ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 28 septembrie 2007, a fost înregistrată sub nr. 1299/P/2007 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, plângerea formulată de petiționarul T.M. prin care solicită efectuarea de cercetări „în legătură cu posibila săvârșire a unei infracțiuni de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen., de către membrii completului de judecată al Curții de Apel București, secția a II-a penală, având ca președinte pe V.B.”, susținând că prin decizia penală nr. 742 din 9 mai 2001 au soluționat dosarul său nr. 844/2001, fără a-i fi asigurat dreptul la apărare, producându-i astfel o vătămare importantă a intereselor sale legale.

Prin rezoluția nr. 1299/P/2007 din 03 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) si art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 249 C. pen., în cauza privind pe V.B., judecător la Curtea de Apel București, A.D. si I.D., judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție, reținându-se că prin raportarea situației de fapt stabilită la normele legale, practica jurisdicțională și la doctrina în materie, incidente acesteia la data pronunțării deciziei nr. 742 din 9 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, nu rezultă indicii de comitere de către magistrații sus-numiți a infracțiunii prevăzută de art. 249 C. pen.

Împotriva soluției procurorului, petiționarul s-a adresat cu plângere procurorului șef Secție urmărire penală si criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin rezoluția nr. 4075/2325/II/2/2008 din 22 aprilie 2008, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen., a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulată de petiționarul T.M., prin apărător I.D., împotriva soluției dispusă în dosarul nr. 1299/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, constatându-se că din cuprinsul actelor premergătoare nu au rezultat indicii în sensul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 249 C. pen., de către cei reclamați.

Se mai arată că, erorile comise de către judecători în timpul judecării cauzei nu constituie infracțiuni, acestea putând fi îndreptate prin exercitarea căilor de atac ordinare si extraordinare. În conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., petiționarul a formulat plângere la Înalta Curte de Casație și Justiție solicitând, prin apărător, admiterea plângerii și, în principal, în temeiul art. 278 1 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., desființarea rezoluțiilor atacate, reținerea cauzei spre rejudecare pe baza probelor din dosar și condamnarea intimaților sau eventual, cu fixarea unui termen pentru administrare de probe în vederea condamnării intimaților pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen.

Totodată, a cerut, potrivit dispozițiilor art. 170 C. proc. pen., restabilirea situației anterioare și anularea deciziei nr. 742 din 09 mai 2001 pronunțată în dosarul nr. 844/2001 al Curții de Apel București, secția a II-a penală. În subsidiar, a solicitat, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei la procuror pentru cercetări, fără cheltuieli de judecată. A mai susținut că apreciază cele 2 rezoluții, dispuse în cauză netemeinice si nelegale, arătând că în anul 2001 s-a judecat o cauză fără să îi fie asigurat dreptul la apărare, creându-se în acest fel, un precedent periculos pentru ordinea de drept.

A arătat că la primul termen de judecată al recursului, a fost reprezentat de apărător din oficiu, însă ulterior cauza s-a judecat în lipsa sa, motiv pentru care a susținut că organul de urmărire penală era obligat să încadreze fapta intimaților în cea prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen., pentru care nu a intervenit prescripția, astfel că acesta nu si-a exercitat rolul activ. Plângerea este nefondată. Analizând rezoluțiile atacate prin prisma motivelor invocate în plângerea adresată instanței, Curtea constată că acestea sunt aceleași cu cele pe care petiționarul le-a invocat în plângerea inițială adresată parchetului. Ca atare, acestea au fost analizate în cele două rezoluții prin care s-a dispus motivat, amplu și temeinic, respingerea lor.

Simpla nemulțumire a petiționarului față de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au dispus-o, activitatea judecătorilor fără a se situa în afara legii penale și fără a putea conduce la concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii pe care acesta a indicat-o în plângerea sa. Interpretarea și evaluarea probelor administrate sunt atributele magistraților, care se află în afara raportului juridic dedus judecății și înfăptuiesc justiția în numele legii, fiind independenți față de părți, iar hotărârile pe care le pronunță pot fi atacate ori îndreptate doar prin căile prevăzute de lege. Astfel, la data judecării recursului declarat de către T.M.

împotriva sentinței penale nr. 1280/2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București, nu exista o practică judiciară unitară cu privire la interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 171 alin. (3) C. proc. pen., art. 174 C. proc. pen. Așa fiind, interpretarea acestora de către magistrați nu conduce la existenta niciunei încălcări a legii și a niciunei culpe din partea intimaților. Cât privește susținerea potrivit căreia fapta reclamată trebuia încadrată de către organul de cercetare penală în dispozițiile art. 249 alin. (2) C. pen., astfel încât nu ar fi intervenit termenul de prescripție al răspunderii penale, această încadrare nu se justifică întrucât astfel după cum sunt reglementate „consecințele deosebit de grave” de către dispozițiile art. 146 C. pen., acestea nu se regăsesc în speța dedusă judecății, petiționarul fără a suferi un astfel de prejudiciu.

De altfel, petiționarul a avut posibilitatea formulării cererilor si apărărilor pe care le-a apreciat a fi necesare, în fața instanțelor de judecată, în căile de atac prevăzute de lege, lucru de care, acesta a și uzat, fiindu-i astfel respectate toate drepturile procesuale. Posibilitatea formulării unor plângeri împotriva membrilor completelor de judecată ce s-au pronunțat într-o cauză, reprezintă un drept constituțional al petiționarului, însă acesta nu echivalează cu exercitarea unui control asupra legalității si temeiniciei soluțiilor pronunțate și nici nu poate conduce la reformarea soluțiilor. Ca atare, fată de cele arătate, se constată că cele două rezoluții dispuse în cauză, respectiv rezoluția nr. 1299/P/2007 din 3 martie 2008 și rezoluția nr. 4075/2325/II/2/2008 din 22 aprilie 2008 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, sunt legale si temeinice, fără a se impune desființarea lor.

Așa fiind, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul T.M. împotriva rezoluției nr. 1299/P/2007 din 3 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, pe care o menține. Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul T.M. împotriva rezoluției nr. 1299/P/2007 din 3 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, pe care o menține. Obligă petiționarul să plătească suma de 100 lei cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 10 iunie 2008.