosarul nr. 1642/2005, la 1 noiembrie 2005, astfel că și a doua

critică formulată de recurentă nu este fondată, aceasta fiind, de altfel,

formulată direct în recurs.

În fine, corect a stabilit prima instanță

că invocarea aplicării greșite a legii de către tribunalul arbitral nu este o

critică ce se poate încadra în prevederile art. 364 lit. i), prin hotărârea

arbitrală atacată neîncălcându-se ordinea publică, bunele moravuri și

dispozițiile imperative ale legii, astfel că reiterarea criticii în recurs

urmează a fi respinsă, aceasta vizând, de altfel, modul în care tribunalul

arbitral a soluționat cauza, aspect ce nu poate fi cenzurat pe calea unei

acțiuni în anulare.

Față de cele de mai sus, sentința

recurată constatându-se a fi temeinică și legală, cu aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de recurenta petentă urmează

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC

I. România SRL București împotriva sentinței nr. 54 din 13 martie 2008 a Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 12 februarie 2009.