ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 752/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul nr. 5406/P/2004 din 14 aprilie 2004 al Parchetului de lângă Tribunalul București s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv a inculpatei G.S., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 174 C. pen., raportat la art. 175 lit. c) și d) C. pen., constând în aceea că, la 1 octombrie 2004. în jurul orelor 14,00, aflându-se singură la domiciliu, a dat naștere unui copil, pe care imediat după naștere, l-a sugrumat prin obstrucționarea căilor respiratorii, astfel încât, a survenit decesul noului născut. Tribunalul București, prin sentința penală nr. 198 din 8 februarie 2007, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen., a achitat pe inculpata G.S. pentru infracțiunea prevăzută de art. 174 C. pen., raportat la art. 175 lit. c) și d) C. pen. Pentru a pronunța o soluție de achitare în cauză, prima instanță a reținut că din materialul probator administrat a rezultat cert că la 1 octombrie 2004, inculpata a dat naștere unui făt de sex masculin născut viu la domiciliul său, că decesul acestuia a survenit în intervalul de timp de până la 5 - 10 minute, după expulzie prin asfixiere mecanică, prin sugrumare, că i-a fost secționat cordonul ombilical și că nu i s-au acordat îngrijirile necesare de după naștere, însă din nici o probă nu rezultă cine anume a sugrumat copilul, câtă vreme se ridică serioase semne de întrebare cu privire la prezența acasă în momentul nașterii a mamei inculpatei, G.C.

Această soluție a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin decizia penală nr. 309 din 24 septembrie 2007, Curtea de Apel București, în complet de divergență și în majoritate, a admis apelul declarat de procuror, a desființat în totalitate hotărârea atacată și procedând la rejudecare, a condamnat pe inculpata G.S. pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) și d) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 74 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 76 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., la 5 ani închisoare, în condițiile art. 71 și 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei închisorii.

S-a constatat că în cauză nu există constituire de parte civilă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a apreciat, în baza probatoriului administrat că inculpata se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de omor calificat, aceasta împreună cu mama sa au hotărât să ucidă copilul după naștere. Decizia de mai sus s-a pronunțat în complet de divergență, cu opinia separată a unui judecător care a susținut că probatoriul administrat nu a reușit să elucideze situația de fapt, să determine contribuția fiecăreia dintre cele două suspecte la săvârșirea faptei, considerând că vinovăția inculpatei nu poate fi întemeiată pe simple supoziții. Împotriva deciziei penale nr. 309 din 24 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, în termen legal, a declarat recurs inculpata care a criticat soluția de condamnare ca abuzivă, nelegală și netemeinică.

Prin decizia nr. 129 din 16 ianuarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de inculpată, decizia pronunțată în apel a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, respectiv, Curtea de Apel București, pentru a fi rejudecat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București. În considerente s-a reținut că recursul este fondat pentru cu totul alte motive decât cele arătate de inculpată și care au fost examinate în raport de art. 385 6 și art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Astfel, s-a constatat că unul din judecătorii ce au compus completul de divergență se află în cazul de incompatibilitate arătat de art. 47 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., respectiv, și-a mai spus părerea cu privire la vinovăția inculpatei, fiind indicată decizia penală nr. 1024 din 13 iunie 2005 a Curții de Apel București. Procedând la rejudecare, după casare, Curtea de Apel București, prin decizia penală nr. 77 din 21 martie 2008, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cu motivarea că datorită declarațiilor contradictorii date în cauză nu s-a permis stabilirea cu certitudine a vinovăției inculpatei în uciderea copilului născut și nici a unei eventuale participațiuni la comiterea faptei de omor. În termen legal, împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București care, în esență, a susținut următoarele: - greșita încadrare juridică a infracțiunii comisă de inculpata G.S., precum și grava eroare de fapt având drept consecință greșita achitare a acesteia, cazuri de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 și pct. 18 C. proc.

pen. Referindu-se la aspectele ce decurg din materialul probator administrat, procurorul a concluzionat că între inculpată și mama sa, G.C., a existat o înțelegere prealabilă atât în ce privește ascunderea sarcinii cât și în ceea ce privește întreruperea ei, iar ulterior, în suprimarea vieții noului născut, situație în care, inculpata a exercitat acte de complicitate morală, cât și de complicitate materială directă, prin care a creat condiții concrete ca G.C. să ucidă noul născut. Oral, procurorul a susținut că se impune o soluție de restituire a cauzei la procuror având în vedere că în cauză nu s-au respectat dispozițiile relative la sesizarea instanței, situație în care se impunea ca urmărirea penală să fie unitară cu privire la inculpata G.S.

și a mamei sale G.C., sens în care, actul de sesizare a instanței nu respectă din acest considerent, condițiile legale și ca atare, nu s-a făcut nici o sesizare legală a instanței de judecată. În urma examinării hotărârilor atacate în raport de totalitatea criticilor formulate, cât și din oficiu conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se constată incidența cazului de casare prevăzută de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., prin aceea că, instanțele nu au administrat probele necesare demonstrării apărărilor formulate de inculpată, ceea ce în drept, a contribuit la pronunțarea unor hotărâri care încalcă fie drepturile inculpatei, fie sunt de natură să influențeze soluția procesului penal.

Astfel, procedând la judecarea apelului, după casarea cu trimitere, instanța de apel motivează în considerent că datorită declarațiilor contradictorii date în cauză de inculpată și martori nu s-au putut stabili cu certitudine împrejurările nașterii și dacă inculpata se face vinovată de fapta dedusă judecății. Dar ceea ce omite instanța, din această argumentare, este împrejurarea că nici la baza unei soluții de achitare, după cum nici la baza soluției de condamnare, nu pot exista situații de fapt neelucidate, rezultate din probe ce nu se coroborează sau care conțin evidente contradicții.

Și după cum este adevărat că un inculpat nu poate fi condamnat pe supoziții, tot atât de adevărat este că, instanțele în cursul judecății unei cauze penale, în limita atribuțiilor conferite de lege, sunt datoare să lămurească prin cercetarea judecătorească ce o desfășoară, (fond sau apel care devoluează fondul) toate contradicțiile și stările de echivoc legate de faptă sau de făptuitor, așa încât, soluția pronunțată, de achitare sau condamnare, să aibă un corespondent perfect în probele administrate.

În cauză, pornind de la aceste considerente, instanțele s-au mulțumit să constate existența unor contradicții între probele administrate, fără a adânci cercetarea judecătorească prin administrarea unor probe necesare și utile cauzei, care să stabilească, fără echivoc, împrejurările în care s-a comis fapta, existența sau inexistența vinovăției inculpatei în raport de acele probe care stabilesc conduita acesteia în perioada sarcinii, la momentul nașterii, sau ulterior acestui moment. Desigur, prin aceste omisiuni, instanțele au încălcat reguli de bază în desfășurarea procesului penal cum ar fi cea referitoare la scopul procesului penal, care prin art. 1 C. proc. pen., stabilește că procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, astfel încât, orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

În aceeași ordine, a unor reguli încălcate de instanțe prin modul de soluționare a cauzei, se impunea a fi arătate dispozițiile art. 3 și 4 C. proc. pen., potrivit cărora în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la făptuitor, iar organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal, ceea ce nu se poate spune despre instanțele care într-o fază procesuală sau alta au judecat cauza. Pentru toate aceste considerente, hotărârile atacate sunt nelegale și netemeinice, motiv pentru care, în conformitate cu art. 385 15 pct. 2 lit. c) teza 4 C. proc.

pen., recursul declarat de procuror se va admite, se vor casa hotărârile atacate și cauza se va trimite la Tribunalul București pentru rejudecare în scopul administrării unor noi probatorii care vor fi arătate în cuprinsul acestei hotărâri. Procedând la rejudecarea cauzei, instanța de trimitere va avea în vedere că anumite împrejurări ce privesc fapta dedusă judecății sunt de necontestat în raport de probele și actele medico-legale ce le confirmă. Astfel, este cert stabilit faptul că, în ziua de 1 octombrie 2004, în jurul orelor 14,00, inculpata G.S. a născut la domiciliu un copil viu, care însă, a decedat la 5 sau 10 minute după naștere. Referindu-se la cauza decesului, raportul medico-legal de necropsie a concluzionat că moartea a fost violentă și s-a produs prin asfixie mecanică prin sugrumare posibil și sufocare, același act medico-legal a stabilit momentul morții la 5-10 minute după expulzare.

Confirmând concluziile raportului medico-legal de necropsie, prin avizul din 3 martie 2005, comisia de avizare și control a precizat că tanatogeneza în acest caz a fost reprezentată de un sindrom asfixic produs ca urmare a unui mecanism mixt de comprimare a gâtului și obstrucție a orificiilor respiratorii cu mâna. Și tot de necontestat este și împrejurarea că inculpata a ascuns sarcina; de existența stării de graviditate cunoscând mama sa, respectiv G.C. și sora sa, G.A., în acest sens declarațiile sunt constante; iar la momentul nașterii nu a apelat la un ajutor de specialitate, nu a apelat la salvare și nici nu s-a deplasat la o clinică pentru a naște, deși se afla pentru prima dată într-o asemenea situație și avea cunoștințele necesare privind efectele ce se puteau produce în asemenea cazuri, având în vedere că urma studii universitare și domicilia într-un mediu care permitea cu ușurință orice apelare sau deplasare, în sensul arătat.

În fine, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică a concluzionat din analiza datelor medicale, precum și din examinarea persoanei că la momentul comiterii faptei, inculpata avea discernământul păstrat, nefiind reconstituite tulburări psihice clinic care să-i afecteze capacitatea psihică de apreciere critică a conținutului și a consecințelor faptei. Inculpata prin declarația din 22 martie 2005, dată în prezența unui apărător, a făcut referiri exacte cu privire la ora la care s-a declanșat nașterea (15 și 10 minute), relatând că la acel moment se afla singură în locuință, deși își sunase mama, aceasta nu ajunsese de la locul de muncă. Referindu-se la naștere, prin aceiași declarație, inculpata a descris împrejurările în care s-a dezbrăcat și a intervenit expulzia, ajutându-se cu mâinile pentru a scoate copilul.

În continuare, inculpata a așezat copilul alături, a arătat că nu i-a acordat îngrijiri, după care s-a învelit și a adormit până când a fost trezită de mamă care i-a cerut să taie cordonul ombilical al copilului. Cu diferite nuanțări, inculpata și-a păstrat pe parcursul procesului penal susținerile inițiale. În cadrul împrejurărilor arătate și stabilite cert se constată și existența altora mai puțin conturate de probele administrate, impunând o suplimentare a probatorului, după cum se va arăta.

Mai întâi se impune a se stabili cert dacă asfixia intervenită ca urmare a ștrangulării sau sufocării și care a condus la decesul noului născut este consecința unei mișcări greșite efectuată de inculpată, persoană neinițiată, cu ocazia tragerii noului născut pe parcursul expulziei, sau rezultatul acoperirii lui neglijente și neacordării îngrijirilor necesare după naștere, datorită stării în care se afla inculpata, sau în fine, rezultatul unor manopere intenționate în obținerea rezultatului letal. În acest scop se vor cere relații medicului legist, autor al raportului medico-legal de necropsie, urmând ca în toate situațiile acesta să se pronunțe și asupra momentului la care apreciază că a intervenit decesul noului născut.

Se vor solicita relații și medicului de familie de care aparține inculpata privind luarea în evidență a sarcinii acesteia din urmă, precum și a eventualelor controale efectuate de inculpată pe perioada sarcinii. În același sens se vor solicita relații și instituțiilor sanitare de specialitate unde inculpata G.S. pretinde că s-a prezentat în perioada sarcinii. Pentru stabilirea unei situații fără echivoc cât privește momentul nașterii, cât și al circumstanțelor în care s-a produs decesul noului născut de inculpată la 1 octombrie 2004 și dacă inculpata se afla singură în locuință sau împreună cu martora G.C., instanța de trimitere va proceda la ascultarea punctuală a inculpatei cât și a martorei G.C.

asupra tuturor aspectelor ce privesc cauza, iar în situația constatării unor contradicții între declarațiile acestora vor fi făcute confruntări imediate asupra împrejurărilor controversate și vor fi administrate atât probele ce vor rezulta din dezbateri, cât și orice alte probe pe care instanța le consideră necesare în elucidarea circumstanțelor comiterii faptei dedusă judecății. Cum din adresa nr. 1378/II-2/2008 din 3 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București rezultă că s-au făcut cercetări penale și asupra numitei G.C. sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) și d) C. pen., se va solicita procurorului de caz să comunice soluția dispusă în cauză, precum și actul prin care s-a luat această soluție și după caz, actele de urmărire efectuate.

În consecință, în scopul stabilirii unei corecte stări de fapt, a vinovăției sau nevinovăției inculpatei cu respectarea drepturilor ei procesuale dar și a unor reguli cu valoare de principiu în desfășurarea procesului penal se impune rejudecarea cauzei, în cadrul căreia vor fi administrate probele necesare pentru o nouă reevaluare a stării de fapt și de drept corespunzătoare unei soluții legale și temeinice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 77 din 21 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpata G.S. Casează decizia penală atacată și sentința penală nr. 198 din 8 februarie 2007 a Tribunalului București, secția I penală și trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 martie 2009.