ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 28 septembrie 2007,

a fost înregistrată sub nr. 1299/P/2007 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, plângerea

formulată de petiționarul T.M. prin care solicită efectuarea de cercetări „în

legătură cu posibila săvârșire a unei infracțiuni de neglijență în serviciu

prevăzută de art. 249 C. pen., de către membrii completului de judecată al

Curții de Apel București, secția a II-a penală, având ca președinte pe V.B.”, susținând

că prin decizia penală nr. 742 din 9 mai 2001 au soluționat dosarul său nr. 844/2001,

fără a-i fi asigurat dreptul la apărare, producându-i astfel o vătămare

importantă a intereselor sale legale.

Prin rezoluția nr. 1299/P/2007

din 03 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) si art. 10 lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 249 C.

pen., în cauza privind pe V.B., judecător la Curtea de Apel București, A.D. si

I.D., judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție, reținându-se că prin

raportarea situației de fapt stabilită la normele legale, practica

jurisdicțională și la doctrina în materie, incidente acesteia la data

pronunțării deciziei nr. 742 din 9 mai 2001 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală, nu rezultă indicii de comitere de către magistrații sus-numiți a

infracțiunii prevăzută de art. 249 C. pen.

Împotriva soluției

procurorului, petiționarul s-a adresat cu plângere procurorului șef Secție

urmărire penală si criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, care prin rezoluția nr. 4075/2325/II/2/2008 din

22 aprilie 2008, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen., a dispus

respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulată de petiționarul T.M., prin

apărător I.D., împotriva soluției dispusă în dosarul nr. 1299/P/2007 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, constatându-se că din cuprinsul actelor premergătoare

nu au rezultat indicii în sensul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 249 C.

pen., de către cei reclamați.

Se mai arată că, erorile

comise de către judecători în timpul judecării cauzei nu constituie

infracțiuni, acestea putând fi îndreptate prin exercitarea căilor de atac

ordinare si extraordinare.

În conformitate cu

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., petiționarul a formulat

plângere la Înalta Curte de Casație și Justiție solicitând, prin apărător,

admiterea plângerii și, în principal, în temeiul art. 278

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. pen., desființarea rezoluțiilor atacate, reținerea cauzei spre

rejudecare pe baza probelor din dosar și condamnarea intimaților sau eventual,

cu fixarea unui termen pentru administrare de probe în vederea condamnării

intimaților pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 249 alin. (2) C.

pen.

Totodată, a cerut, potrivit

dispozițiilor art. 170 C. proc. pen., restabilirea situației anterioare și

anularea deciziei nr. 742 din 09 mai 2001 pronunțată în dosarul nr. 844/2001 al

Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În subsidiar, a solicitat,

în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., admiterea

plângerii, desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei la procuror

pentru cercetări, fără cheltuieli de judecată.

A mai susținut că apreciază

cele 2 rezoluții, dispuse în cauză netemeinice si nelegale, arătând că în anul

2001 s-a judecat o cauză fără să îi fie asigurat dreptul la apărare, creându-se

în acest fel, un precedent periculos pentru ordinea de drept.

A arătat că la primul termen

de judecată al recursului, a fost reprezentat de apărător din oficiu, însă

ulterior cauza s-a judecat în lipsa sa, motiv pentru care a susținut că organul

de urmărire penală era obligat să încadreze fapta intimaților în cea prevăzută

de art. 249 alin. (2) C. pen., pentru care nu a intervenit prescripția, astfel

că acesta nu si-a exercitat rolul activ.

Plângerea este nefondată.

Analizând rezoluțiile

atacate prin prisma motivelor invocate în plângerea adresată instanței, Curtea

constată că acestea sunt aceleași cu cele pe care petiționarul le-a invocat în

plângerea inițială adresată parchetului.

Ca atare, acestea au fost

analizate în cele două rezoluții prin care s-a dispus motivat, amplu și

temeinic, respingerea lor.

Simpla nemulțumire a

petiționarului față de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru

antrenarea răspunderii penale a magistraților care au dispus-o, activitatea

judecătorilor fără a se situa în afara legii penale și fără a putea conduce la

concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii pe care acesta a

indicat-o în plângerea sa.

Interpretarea și evaluarea

probelor administrate sunt atributele magistraților, care se află în afara

raportului juridic dedus judecății și înfăptuiesc justiția în numele legii,

fiind independenți față de părți, iar hotărârile pe care le pronunță pot fi

atacate ori îndreptate doar prin căile prevăzute de lege.

Astfel, la data judecării

recursului declarat de către T.M. împotriva sentinței penale nr. 1280/2000 a

Judecătoriei Sectorului 1 București, nu exista o practică judiciară unitară cu

privire la interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 171 alin. (3) C. proc.

pen., art. 174 C. proc. pen.

Așa fiind, interpretarea

acestora de către magistrați nu conduce la existenta niciunei încălcări a legii

și a niciunei culpe din partea intimaților.

Cât privește susținerea

potrivit căreia fapta reclamată trebuia încadrată de către organul de cercetare

penală în dispozițiile art. 249 alin. (2) C. pen., astfel încât nu ar fi

intervenit termenul de prescripție al răspunderii penale, această încadrare nu

se justifică întrucât astfel după cum sunt reglementate „consecințele deosebit

de grave” de către dispozițiile art. 146 C. pen., acestea nu se regăsesc în

speța dedusă judecății, petiționarul fără a suferi un astfel de prejudiciu.

De altfel, petiționarul a

avut posibilitatea formulării cererilor si apărărilor pe care le-a apreciat a

fi necesare, în fața instanțelor de judecată, în căile de atac prevăzute de

lege, lucru de care, acesta a și uzat, fiindu-i astfel respectate toate drepturile

procesuale.

Posibilitatea formulării

unor plângeri împotriva membrilor completelor de judecată ce s-au pronunțat

într-o cauză, reprezintă un drept constituțional al petiționarului, însă acesta

nu echivalează cu exercitarea unui control asupra legalității si temeiniciei

soluțiilor pronunțate și nici nu poate conduce la reformarea soluțiilor.

Ca atare, fată de cele

arătate, se constată că cele două rezoluții dispuse în cauză, respectiv

rezoluția nr. 1299/P/2007 din 3 martie 2008 și rezoluția nr. 4075/2325/II/2/2008

din 22 aprilie 2008 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, sunt legale si

temeinice, fără a se impune desființarea lor.

Așa fiind, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată,

plângerea formulată de petiționarul T.M. împotriva rezoluției nr. 1299/P/2007

din 3 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, pe care o menține.

Potrivit dispozițiilor art. 192

alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată,

plângerea formulată de petiționarul T.M. împotriva rezoluției nr. 1299/P/2007

din 3 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, pe care o menține.

Obligă petiționarul să

plătească suma de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 10 iunie 2008.