ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 592/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 592/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 217 din 31 iulie 2008,

Tribunalul Hunedoara, secția penală, a dispus următoarele:

A condamnat inculpatul R.I., la 18 ani

închisoare, pentru infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 C.

pen., raportat la art. 175 lit. c) și d) C. pen., și interzicerea pe timp de 10

ani a drepturilor prevăzute art. 64 lit. a) și b) C. pen., pedeapsa închisorii

urmând a fi executată prin privare de libertate.

În baza art. 350 C. proc. pen., a menținut

starea de arest a inculpatului, iar in baza art. 88 C. pen., s-a dedus timpul

reținerii și arestării preventive de la 15 septembrie 2005 până la 31 iulie 2008.

Conform art. 118 lit. b) C. pen., a dispus

confiscarea specială a corpului contondent (coadă de topor) înregistrat la poziția

nr. 30/2006 din Registrul de corpuri delicte al Tribunalului Hunedoara.

S-a constatat că inculpatul R.I. a achitat

părții civile R.R.R., prestația lunară periodică în sumă de 2050 lei pentru

perioada 14 septembrie 2005 - 23 septembrie 2007, dată la care partea civilă a

împlinit vârsta de 18 ani.

S-a constatat că numiții R.R.I., P.A.M. și M.L.

nu s-au constituit părți civile în cauză.

În baza art. 191 alin. (l) C. proc. pen., a

fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 lei cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a dispune în acest sens, prima

instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul din 26 ianuarie 2006,

întocmit în dosarul nr. 714/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Hunedoara, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a

inculpatului R.I., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută

de art. 174 C. pen., raportat la art. 175 lit. c) și d) C. pen., fapta

constând, în esență, în aceea că, în data de 14 septembrie 2005, a aplicat soției

sale R.D., mai multe lovituri cu un corp dur, cauzându-i leziuni care au

provocat decesul acesteia.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului,

instanța de fond a reținut următoarele:

Inculpatul R.I. a fost căsătorit cu numita R.D.

din 1973, iar în ultimul an, datorită consumului frecvent și în cantități mari

de băuturi alcoolice, între ei au părut certuri care degenerau și se soldau

adesea cu agresarea soției.

În luna august 2005, pentru a-și completa

veniturile realizate din pensie, inculpatul a luat decizia ca, împreună cu

soția sa, să păstorească ovinele unor localnici, sens în care după,

contractarea crescătorilor de animale, și-au stabilit ca loc de pășunat „zona

terminos”, urmând să locuiască într-o cabană silvică abandonată, situată la

cinci kilometri în munte față de orașul Uricani.

Tot în această zonă, păstoreau animale și

numiții F.M., S.G.C., cu concubina sa N.E.M., care erau ajutați și de numitul S.I.

La câteva sute de metri în aval, lângă drumul

forestier, cale de acces spre cabană, se afla amplasat un vagon de dormit

pentru muncitorii forestieri ce exploatau lemn rășinos pentru SC V. SRL Lupeni.

Printre aceștia se afla și numitul F.D. care,

neavând loc să doarmă în vagon, cu acordul familiei R., s-a mutat pentru a

dormi peste noapte la etajul I al cabanei forestiere, într-o cameră alăturată

celei în care dormeau cei doi soți.

Etajul cabanei era compus din patru camere și

o debara, una din camere fiind amenajată ca bucătărie.

Persoanele care au intrat în diferite

raporturi cu familia R., în perioada în care au locuit în această cabană

forestieră, au remarcat că aceștia obișnuiau să consume frecvent băuturi

alcoolice, se certau și, deseori, soția era agresată.

Același lucru reiese și din declarațiile

fiicei inculpatului și a victimei, numita R.R.R.

În dimineața zilei de 13 septembrie 2005,

inculpatul a părăsit cabana și s-a deplasat la oraș pentru a încasa plata

cuvenită de la deținătorii animalelor, iar după încasarea banilor, consumând

băuturi alcoolice, nu a mai urcat la cabană în seara respectivă.

A doua zi dimineața, respectiv în data de 14

august 2005, inculpatul a plecat spre cabană, unde a ajuns în jurul orei 09,00,

având în bagaje, pe lângă alimente, trei litri de țuică, o sticlă de bere de

doi litri, invitându-i pe martorii F.M., S.G.C., F.D., N.E.M., și alți

muncitori forestieri, să consume țuică după care, ajungându-se în stare de

ebrietate, le-a cerut să plece.

Inculpatul a continuat să consume, împreună

cu soția sa, băuturi alcoolice până, în jurul orei 14.45, când au fost vizitați

de numita B.R., care venise pentru a-și ajuta soțul aflat în zonă la adunat de

fructe de pădure.

Numitul B.V. a sosit și el la cabană, și a

consumat țuică împreună cu inculpatul. Soții B. au sesizat că atât inculpatul,

cât și soția sa, se aflau într-o stare avansată de ebrietate.

În același timp, dinspre munte, au sosit

numiții S.G.C. împreună cu concubina sa N.E.M., iar din oraș venise numitul

S.I., aceștia văzându-i atât pe inculpat, cât și pe soția sa, pe terasa

cabanei, aflați într-o stare avansată de ebrietate, iar inculpatul, nervos, i-a

cerut soției sale să facă mâncare.

Inculpatul, sesizând martorii în apropiere,

le-a cerut să nu mai urce în cabană, amenințându-i cu o secure.

Inculpatul a rămas singur cu soția sa și au

avut o ceartă, care a degenerat în agresarea acesteia, în exercitarea

agresiunii inculpatul folosindu-se de o coadă de topor găsită la fața locului.

Profitând de faptul că soția sa, datorită

stării de ebrietate, s-a aflat în imposibilitate de a reacționa, și a căzut pe

pardoseala camerei, inculpatul s-a urcat cu picioarele pe ea, provocându-i

multiple leziuni în urma cărora aceasta a decedat.

Realizând decesul victimei, în încercarea de

a-și ascunde fapta, inculpatul a stropit-o cu motorină și i-a dat foc.

Martorii care au revenit în apropierea

cabanei au sesizat că iese fum prin acoperiș, și nu prin hornul cabanei, însă

nu au reacționat.

A apărut martorul F.D., care a urcat la

etajul cabanei pentru a dormi, și a sesizat prezența unui fum înecăcios, care

venea din camera în care locuiau soții R.

Deplasându-se să vadă ce se întâmplă,

martorul a văzut cadavrul femeii în flăcări și a coborât în fugă scările

cabanei, strigând după ajutor.

Inculpatul, când a sesizat prezența

martorului, s-a ascuns, iar după plecarea acestuia, încercând o creeze o altă

aparență, a prins victima de picioare și a tras-o afară din cameră, strigând la

martorul S.G.C. să aducă o găleată cu apă, și a simulat efectuarea unei

respirații „gură la gură”.

Realizând cele întâmplate, martorii au

sesizat organele de poliție.

Inculpatul a negat constant comiterea faptei,

susținând că a găsit-o pe soția sa, în camera în care dormeau, cu hainele în

flăcări, sugerând o autoincendiere.

Versiunea prezentată de către inculpat este

combătută de declarațiile martorilor prezenți la fața locului.

Este relevantă în acest sens declarația

martorului S.I. în care relatează: „când am ajuns în zona cabanei, l-am văzut

pe numitul R.I. în terasa cabanei, stând singur la masă și am observat că fuma

și bea. Tot atunci am observat că pe hornul cabanei, cât și prin acoperișul

cabanei, ieșea fum, dar m-am gândit că este soba înfundată ..” „După

aproximativ 10 minute .. l-am auzit pe un om, pe nume F., că fluieră și strigă ..”.

„Când am ajuns în terasa cabanei, m-am uitat în holul din care se face accesul

în cameră și am văzut pe jos întinsă pe spate, dezbrăcată complet, având

picioarele depărtate și îndoite de la genunchi, pe R.D., căreia îi ardea

părul”.

Același martor, audiat de procuror, mai

relatează: „când m-am apropiat de cabană, în partea de jos a scărilor de acces,

era F., care era speriat și striga că el nu a mai văzut așa ceva în viața lui,

ci numai în filme, spunând că arde femeia sau că ăsta i-a dat foc la femeie”.

Martorul S.I. își menține declarațiile

consemnate anterior, declarând în fata instanței: „îmi mențin declarațiile date

în cursul urmăririi penale, cu observația că eventualele inadvertențe dintre

acestea și cele relatate astăzi s-au putea datora trecerii timpului, pe de o

parte, iar pe de altă parte, stării de emoție și a șocului”.

Aceste declarații trebuie coroborate cu cea a

martorului F.D., declarații menținute și în fața instanței care detaliază

momentul găsirii victimei ce ardea și, după ce a strigat pentru ajutoare,

relatează: „m-am dus să văd ce se întâmplă și am văzut cadavrul soției

inculpatului R. care era jos, decedată și în jurul ei flăcări”, „atunci l-am

văzut pe R.I., care până atunci cred că se ascunsese, cum o trăgea de picior pe

soția sa”; precum și cu cele ale martorilor S.G.C., N.E.M., B.V. și B.R.

În legătură cu martorii S.G.C. și N.E.M. trebuie

menționat faptul că declarațiile acestora, date în faza de urmărire penală,

întăresc situația de fapt relatată de martorii F.D. și S.I., respectiv că

inculpatul a omorât victima și apoi a incendiat-o.

Acești martori nu au mai fost audiați în

instanță, neputând fi găsiți, deși s-au efectuat numeroase demersuri pentru a-i

aduce în fața instanței de judecată.

Trebuie subliniat și faptul că, prin decizia nr.

5023/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul inculpatului R.I.,

casând decizia penală nr. 83/A/2007 a Curții de Apel Alba lulia și sentința

penală nr. 413/2006 a Tribunalului Hunedoara pe motivul că acești martori nu au

fost audiați în instanță și că nu există dovada că instanța a epuizat toate

mijloacele pentru aducerea acestora.

În rejudecare după casare, inculpatul, prin

apărător, a solicitat a nu se mai lua în considerare declarațiile celor doi

martori S.G.C. și N.E.M., pe motivul neaudierii în instanța de judecată.

S-a apreciat că și chiar dacă nu s-ar mai

ține seama de depozițiile celor doi martori, starea de fapt reținută nu s-ar

modifica, aceasta fiind dovedită cu declarațiile martorilor menționați

anterior, S.I., F.D., B.V. și B.R., declarații coroborate cu restul probațiunii

administrate.

De altfel, din declarațiile martorilor S.G.C.

și N.E., date în faza de urmărire penală, nu reies elemente care ar conduce la

vreun dubiu privind vinovăția inculpatului.

S-a mai subliniat, în concluziile pe fond, că

între inculpat și soția sa, victima, nu ar fi existat conflicte anterioare și

că inculpatul ar fi avut întotdeauna o conduită bună în familie și societate.

În opinia instanței de fond, aceste aspecte

nu au fost considerate reale avându-se în vedere declarațiile părții civile R.R.R.

(fiica inculpatului și a victimei), care susține că: „cu circa o săptămână în

urmă, am urcat la aceștia (respectiv la munte, înainte de data comiterii

faptei) și am stat vreo cinci zile, perioadă în care aceștia au consumat de mai

multe ori băuturi alcoolice și, o dată, aceștia s-au certat, după care tatăl

meu, enervat de faptul că mama se îmbătase mai tare ca el, a bătut-o, lovind-o

cu pumnii, și am intervenit eu și i-am despărțit”. Tot partea civilă mai relatează,

cu o altă ocazie, că: „toată viața mama a fost bătută, arsă, batjocorită,

tăiată cu cuțitul și toporul. A mai vrut odată să ne omoare pe amândouă în

casă, ei i-a dat cu toporul în cap, iar eu, când a venit spre mine, am sărit pe

geam de la etajul I”.

Aceste declarații trebuie completate cu cele

ale martorilor F.M. care relatează: „cei doi soți obișnuiau să consume frecvent

băuturi alcoolice, fond pe care se certau și apoi femeia era bătută”; și S.I.:

„consumau frecvent băuturi alcoolice, inclusiv spirt medicinal, după care, de

cele mai multe ori, R.I. își agresa soția. Ultima dată când l-am văzut bătând-o

a fost în urmă cu cinci zile, când cei doi erau în terasă și el o lovea cu

palmele și îi spunea curvă”.

În ceea ce-i privește pe martorii B.V. și B.R.,

instanța de fond a constatat că aceștia nu au cunoștință de modul de comitere a

faptei, nefiind de față, însă prin relatările lor se completează caracterizarea

inculpatului.

Astfel, din declarațiile acestora, reiese că,

în ziua de 14 septembrie 2005, în jurul orei 14,45, martorii au văzut pe

inculpat și victimă că erau beți și că victima era cea mai beată, nici măcar nu

putea să vorbească. Or, fiind în această stare avansată de ebrietate, este greu

de crezut că victima și-ar fi dat foc singură, astfel cum susține inculpatul în

apărarea sa.

De altfel, din raportul de constatare medico

legală rezultă că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat asfixiei

mecanice prin comprimarea corpului victimei aflată în imposibilitate de a se

apăra (alcoolemie de 2,75 gr. %o) pe un plan dur, cu obstrucționarea orificiilor

buco-nazale, urmată de incendierea ei cu un lichid inflamabil.

Ca mecanisme de producere a leziunilor

constatate pe corpul victimei, s-a stabilit că cele faciale s-au produs prin

comprimarea capului victimei pe un plan dur, iar leziunile craniene și de la

nivelul fesei și coapsei s-au produs prin lovire activă cu corpuri dure,

contondente și cele de la nivelul trunchiului, fractura coastei 9, s-au produs

prin comprimarea corpului victimei între două planuri dure.

De asemenea, s-a constatat că leziunile

combustionale s-au produs post-mortal și nu au caracter vital, împrejurări

confirmate de absența carboxihemoglobinei în sângele victimei.

Acest raport nu a fost contestat de către

inculpat.

De asemenea, din raportul de constatare

tehnico științifică biocriminalistică reiese că coada de topor expertizată,

care a fost folosită de inculpat pentru a-i aplica lovituri victimei, prezintă

urme umane de sânge, iar profilul genetic al ADN-ului extras din aceste urme

este identic cu profilul genetic al ADN-ului extras din proba de referință

recoltată de la victima R.D.

Nici acest raport nu a fost contestat de

către inculpat.

În drept, prima instanță a apreciat că fapta

inculpatului R.I. care, în data de 14 septembrie 2005, i-a aplicat soției sale R.D.,

aflată în stare avansată de ebrietate, mai multe lovituri cu un corp dur,

cauzându-i leziuni care i-au provocat decesul, întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de omor calificat, prevăzut art. 174 raportat la art.

175 lit. c) și d) C. pen.

S-a apreciat că împrejurările în care

inculpatul a suprimat viața soției sale, profitând de starea de neputință

acesteia de a se apăra (pe fondul stării avansate de ebrietate), precum și

încercarea de a ascunde fapta prin incendierea cadavrului, rezultă fără nici-un

dubiu din probele administrate în cauză, astfel cum au fost deja menționare.

La individualizarea pedepsei s-au avut în

vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., referitoare la limitele de

pedeapsă, pericolul social ridicat al infracțiunii săvârșite, și persoana

inculpatului care nu are antecedente penale.

S-a reținut de către prima instanță, în mod

special, lipsa de sinceritate a inculpatului, care a încercat să zădărnicească

aflarea adevărului, împrejurările de comitere a faptei, respectiv că după

suprimarea vieții victimei i-a dat foc, încercând să ascundă fapta, gradul

ridicat de pericol social pe care îl reprezintă o astfel de faptă, dar și de

faptul că, după arestare, inculpatul a achitat prestația periodică față de

partea civilă R.R.R.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut

starea de arest a inculpatului.

Pe latura civilă s-a constatat că inculpatul

a achitat prestația lunară periodică pentru partea civilă R.R.R. Astfel,

inculpatul a plătit suma totală de 2050 lei cu titlu de prestație lunară către

partea civilă, conform chitanțelor de la dosar, pentru perioada 14 septembrie

2005 - 23 septembrie 2007, dată la care partea civilă a împlinit vârsta

majoratului.

S-a reținut că numiții R.R.I., P.A.M. și M.L.

nu s-au constituit părți civile în cauză.

Împotriva hotărârii a declarat apel

inculpatul R.I., care a solicitat achitarea în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Prin motivele de apel s-a criticat hotărârea

instanței de fond deoarece probele s-ar fi analizat în mod superficial. Astfel,

instanța nu ar fi analizat contradicțiile dintre declarațiile martorilor N.E.M.

și S.I. Autopsia și expertiza medico-legală nu fac altceva decât să constate

leziunile victimei, însă nu specifică data producerii lor. Se arată că

leziunile craniene puteau fi provocate prin cădere, având în vedere gradul de

alcoolemie a victimei de 2,75 grame la mie. Expertiza medico-legală arată că

moartea a survenit și prin obstrucționarea orificiilor buco-nazale, dar acest

lucru, în opinia apărării, se putea întâmpla și dacă, datorită stării de

ebrietate, victima s-a înecat cu propria salivă. Urme de sânge s-au identificat

doar pe coada de topor, nu și pe pantalonii sau cizmele inculpatului. În ceea

ce privește declarațiile martorilor S.G. și N.E.M. s-a solicitat înlăturarea

acestora, deoarece nu a fost în măsură să-i interogheze în fața instanței. în

subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei.

Prin decizia penală nr. 102/ A din 2

decembrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a respins, ca

nefondat, apelul inculpatului.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de

prim control judiciar a reținut următoarele:

În urma coroborării probelor administrate,

instanța de fond a reținut corect situația de fapt, din care rezultă că, în

data de 14 septembrie 2005, inculpatul R.I. i-a aplicat soției sale R.D. mai

multe lovituri care i-au provocat decesul, iar ulterior a incendiat cadavrul.

Raportat la această situație de fapt, prima

instanță a făcut o justă încadrare juridică a faptei potrivit art. 174 C. pen.,

raportat la art. 175 lit. c) și d) C. pen.

Inculpatul a susținut constant, pe parcursul

procesului penal, că nu este vinovat de săvârșirea infracțiunii de care este

acuzat.

În opinia instanței de apel însă, probele

administrate dovedesc faptul că inculpatul este cel care, prin aplicarea mai

multor lovituri, a provocat decesul victimei R.D.

Astfel, din coroborarea declarațiilor

martorilor S.I., S.G.C. și N.E.M. rezultă că inculpatul a rămas singur cu soția

sa, după ce i-a amenințat pe martori cu o secure și le-a interzis să urce în

cabană.

După ce inculpatul a ucis victima și a

incendiat cadavrul, sesizând că martorul F.D. a văzut victima și a strigat după

ajutor, a cerut martorului S.G. să aducă o găleată cu apă și a simulat

efectuarea unei respirații „gură la gură”.

Cele reținute se coroborează cu concluziile

raportului de constatare medico-legală, din care rezultă că moartea victimei a

fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin comprimarea corpului victimei

aflat în imposibilitate de a se apăra (alcoolemie de 2,75 grame la mie) pe un

plan dur, cu obstrucționarea orificiilor buco-nazale, urmată de incendierea ei

cu un lichid inflamabil. Deosebit de relevant, în opinia instanței de apel,

este faptul că mecanismul de producere a leziunilor faciale au fost prin

comprimarea capului victimei pe un plan dur, cele craniene și de la nivelul

fesei și coapsei s-au produs prin lovire activă cu corpuri dure, iar cele de la

nivelul trunchiului prin comprimarea corpului victimei între două planuri dure.

S-a apreciat că nu poate fi reținută apărarea

inculpatului care susține că asfixia mecanică ar fi putut fi provocată prin

înec cu propria salivă, deoarece prin raportul de constatare medico-legală s-a

stabilit neechivoc că asfixia mecanică a survenit prin comprimarea corpului

victimei. De asemenea, cu privire la leziunile faciale, craniene și de la

nivelul trunchiului, s-a stabilit prin același raport, așa cum s-a arătat mai

sus, faptul că s-au produs fie prin lovire activă, fie prin comprimarea

corpului victimei.

Deci, în raport cu aceste probe științifice,

instanța de apel a apreciat că este exclusă și ipoteza propusă de apărare

potrivit căreia leziunile s-ar fi produs prin căderea victimei.

Susținerile inculpatului că victima s-ar fi

autoincendiat sunt contrazise, de asemenea, de actul medico legal din care

rezultă că moartea victimei a fost violentă și că aceasta a fost urmată de

incendierea cadavrului cu lichid inflamabil.

În ceea ce privește data producerii leziunilor

care au cauzat decesul victimei, rezultă din concluziile provizorii comunicate

Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, ca fiind data de 14 septembrie

2005.

Pretinsele contradicții care ar exista între

declarațiile martorilor N.E.M. și S.I., nu pot fi reținute deoarece din

declarația martorei N.E.M. nu rezultă cu certitudine de cine era însoțită

atunci când l-a văzut pe inculpat pe terasă, de S.G. sau de S.I.

Inculpatul a solicitat a fi înlăturate

declarațiile martorilor S.G. și N.E.M., deoarece nu a avut posibilitatea să-i

interogheze, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut

de art. 6 din C.E.D.O.

Instanța de apel a apreciat că aceste

declarații pot fi avute în vedere de instanță, atât timp cât audierea acestora

nu a mai fost posibilă din motive obiective, și anume, cu toate eforturile

depuse de instanța de fond și de apel, martorii nu au fost găsiți pentru a fi

aduși în fața instanței (art. 327 C. proc. pen.). Nu s-a încălcat dreptul la un

proces echitabil și pentru că soluția de condamnare a inculpatului nu s-a bazat

exclusiv pe aceste declarații, ci și pe celelalte probe administrate în cauză,

precum declarațiile martorilor F.D., S.I. și actele medico-legale.

Față de toate probele administrate, instanța

de apel a concluzionat că împrejurarea, susținută de apărarea inculpatului,

potrivit căreia pe pantalonii și pe cizmele ridicate de la inculpat nu s-au

identificat urme de sânge, nu poate duce la concluzia că acesta este nevinovat,

având în vedere că pe coada de topor s-au găsit astfel de urme de sânge ce

aparținea victimei și că mecanismul de producere al unora dintre leziuni a fost

prin lovire activă.

În ce privește individualizarea pedepsei,

instanța de apel a reținut că s-au respectat criteriile de individualizare

prevăzute de art. 72 C. pen., pedeapsa de 18 ani închisoare fiind în măsură să

asigure realizarea scopului pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. S-a impus

aplicarea unei pedepse mai mari decât minimul special prevăzut de lege, având

în vedere modalitatea de săvârșire a faptei, suprimarea vieții soției sale care

se afla în neputință de a se apăra fiind în stare avansată de ebrietate, urmată

de incendierea cadavrului, și atitudinea inculpatului care nu a recunoscut

săvârșirea infracțiunii.

Împotriva deciziei, inculpatul R.I. a

declarat prezentul recurs.

La dosar nu au fost depuse motive scrise de

recurs, astfel cum prevede art. 385

0

alin. (l) și (2) C. proc. pen.,

acestea fiind expuse oral, cu ocazia dezbaterilor, și menționate în partea

introductivă a deciziei, situație în care urmează a fi observate dispozițiile art.

385

10

alin. (2

1

) C. proc. pen.

Inculpatul și-a exercitat „dreptul la tăcere”

în fața instanței de recurs, nu a dat declarație în apel, iar în primă

instanță, cu acordul său, a fost ascultat, susținând că nu recunoaște

săvârșirea infracțiunii de omor, că a găsit victima căzută în mijlocul camerei

în stare de inconștiență și că, la scurt timp, a decedat.

Recursul inculpatului este nefondat, urmând a

fi respins pentru motivele ce se vor arăta.

Rejudecarea cauzei, începând cu instanța de

fond, a avut loc în urma deciziei nr. 5023 din 26 octombrie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, decizie prin care s-a dispus efectuarea

demersurilor juridice necesare („eforturi rezonabile ale instanței”) pentru

ascultarea nemijlocită a martorilor S.I., S.G. și N.E., apreciindu-se că numai

după efectuarea acestor demersuri, și cu rezultat negativ, este posibilă

aplicarea dispozițiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen.

Cu ocazia rejudecării, Tribunalul Hunedoara

s-a conformat deciziei Înaltei Curți, dispunând emiterea mandatelor de aducere

a martorilor în vederea audierii în fața instanței. în pofida acestor demersuri

juridice („eforturi rezonabile”), nu a fost posibilă aducerea martorilor S.G. și

N.E. la sediul instanței. Multiplele demersuri pentru aducerea acestor 3

martori la sediul instanței, pentru a fi audiați, sunt relevate de actele și

lucrările dosarului primei instanțe care a rejudecat cauza.

Martorul S.I. a fost adus la instanță și a

fost audiat în condiții de contradictorialitate, acesta relatând faptele de

care a avut cunoștință și arătând că menține declarațiile date în cursul

urmăririi penale.

În consecință, se constată că instanțele de

rejudecare s-au conformat deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel

că criticile recurentului-inculpat, sub acest aspect, sunt neîntemeiate

deoarece, pe de o parte, imposibilitatea obiectivă de aducere a unor martorilor

în instanță spre a fi audiați nu este sancționată cu nulitatea declarațiilor

date, de aceeași martori, în cursul urmăririi penale, și nici cu înlăturarea

acestor probe din ansamblul probator al cauzei, iar pe de altă parte,

declarațiile celor 2 martori nu numai că nu sunt singurele probe în acuzare,

dar nici nu au avut valoare probatorie determinantă în pronunțarea hotărârii de

condamnare, aspecte menționate și în decizia instanței de apel, precum și în

sentința instanței de fond.

Pe de o parte, dispozițiile art. 327 alin.

(3) C. proc. pen., au fost supuse examinării Curții Constituționale a României

în ultimii 6 ani, fiind publicate peste 16 decizii din care rezultă că acestea

nu sunt neconstituționale (nr. 151/2002, 275/2003, 415/2004, 224/2005,

404/2006, 704/2007, 334/2008 etc.), iar pe de altă parte, posibilitatea folosirii

declarațiilor date în cursul urmăririi penale de către unii martori, în

situația în care s-au făcut eforturi rezonabile de către instanță pentru a-i

aduce în fața sa în vederea ascultării contradictorii, eforturi cu rezultat

negativ, nu este exclusă, „de plano”, nici de jurisprudența C.E.D.O. (cauza R. și

alții împotriva României).

Aceste argumente jurisprudențiale au fost

avute în vedere de ambele instanțe, în hotărârile atacate fiind făcute referiri

la aceste aspecte.

Cu privire la criticile referitoare la

declarațiile martorului F.D. și părții civile R.R.R. (fiica inculpatului și a

victimei), Înalta Curte constată următoarele:

La dosar se află un înscris olograf întocmit

în numele numitei R.R.R., înscris trimis la instanță prin plic poștal. De

asemenea (al doilea dosar de apel), se află declarația acesteia, dată în fața

instanței, în care susține că nu știe să scrie și să citească, că înscrisul de

la dosar nu îi aparține ei, ci mătușii sale, numita F.A., și că nu cunoaște

conținutul acestuia.

În această situație, urmează a înlătura acest

înscris din probatoriul administrat, ceea ce însă nu are ca efect modificarea

situației de fapt reținută de instanțe, cele conținute în înscrisul de dosar

nefiind o probă legată direct și nemijlocit de stabilirea situației de fapt,

aceasta fiind avută în vedere de către cele două instanțe doar la conturarea

relațiilor personale dintre inculpat și victimă.

Martorul F.D. a fost propus în acuzare de

procuror, prin rechizitoriu, acesta fiind audiat în cursul urmăririi penale.

Acest martor a fost audiat de prima instanță,

în condiții de contradictorialitate, acesta relatând, în esență, evenimentele

ca și în declarațiile de la urmărirea penală.

În consecință, nu se constată motive

întemeiate care să justifice cererea inculpatului de înlăturare din ansamblul

probator a declarațiilor acestui martor, reascultarea de către instanța de apel

nefiind obligatorie potrivit legii, iar instanța de apel pronunțându-se motivat

cu privire la solicitarea reaudierii martorului F.D., în sensul respingerii.

În consecință, se constată că nu este

incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen.

Este neîntemeiată și critica referitoare la

pretinsa eroare gravă de fapt care ar fi condus, în opinia apărării, la condamnarea

inculpatului [(solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.,

„fapta nu a fost săvârșită de inculpat”)].

Conform art. 385

9

pct. 18 C. proc.

pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt,

având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de

condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor

reținute cu probele administrate.

Apărarea inculpatului nu a arătat în ce

constă eroarea gravă de fapt și ce probă este în contradicție cu situația de

fapt reținută de prima instanță și, respectiv, confirmată de instanța de apel.

Motivarea apărării, în sensul că instanțele au interpretat greșit probele

administrate, nu este, prin ea însăși, suficientă și de natură să justifice

incidența cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen.,

probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se

face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în

scopul aflării adevărului. Prima instanță, precum și cea de apel, au motivat

convingător situația de fapt și vinovăția inculpatului prin coroborarea

probelor administrate în cursul procesului penal.

Este adevărat că inculpatul beneficiază de

„prezumția de nevinovăție”, nefiind obligat să-și dovedească nevinovăția [(art.

66 alin. (l) C. proc. pen.)], revenind organelor judiciare (acuzării) obligația

să administreze probe în vederea dovedirii vinovăției acestuia [(art. 4, 62 și

65 alin. (l) C. proc. pen.)].

Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art.

66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăție, are

dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

În înțelesul legii, „a proba lipsa lor de

temeinicie”, este un drept și o obligație procesuală care nu se rezumă la

simpla negare verbală a vinovăției, la simpla negare a conținutului informativ

al unei probe ori la simpla negare a evaluării corecte a probelor de către

instanță.

În măsura în care inculpatul nu reușește să

probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumția de nevinovăție a

acuzatului este răsturnată, această prezumție având caracter relativ, iar nu

absolut.

În cauză, apărarea inculpatului s-a limitat

doar la expunerea unor ipoteze, fără a proba lipsa de temeinicie a probelor în

acuzare și fără a arăta, chiar la minimă suficiență, care probă este în

contradicție cu situația de fapt expusă în cele două hotărâri judecătorești.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că

judecarea inculpatului s-a realizat pe parcursul a 2 cicluri procesuale (de 2

ori judecat în fond, și de 2 ori judecat în apel), ceea ce a fost de natură să

faciliteze apărarea acestuia prin propunerea de noi probe și, mai ales, pentru

probarea lipsei de temeinicie a probelor în acuzare.

În condițiile neinvocării de către apărare a

unor aspecte concrete de contrarietate intre situația de fapt reținută de

instanțe, pe de o parte, și una sau mai multe probe care au condus la

stabilirea situației de fapt și vinovăției inculpatului, pe de altă parte,

aspecte ce pot fi supuse unor examinări, se constată că nu este incident cazul

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Ipoteza autoincedierii victimei este

categoric infirmată și etiologia leziunilor corporale cu efect letal, inclusiv

natura obiectului vulnerant, sunt stabilite prin act științific medico-legal

(raportul de constatare medico-legală), coroborându-se cu celelalte probe

științifice și criminalistice administrate (raport de constatare

tehnico-științifică biocriminalistică), proces-verbal de cercetare la fața

locului, cu planșe foto, precum și cu probele testimoniale.

Împrejurarea că microurmele de sânge de pe

cizma dreaptă, aflate în cantitate insuficientă de probă, nu au permis

efectuarea altor analize de laborator, că cizma stângă nu prezintă urme

biologice și că pantalonul nu prezintă urme de sânge (raport de constatare

tehnico-științifică biocriminalistică), mențiuni din cuprinsul concluziilor

expertizei invocate de către inculpat, nu este de natură a justifica susținerea

apărării că nu el ar fi autorul faptei [(art. 10 lit. c) C. proc. pen., „fapta

nu a fost săvârșită de inculpat”)], din probatoriul administrat rezultând că,

în intervalul temporal care interesează cauza, inculpatul a fost singur cu

victima.

Examinând din oficiu hotărârile atacate,

inclusiv sub aspectul individualizării pedepsei, Înalta Curte nu a constatat

incidența altor cazuri de casare dintre cele care pot fi luate în considerare

din oficiu.

Pedeapsa aplicată (18 ani închisoare) este

situată spre minimul special a textului incriminator al faptei, infracțiunea de

omor calificat pentru care inculpatul a fost condamnat fiind pedepsită cu

închisoare de la 15 la 25 de ani, cuantumul acesteia răspunzând criteriilor

prevăzute de art. 72 C. pen., (printre care gradul concret al pericolului

social al infracțiunii și, respectiv, datele referitoare la persoana

inculpatului) și principiului proporționalității, și, totodată, de natură a

asigura atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.

În raport cu cele reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului urmează a fi respins ca

nefondat.

Potrivit art. 88 C. pen., din pedeapsa ce va

fi executată se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul R.I. împotriva deciziei penale nr. l02/ A din 2 decembrie 2008 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Deduce din pedeapsa aplicată, durata

reținerii și arestării preventive de la 15 septembrie 2005 la 19 februarie

2009.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului

ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 19

februarie 2009.