ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1215/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 3473 din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, au fost respinse excepțiile lipsei capacității de folosință a Primăriei Sectorului 4 București prin Primar și a Sectorului 4 al Municipiului București prin Primar; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Sectorului 4 și primarul A.I., în nume personal; a fost admisă excepția prescripției extinctive și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC A.C. SA în contradictoriu cu pârâții Primăria Sectorului 4 București prin Primar și Sector 4 al Municipiului București prin Primar, ca prescrisă.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele: 1. În ceea ce privește excepțiile lipsei capacității de folosință a pârâților Primăria Sectorului 4 București, reprezentată prin Primar, și Sectorul 4 al Municipiului București, reprezentat prin Primar: Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, fiind titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din raporturile cu persoanele fizice sau juridice, iar potrivit art. 21 alin. (5), despăgubirile pe care trebuie să le plătească unitatea administrativ teritorială în urma hotărârilor pronunțate de instanța de judecată sunt asigurate de la bugetul local.

Autoritățile administrației publice locale din Municipiul București sunt Consiliul General al Municipiului București și consiliile locale ale sectoarelor, ca autorități deliberative, precum și primarul general al municipiului București și primarii sectoarelor, ca autorități executive (art. 80 din Legea nr. 215/2001). Primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială în justiție [art. 21 alin. (2)]. 2. În ceea ce privește primăria, se reține că potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001, primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.

3. În ce privește excepția prescripției extinctive, se rețin următoarele: Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Termenul de prescripție este de 3 ani [art. 3 alin. (1)], respectiv termenul general aplicabil acțiunilor personale. În prealabil, Tribunalul a avut în vedere la stabilirea începutului prescripției extinctive ambele temeiuri juridice invocate de reclamantă. Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în cazul acțiunii în răspundere civilă delictuală, prescripția începe să curgă de la data când păgubitorul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Potrivit art. 8 alin. (2) din același decret, regula menționată anterior se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei, deci prescripția începe să curgă de când cel care și-a micșorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire. În speță, din examinarea situațiilor de lucrări și a borderourilor, a rezultat că lucrările suplimentare de construcții a căror contravaloare o solicită reclamanta, au fost executate și finalizate cel mai târziu în luna iunie 2004. Această concluzie este susținută și de conținutul adresei cu caracter de convocare la conciliere, înregistrată la Primăria Sector 4 din 12 noiembrie 2004, în care reclamanta menționează că la data de 5 iulie 2004 a depus la registratura pârâtei o lucrare completă, de 7 pagini, din care rezulta din ce se compune debitul pretins de reclamantă, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate și nedecontate.

De asemenea, reclamanta face referire la adresa din 5 iulie 2004 și în conținutul adresei din 10 noiembrie 2004, în care prezintă în mod detaliat lucrările nedecontate, printre care se regăsesc și lucrările suplimentare a căror valoare este indicată, în privința acestora din urmă reclamanta precizând că „au fost executate până la 30 iunie 2004”.

Față de aceste împrejurări de fapt, Tribunalul a reținut că, în raport de temeiurile juridice ale acțiunii, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la sfârșitul lunii iunie 2004, cel mai târziu la 5 iulie 2004, când reclamanta a cunoscut sau putea ori trebuia să cunoască atât paguba/micșorarea patrimoniului său, întrucât efectuase lucrări suplimentare a căror valoare o cunoștea, fiind evidențiate în situațiile de plată verificate și semnate de dirigintele de șantier, cât și pe cel care răspunde pentru repararea pagubei/cel care a beneficiat de mărirea patrimoniului, respectiv Primăria Sector 4, în calitate de beneficiar al lucrărilor. Împotriva acestei sentințe formulează apel reclamanta, motivele de apel vizând exclusiv critici cu privire la admiterea excepției prescripției extinctive.

În esență, aceste motive sunt următoarele: Deși instanța de fond reține că temeiul de drept îl reprezintă art. 8 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, ajunge la concluzia eronată că termenul de la care începe să curgă prescripția este dată finalizării lucrărilor suplimentare de construcții, apreciată ca fiind luna iunie 2004. În opinia apelantei, potrivit textului de lege arătat, prescripția începe să curgă numai de la data când creditorul a cunoscut, sau trebuia, ori putea să cunoască paguba, și pe cel care răspunde de ea. Apelanta consideră că instanța de fond a pus semnul egalității între data finalizării lucrărilor suplimentare de construcții și momentul de la care ar începe să curgă termenul de prescripție.

Se mai arată că societatea apelantă a acceptat să execute lucrările suplimentare începute, utilizând fonduri proprii, în considerația exclusivă a faptului că pârâtele vor obține finanțarea și-și vor onora obligațiile de plată. Se arată că problema pagubei a apărut abia atunci când Primăria a început să invoce alte motive pentru neplată, ceea ce a condus la convingerea că aceasta este de rea credință. Se mai arată că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că nu toate lucrările au fost finalizate la același termen, lucrările suplimentare nefiind nici măcar recepționate, ceea ce duce, în opinia apelantei, la concluzia că termenul de prescripție nici nu a început să curgă. Apelanta invocă și faptul că intimatele au recunoscut datoria, astfel încât cursul prescripției a fost întrerupt.

Intimatele Primăria Sectorului 4 prin Primar și Sectorul 4 al Municipiului București formulează întâmpinare, solicitând respingerea apelului. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia civilă nr. 460 din 17 octombrie 2008 a respins ca nefondat apelul, pentru următoarele considerente: Apelanta reclamantă a solicitat obligarea intimatelor la plata unei sume de bani cu titlu de contravaloare lucrări suplimentare de construcții, sumă ce urmează a fi indexată, motivat de faptul că în cursul anului 2004 a executat o serie de lucrări de construcții, ocazie cu care a efectuat aceste lucrări suplimentare refuzate la plată.

Din cuprinsul invitației la conciliere directă întocmită de către apelantă și înregistrată la Primăria Sectorului 4 București la 12 noiembrie 2004 se arată că „la data de 5 iulie 2004 societatea a depus prin registratura Primăriei Sectorului 4, o lucrare completă pe 7 pagini, din care rezulta cu lux de amănunte din care se compune debitul reprezentând lucrări executate și nedecontate”. Ca atare, data de 5 iulie 2004 este data la care apelanta a cunoscut sau putea ori trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde pentru repararea pagubei. De la această dată începe să curgă și termenul de prescripție, având în vedere că ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile delictuale, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel cum în mod corect a reținut și instanța.

Nu poate fi reținută susținerea apelantei în sensul că data de la care începe să curgă termenul de prescripție este data refuzului primăriei de a efectua plata acestor lucrări. Nu există niciun temei legal care să justifice această interpretare, refuzul la plată neconstituit o cauză de amânare a începerii termenului de prescripție. Faptul că aceste lucrări suplimentare nu au fost recepționate nu duce la concluzia că termenul de prescripție nici nu a început să curgă, atâta vreme cât apelanta a cunoscut aceste lucrări, a cunoscut contravaloarea lor și a cunoscut refuzul debitorului de a le plăti. Nu există la dosar nicio dovadă cu privire la faptul că pârâtele au recunoscut în scris datoria, fără echivoc, că au fost de acord să plătească aceste lucrări, astfel încât să intervină o cauză de întrerupere a cursului prescripției extinctive, astfel cum susține apelanta.

Împotriva acestei decizii, a introdus recurs, în termen legal reclamanta, solicitând modificarea, admiterea apelului și desființarea în parte a sentinței, în ceea ce privește, admiterea excepției prescripției extinctive, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În justificarea acestuia, recurenta în esență, a dezvoltat în fapt următoarele critici: - decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, de îndată ce a reținut contrar probelor administrate, că „la dosar nu există nicio dovadă cu privire la faptul că pârâtele au recunoscut în scris datoria”.

- decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 16 lit. a) și c) din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă de îndată ce prescripția s-a întrerupt la data de 11 martie 2005, ca urmare a recunoașterii dreptului, situație în care dreptul material la acțiune a fost întreruptă, ca urmare a existenței unui act începător de executare, dovedit cu adresa din 16 mai 2007, iar un nou termen de prescripție a început să curgă, la momentul desființării titlului executoriu, respectiv la data de 27 iunie 2007 - decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 8 din Decretul 167/1958, instanța ignorând faptul că dreptul la acțiune nu se putea naște mai înainte de parcurgerea procedurii prealabile așa cum este reglementată de art. 7201 C. proc.

civ. - instanța de apel nu a analizat dacă existau motive temeinice pentru care recurenta - reclamantă a depășit termenul de prescripție. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Pentru aceleași pretenții, recurenta - reclamantă, a mai formulat o cerere de chemare în judecată la 22 aprilie 2005, având ca temei legal dispozițiile art. 969 C. com., cerere care a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 4111 din 7 octombrie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sentință menționată prin decizia nr. 2548 din 27 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 38136/2/2005. Fiind stabilit așadar un nou temei juridic pentru acțiunea de față, în raport de art. 998, art. 999 – în mod justificat în apel s-a verificat pe de o parte dacă s-a făcut sau nu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În mod justificat, verificând legalitatea și temeinicia sentinței, instanța a reținut că prescripția începe să curgă, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Analizând devolutiv starea de fapt, reținută la fond instanța de apel confirmând-o, a reținut justificat că termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu la 5 iulie 2004, când reclamanta a cunoscut micșorarea patrimoniului, întrucât efectuase lucrări suplimentare a căror valoare o cunoștea. Instanța a reținut corect și momentul de la care începe să curgă prescripția cât și faptul că nu sunt aplicabile prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, privind întreruperea termenului de prescripție.

Astfel se constată că motivarea deciziei nu este contradictorie. Celelalte critici vizează netemeinicia, or în recurs, în raport de caracterul acestei căi de atac, Înalta Curte, nu poate realiza o repunere în discuție a probatoriului administrat, fără a aluneca spre o analiză a criticilor de netemeinicie formulate de recurentă. Așa fiind, pentru cele ce preced, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.C. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 460 din 17 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 8 aprilie 2009.