ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1215/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 3473 din 11 martie 2008

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, au fost respinse

excepțiile lipsei capacității de folosință a Primăriei Sectorului 4 București

prin Primar și a Sectorului 4 al Municipiului București prin Primar; a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local

al Sectorului 4 și primarul A.I., în nume personal; a fost admisă excepția

prescripției extinctive și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată

de reclamanta SC A.C. SA în contradictoriu cu pârâții Primăria Sectorului 4

București prin Primar și Sector 4 al Municipiului București prin Primar, ca

prescrisă.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

excepțiile lipsei capacității de folosință a pârâților Primăria Sectorului 4

București, reprezentată prin Primar, și Sectorul 4 al Municipiului București,

reprezentat prin Primar:

Potrivit art. 21 alin. (1)

din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ teritoriale sunt persoane

juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu,

fiind titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din raporturile cu

persoanele fizice sau juridice, iar potrivit art. 21 alin. (5), despăgubirile

pe care trebuie să le plătească unitatea administrativ teritorială în urma

hotărârilor pronunțate de instanța de judecată sunt asigurate de la bugetul

local.

Autoritățile administrației

publice locale din Municipiul București sunt Consiliul General al Municipiului

București și consiliile locale ale sectoarelor, ca autorități deliberative,

precum și primarul general al municipiului București și primarii sectoarelor,

ca autorități executive (art. 80 din Legea nr. 215/2001). Primarul reprezintă

unitatea administrativ teritorială în justiție [art. 21 alin. (2)].

primăria, se reține că potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001, primarul,

viceprimarul, secretarul unității administrativ teritoriale și aparatul de

specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate

permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la

îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului,

soluționând problemele curente ale colectivității locale.

prescripției extinctive, se rețin următoarele:

Potrivit art. 1 din Decretul

nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin

prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Termenul de

prescripție este de 3 ani [art. 3 alin. (1)], respectiv termenul general

aplicabil acțiunilor personale.

În prealabil, Tribunalul a

avut în vedere la stabilirea începutului prescripției extinctive ambele

temeiuri juridice invocate de reclamantă. Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, în cazul acțiunii în răspundere civilă delictuală,

prescripția începe să curgă de la data când păgubitorul a cunoscut sau trebuia

ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Potrivit art. 8 alin. (2)

din același decret, regula menționată anterior se aplică prin asemănare și în

cazul îmbogățirii fără just temei, deci prescripția începe să curgă de când cel

care și-a micșorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul

măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire.

În speță, din examinarea

situațiilor de lucrări și a borderourilor, a rezultat că lucrările suplimentare

de construcții a căror contravaloare o solicită reclamanta, au fost executate

și finalizate cel mai târziu în luna iunie 2004. Această concluzie este

susținută și de conținutul adresei cu caracter de convocare la conciliere,

înregistrată la Primăria Sector 4 din 12 noiembrie 2004, în care reclamanta

menționează că la data de 5 iulie 2004 a depus la registratura pârâtei o

lucrare completă, de 7 pagini, din care rezulta din ce se compune debitul

pretins de reclamantă, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate și

nedecontate. De asemenea, reclamanta face referire la adresa din 5 iulie 2004

și în conținutul adresei din 10 noiembrie 2004, în care prezintă în mod

detaliat lucrările nedecontate, printre care se regăsesc și lucrările

suplimentare a căror valoare este indicată, în privința acestora din urmă

reclamanta precizând că „au fost executate până la 30 iunie 2004”.

Față de aceste împrejurări

de fapt, Tribunalul a reținut că, în raport de temeiurile juridice ale

acțiunii, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la sfârșitul

lunii iunie 2004, cel mai târziu la 5 iulie 2004, când reclamanta a cunoscut

sau putea ori trebuia să cunoască atât paguba/micșorarea patrimoniului său,

întrucât efectuase lucrări suplimentare a căror valoare o cunoștea, fiind

evidențiate în situațiile de plată verificate și semnate de dirigintele de

șantier, cât și pe cel care răspunde pentru repararea pagubei/cel care a

beneficiat de mărirea patrimoniului, respectiv Primăria Sector 4, în calitate

de beneficiar al lucrărilor.

Împotriva acestei sentințe

formulează apel reclamanta, motivele de apel vizând exclusiv critici cu privire

la admiterea excepției prescripției extinctive.

În esență, aceste motive

sunt următoarele:

Deși instanța de fond reține

că temeiul de drept îl reprezintă art. 8 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958,

ajunge la concluzia eronată că termenul de la care începe să curgă prescripția

este dată finalizării lucrărilor suplimentare de construcții, apreciată ca

fiind luna iunie 2004. În opinia apelantei, potrivit textului de lege arătat,

prescripția începe să curgă numai de la data când creditorul a cunoscut, sau

trebuia, ori putea să cunoască paguba, și pe cel care răspunde de ea.

Apelanta consideră că

instanța de fond a pus semnul egalității între data finalizării lucrărilor

suplimentare de construcții și momentul de la care ar începe să curgă termenul

de prescripție.

Se mai arată că societatea

apelantă a acceptat să execute lucrările suplimentare începute, utilizând

fonduri proprii, în considerația exclusivă a faptului că pârâtele vor obține

finanțarea și-și vor onora obligațiile de plată.

Se arată că problema pagubei

a apărut abia atunci când Primăria a început să invoce alte motive pentru

neplată, ceea ce a condus la convingerea că aceasta este de rea credință.

Se mai arată că instanța de

fond nu a ținut seama de faptul că nu toate lucrările au fost finalizate la

același termen, lucrările suplimentare nefiind nici măcar recepționate, ceea ce

duce, în opinia apelantei, la concluzia că termenul de prescripție nici nu a

început să curgă. Apelanta invocă și faptul că intimatele au recunoscut

datoria, astfel încât cursul prescripției a fost întrerupt.

Intimatele Primăria

Sectorului 4 prin Primar și Sectorul 4 al Municipiului București formulează

întâmpinare, solicitând respingerea apelului.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin

decizia civilă nr. 460 din 17 octombrie 2008 a respins ca nefondat apelul,

pentru următoarele considerente:

Apelanta reclamantă a solicitat

obligarea intimatelor la plata unei sume de bani cu titlu de contravaloare

lucrări suplimentare de construcții, sumă ce urmează a fi indexată, motivat de

faptul că în cursul anului 2004 a executat o serie de lucrări de construcții,

ocazie cu care a efectuat aceste lucrări suplimentare refuzate la plată.

Din cuprinsul invitației la

conciliere directă întocmită de către apelantă și înregistrată la Primăria

Sectorului 4 București la 12 noiembrie 2004 se arată că „la data de 5 iulie

2004 societatea a depus prin registratura Primăriei Sectorului 4, o lucrare

completă pe 7 pagini, din care rezulta cu lux de amănunte din care se compune

debitul reprezentând lucrări executate și nedecontate”.

Ca atare, data de 5 iulie

2004 este data la care apelanta a cunoscut sau putea ori trebuia să cunoască

atât paguba, cât și pe cel care răspunde pentru repararea pagubei.

De la această dată începe să

curgă și termenul de prescripție, având în vedere că ne aflăm pe tărâmul

răspunderii civile delictuale, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art.

8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel cum în mod corect a reținut și

instanța.

Nu poate fi reținută

susținerea apelantei în sensul că data de la care începe să curgă termenul de

prescripție este data refuzului primăriei de a efectua plata acestor lucrări.

Nu există niciun temei legal

care să justifice această interpretare, refuzul la plată neconstituit o cauză

de amânare a începerii termenului de prescripție.

Faptul că aceste lucrări

suplimentare nu au fost recepționate nu duce la concluzia că termenul de

prescripție nici nu a început să curgă, atâta vreme cât apelanta a cunoscut

aceste lucrări, a cunoscut contravaloarea lor și a cunoscut refuzul debitorului

de a le plăti.

Nu există la dosar nicio

dovadă cu privire la faptul că pârâtele au recunoscut în scris datoria, fără

echivoc, că au fost de acord să plătească aceste lucrări, astfel încât să

intervină o cauză de întrerupere a cursului prescripției extinctive, astfel cum

susține apelanta.

Împotriva acestei decizii, a

introdus recurs, în termen legal reclamanta, solicitând modificarea, admiterea

apelului și desființarea în parte a sentinței, în ceea ce privește, admiterea excepției

prescripției extinctive, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În justificarea acestuia,

recurenta în esență, a dezvoltat în fapt următoarele critici:

- decizia recurată cuprinde

motive străine de natura pricinii, de îndată ce a reținut contrar probelor

administrate, că „la dosar nu există nicio dovadă cu privire la faptul că

pârâtele au recunoscut în scris datoria”.

- decizia recurată a fost

dată cu încălcarea dispozițiilor art. 16 lit. a) și c) din Decretul nr. 167/1958,

privitor la prescripția extinctivă de îndată ce prescripția s-a întrerupt la

data de 11 martie 2005, ca urmare a recunoașterii dreptului, situație în care

dreptul material la acțiune a fost întreruptă, ca urmare a existenței unui act

începător de executare, dovedit cu adresa din 16 mai 2007, iar un nou termen de

prescripție a început să curgă, la momentul desființării titlului executoriu,

respectiv la data de 27 iunie 2007

- decizia recurată a fost

dată cu aplicarea greșită a art. 8 din Decretul 167/1958, instanța ignorând

faptul că dreptul la acțiune nu se putea naște mai înainte de parcurgerea

procedurii prealabile așa cum este reglementată de art. 7201 C. proc. civ.

- instanța de apel nu a

analizat dacă existau motive temeinice pentru care recurenta - reclamantă a depășit

termenul de prescripție.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Pentru aceleași pretenții,

recurenta - reclamantă, a mai formulat o cerere de chemare în judecată la 22

aprilie 2005, având ca temei legal dispozițiile art. 969 C. com., cerere care a

fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 4111 din 7 octombrie

2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sentință menționată

prin decizia nr. 2548 din 27 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în dosarul nr. 38136/2/2005.

Fiind stabilit așadar un nou

temei juridic pentru acțiunea de față, în raport de art. 998, art. 999 – în mod

justificat în apel s-a verificat pe de o parte dacă s-a făcut sau nu aplicarea

corectă a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În mod justificat,

verificând legalitatea și temeinicia sentinței, instanța a reținut că

prescripția începe să curgă, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Analizând devolutiv starea

de fapt, reținută la fond instanța de apel confirmând-o, a reținut justificat

că termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu la 5 iulie 2004,

când reclamanta a cunoscut micșorarea patrimoniului, întrucât efectuase lucrări

suplimentare a căror valoare o cunoștea.

Instanța a reținut corect și

momentul de la care începe să curgă prescripția cât și faptul că nu sunt

aplicabile prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, privind

întreruperea termenului de prescripție.

Astfel se constată că

motivarea deciziei nu este contradictorie.

Celelalte critici vizează

netemeinicia, or în recurs, în raport de caracterul acestei căi de atac, Înalta

Curte, nu poate realiza o repunere în discuție a probatoriului administrat,

fără a aluneca spre o analiză a criticilor de netemeinicie formulate de

recurentă.

Așa fiind, pentru cele ce

preced, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC A.C. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 460 din 17

octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința

publică, astăzi 8 aprilie 2009.