ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1262/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin sentința nr. 320 din 25 martie 2008 Tribunalul Dolj,

secția comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.C.R.I.F.N. SA

Ciorogârla în contradictoriu cu pârâta SC P.B. SA, sucursala Craiova, pe care a

obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 119.577,41 lei cu titlu de

despăgubiri și la 3.639 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în fapt și în

drept următoarele:

Prin contractul de fidejusiune încheiat la data de 29 iunie

2007 între reclamantă în calitate de creditor al obligației principale, SC M.G.

SRL în calitate de debitor al obligației principale și SC A. SRL, fidejusor,

contract înscris în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, fidejusorul

s-a obligat să garanteze cu întregul său patrimoniu, pe debitorul obligației

principale, până la limita egală cu suma de 350.698 Euro, astfel cum este

prevăzută în contractul principal, la care se adaugă penalități de întârziere,

în cazul neonorării de către debitorul obligației principale a plății ratelor

în baza contractului de leasing 59-00290.

Că urmare neexecutării obligației de plată de către

debitorul principal, reclamanta a notificat-o pe pârâtă societate bancară, să

blocheze contul SC A. SA și să-i transfere 129.340,43 lei, la data de 21

septembrie 2007.

Mai reține prima instanță că pârâta nu a dat curs

solicitării, indisponibilizarea sumelor existente în cont realizându-se numai

la solicitarea executorului judecătoresc, pentru suma de 9.773,03 lei, soldul

de la acel moment, deși în perioada 21 septembrie 2007-26 februarie 2008,

contul fidejusorului a fost creditat cu 66,517 lei.

În drept instanța în raport de dispozițiile legale cuprinse

în Legea nr. 99/1999, Titlul IV referitoare la regimul juridic al garanțiilor

reale mobiliare, a constatat că fidejusorul s-a obligat a garanta pe debitorul

principal cu întreg patrimoniul său, iar pârâta era obligată să blocheze

conturile acestuia, conduita sa întrunind condițiile răspunderii delictuale

reglementate de art. 998 C. civ.

II. Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței fondului

a vizat, în esență, natura juridică a contractului de garanție încheiat de

părțile semnatare, în opinia pârâtei contractul având natura unei garanții

personale și nu a unei garanții reale mobiliare supusă dispozițiilor Legii nr. 99/1999.

Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 239

din 17 septembrie 2008 a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Răspunzând motivelor de apel, instanța de control judiciar

constată că SC A. SA și-a asumat obligația de a garanta pe debitorul principal

cu întreg patrimoniul său, formulare care se înscriu în art. 16 din Legea nr. 99/1999,

iar pârâta, în calitate de bancă la care SC A. SA avea deschise conturile era

obligată în temeiul art. 81 alin. (1) din aceiași lege, să verifice dacă

contractul de garanție a fost înscris la arhivă, gradul de prioritate al

acestuia și conformitatea semnăturii debitorului de pe contractul de garanție

cu cea aflată în evidențele sale, iar în ipoteza îndeplinirii acestor condiții

să nu mai onoreze nici un ordin de plată după primirea notificării, obligație

pe care în speță pârâta nu a respectat-o.

III. Împotriva acestei decizii pârâta SC P.B. SA a declarat

recurs, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii

acțiunii introductive formulate de reclamantă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut

printr-o primă critică, întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ. că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății, contractul încheiat de părți având natura unei garanții

personale, deoarece obiectul și clauzele lui sunt specifice contractului de

fidejusiune, iar bunurile aduse garanției nu au fost individualizate așa cum

prevede art. 10 alin. (3) din Legea nr. 99/1999.

Sub un al doilea aspect, recurenta a susținut că au fost

încălcate și dispozițiile art. 16 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în sensul

neindividualizării contului bancar în care erau depuse sumele afectate

garanției.

Potrivit recurentei instanța trebuia să observe că în

contractul dintre părți nu este menționată formula prevăzută de art. 63 alin. (4)

din Legea nr. 99/1999 pentru a putea intra în posesia bunului, iar creditoarea

nu a făcut dovada înscrierii garanției în arhiva electronică de garanții reale

mobiliare.

Sub un ultim aspect recurenta a arătat că sumele de bani la

care a fost obligată sunt vădit exagerate față de faptul că suma totală

existentă în conturile societății garante SC A. SA era de numai 9.773,03 lei,

sumă care a fost integral virate în baza somațiilor transmise de executorul

judecătoresc la data de 22 octombrie 2007. Că, reclamanta nu putea pretinde, în

ipoteza dovedirii culpei băncii, decât acele sume care existau în conturile

societății debitoare și în nici un caz sume care exced valoarea acestora.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare la cererea de

recurs, solicitând respingerea ca neîntemeiate a criticilor formulate.

În

esență, intimata a arătat că recurenta pârâtă nu poate pune în discuție

interpretarea convenției încheiate de alte părți, convenție necontestată de

acestea, drepturile sale corelative obligației instituite de art. 81 și art. 82

din Legea nr. 99/1999 fiind limitate strict la verificări8le impuse de cele

două texte de lege invocate.

IV.

Asupra recursului:

Înalta

Curte verificând, în cadrul controlului de legalitate hotărârea atacată, în

raport de motivele de recurs invocate, constată neîntemeiate criticile

formulate, pentru considerente ce urmează:

considerente, pornind de la principiul disponibilității care guvernează

procesul civil, că, reclamanta a investit instanța de judecată cu o acțiune în

despăgubii împotriva pârâtei, societate bancară, întemeiată pe nerespectarea

obligațiilor impuse acestei entități juridice de dispozițiile art. 80-82 din

Legea nr. 99/1999 privind regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare,

destinate să asigure îndeplinirea unei obligații civile sau comerciale, născute

din orice contract încheiat între persoanele fizice sau juridice.

În raport de limitele investirii instanțele erau

datoare să stabilească dacă pârâta societate bancară la care garantul avea sume

depuse în cont, și-a respectat sau nu obligațiile prevăzute de art. 80-82 din

Legea nr. 99/1999.

Prin urmare, criticile pârâtei recurente în sensul că

instanțele au interpretat greșit contractul de garanție încheiat de părți, fără

a verifica natura juridică a garanției constituite, ca fiind personală și nu

reală, exced limitelor investirii, deoarece în orice ipoteză, instanțele nu

puteau a se pronunța, în absența tuturor părților semnatare ale contractului de

garanție asupra acestei chestiuni, stabilind că voința reală a părților

semnatare ale contractului a fost alta decât cea care rezultă din termenii

utilizați, cu referire la dispozițiile Legii nr.99/1999.

Altfel spus, obiecțiile recurentei pârâte la blocarea

contului garantului urmare notificării creditorului se circumscriu obligațiilor

instituite în sarcina sa de art. 81 din Legea nr. 99/1999 vizând îndeplinirea

unor condiții expres prevăzute de lege referitoare la înscrierea contractului

de garanție în arhiva electronică, gradul de prioritate al acesteia și

conformitatea semnăturii debitorului de pe contractul de garanție cu cea aflată

în evidențele sale.

Susținerea recurentei că nu i-a fost prezentată

înscrierea garanției în arhiva electronică este neîntemeiată deoarece atașat

notificării transmise de creditor la data de 21 septembrie 2007 se află și

confirmarea de înscriere în arhiva electronică din data de 19 martie 2007 cu

ștampila operatorului.

Cum bunurile afectate garanției nu au vizat exclusiv o

sumă de bani depusă într-un cont bancar, ci toate bunurile din patrimoniul

garantului, necesitatea individualizării contului bancar prevăzute de art. 16

din lege nu se impunea, așa cum greșit susține recurenta, în justificarea obiecțiunilor.

Și susținerea recurentei potrivit căreia au fost

încălcate dispozițiile art. 63 alin. (4) din lege privind luarea în posesie a

bunului se vădește neîntemeiate, textul de lege referindu-se la luarea în

posesie a bunului mobil corporal afectat garanției sau produselor corporale

rezultate din valorificarea lui și nu a sumelor de bani depuse într-un cont

bancar, care fac obiectul art. 80 din lege.

Prin urmare obiecțiile recurentei pârâte de blocare a

contului garantului nu se circumscrie neîndeplinirii condițiilor prevăzute de

art. 81 din lege ceea ce este de natură să atragă răspunderea sa civilă

delictuală pentru prejudiciul cauzat astfel creditorului, distinct de faptul

că, pârâta în cadrul obligației instituirii în sarcina sa prin art. 22 alin. (4)

din lege de a încunoștiința pe debitor în termen de 24 de ore despre fiecare

acțiune întreprinsă în legătură cu contul său, avea posibilitatea să-și

clarifice orice alte nelămuriri asupra contractului de garanție consimțit de

acesta.

În sfârșit critica recurentei referitoare la

cuantumul vădit exagerat al sumei de bani, la care a fost obligată, având în

vedere faptul că la data indisponibilizării sumei în conturile societății se

aflau numai 9.773,03 lei, nu relevă nici un aspect de nelegalitate din

perspectiva răspunderii civile delictuale și a condițiilor care duce la

antrenarea sa, pentru a putea fi verificate în cadrul controlului de

legalitate.  Față de cele ce preced Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. va respinge prezentul recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P.B.

SA, SUCURSALA CRAIOVA, împotriva deciziei nr. 239 din 17 septembrie 2008 a

Curții de Apel Craiova, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2009.