ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 832/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2002 din 26 iunie 2008, a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a H.G. nr.968/2002, privind atestarea domeniului public al județului Giurgiu, precum și al Municipiului Giurgiu, orașelor și comunelor din județul Giurgiu, invocată de reclamantul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului cu a cărei soluționare a fost sesizată prin încheierea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, din data de 14 septembrie 2007, aceasta fiind instanța în fața căreia, respectiva excepție a fost invocată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul, atunci când a formulat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 968/2002, a susținut că includerea terenului în suprafață de 850 mp în inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al Municipiului Giurgiu (poz.18 din anexa la H.C.L. Giurgiu nr. 135/1999, act premergător adoptării hotărârii de guvern a cărei nelegalitate a fost invocată pe cale de excepție) este nelegală, întrucât, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituție ca și Legii nr. 213/1998, anexa 1 pct. 1 poz.22, terenurile pe care sunt situate porturile maritime, fluviale, civile și militare, fac parte din domeniul public al statului. S-a arătat că în anexa 12 poz. 33767 din H.G.

nr. 968/2002 figurează înscrisă suprafața de 21.274 mp teren portuar, în care este inclusă și suprafața în litigiu, de 850 mp. Instanța de fond a apreciat că în condițiile în care terenul în suprafață de 850 mp a fost inclus în intravilanul bunurilor ce aparțin domeniului public al Municipiului Giurgiu, aprobat prin H.C.L. Giurgiu nr. 135 din 26 august 1999, iar cu privire la această din urmă hotărâre instanța de contencios administrativ s-a pronunțat irevocabil, în sensul statuării legalității acesteia (Decizia civilă nr. 581/R-C/2007 a Curții de Apel Pitești), nu mai pot fi examinate, în acest cadru procesual, criticile de nelegalitate invocate de reclamant, ce vizează încadrarea eronată a terenului în categoria bunurilor aparținând domeniului public al Municipiului Giurgiu.

În plus, prin actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public nu se creează drepturi noi, nu se stabilește și nu se modifică regimul juridic al bunurilor. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamantul Ministerul Transporturilor. Hotărârea instanței de fond a fost criticată de recurentă, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru că a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii, în sensul că s-a reținut, în mod greșit, puterea de lucru judecat în ceea ce privește legalitatea includerii terenului în suprafață de 850 mp în inventarul bunurilor aparținând domeniului public al Municipiului Giurgiu.

Recurenta a susținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru a se stabili existența puterii de lucru judecat, prin prima hotărâre irevocabilă la care s-a făcut referire fiind cercetată legalitatea H.G.L Giurgiu nr. 135/1999, în vreme ce în prezentul dosar s-a solicitat, pe cale de excepție, constatarea nelegalități H.G. nr. 968/2002, astfel că în mod evident este vorba de două acte administrative distincte, deci nu există identitate de obiect și nici de cauză.

Întrucât instanța de fond nu a cercetat legalitatea includerii terenului în litigiu, în suprafață de 850 mp în inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al Municipiului Giurgiu, recurentul-reclamant a reiterat aspectele de nelegalitate menționate și în cuprinsul cererii inițiale, cu referire la prevederile cuprinse în Constituția României [art. 136 alin. (3)] și cele ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, susținând totodată că nu exista o posibilitate legală a Consiliului local al Municipiului Giurgiu de a-și însuși un bun ce a fost declarat ca aparținând domeniului public al statului, prin lege organică. Intimații Guvernul României și Consiliul Local al Municipiului Giurgiu au formulat în cauză întâmpinări prin care au susținut netemeinicia criticilor formulate de recurent și au solicitat respingerea recursului declarat ca nefondat.

Intimatul Consiliul local al Municipiului Giurgiu a arătat că H.G. nr. 968/2002, publicată în M.Of. nr. 979 din 13 septembrie 2002, este un act administrativ unilateral, cu caracter individual, menționând totodată că atât doctrina cât și practica unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat, urmare a unei interpretări sistematice și istorico-teleologică a textelor de lege în materie, că este inadmisibilă excepția de nelegalitate privind actele administrative individuale emise sau adoptate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, căci o soluție contrară ar conduce la încălcarea principiului stabilității și securității raporturilor juridice și la prevederile art. 6 din C.E.D.O., cu consecința creării unui climat general de incertitudine și de nesiguranță juridică.

În fine s-a mai susținut că recursul este nefondat și pentru că instanța de fond, în opinia intimatei, a apreciat corect că odată ce s-a soluționat irevocabil o situație juridică, ea nu mai poate fi reluată și repusă în discuție. De altfel, după cum corect a reținut și instanța de fond prin actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public local nu se creează drepturi noi, nu se stabilește și nu se modifică regimul juridic al bunurilor. Recursul nu este fondat și urmează a fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ. Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc. civ. și raportat la criticile recurentei-reclamante, dar și la apărările intimaților-pârâți, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, în considerarea celor în continuare arătate, în completarea argumentelor instanței de fond și cu precădere față de acestea.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu, sau la cererea părții interesate. Este adevărat că prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală ca și cu principiul stabilității raporturilor juridice.

Înalta Curte, independent de argumentele Curții Constituționale și a căror substanță nu este nesocotită, reține însă, pe alt temei, respectiv potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, ce instituie, în situația în care există un conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale (mai puțin în situația existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern), că judecătorul național este cel ce aplică direct și nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaționale, având și rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudențele comunitare.

Din această perspectivă, așadar judecătorul național, aplicând primul C.E.D.O. are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenții, asigurându-le preeminența, deplină și efectivă, față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte intervenția legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a și reținut în jurisprudența C.E.D.O. Sunt așadar nefondate criticile recurentei în primul rând pentru că Înalta Curte, potrivit jurisprudenței sale deja cristalizată în această materie, apreciază, că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără limită de timp, cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securității raporturilor juridice.

Acest principiu impune aplicarea directă, cu prioritate, a art. 6 din C.E.D.O. (Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale). În plus, deși este necontestat că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat , astfel că admiterea excepției de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului.

De asemenea, conform jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg, este de competența judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național, care i s-ar opune. De altfel, aceeași instanță comunitară a reținut în ceea ce privește posibilitatea invocării excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate.

Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, se reține că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuție, repetat și fără limită de timp, a legalității unui act administrativ individual, care în cauză, este H.G. nr. 968/2002, privind atestarea domeniului public al județului Giurgiu, precum și al Municipiului Giurgiu, orașelor și comunelor din județul Giurgiu, încalcă principiile fundamentale arătate, practica C.E.D.O. și pe cea a Curții de Justiție de la Luxemburg, în situații juridice similare. Pe de altă parte, deși argumentele sus-arătate, prin natura lor nu mai impun și analizarea celorlalte critici, vizând pretinsa nelegalitate a actului atacat, Înalta Curte reține că prima instanță a examinat corect și a apreciat totodată că actul administrativ în discuție îndeplinește condițiile de legalitate, raportat la actele normative ce au stat la baza emiterii sale, cu atât mai mult cu cât legalitatea actului administrativ premergător H.C.L.

nr. 135/1999 și care a servit drept suport al H.G. nr.968/2002 a fost confirmată pe cale judecătorească. De altfel, după cum corect a reținut și instanța de fond prin actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public local nu se creează drepturi noi, nu se stabilește și nu se modifică regimul juridic al bunurilor. Astfel, și din această perspectivă se apreciază că nu este prejudiciat dreptul recurentei față de soluția pronunțată și menținută prin prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței nr. 002 din 26 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Obligă recurentul să plătească intimatului. Consiliul Local a Municipiului Giurgiu suma de 5950 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 februarie 2009.