ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2275/2008

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 2427 din 10 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse,

a

respins excepția de prematuritate a

acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune și a admis acțiunea

formulată de reclamantul

Sindicatul

Finanțelor Publice Ilfov, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și

Finanțelor, Ministerul Muncii, Familiei și

Egalității de Șanse și D.G.F.P. Ilfov

și a obligat instituțiile pârâte către reclamanți la plata primelor de

vacanță

pe anii 2001-2005, actualizate cu indicele de inflație,

începând cu data nașterii dreptului și până la data plății efective.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că excepția

lipsei calității

procesuale pasive a Ministerul Muncii, Familiei și

Egalității de Șanse a rămas fără

obiect, față de împrejurarea că la

data de 10 octombrie 2007 reclamanții din cererea completatoare

a acțiunii

au renunțat la

judecata față de acest pârât.

Privitor la excepția prematurității acțiunii, instanța de fond a

apreciat că dreptul la

acțiune al reclamanților este actual, întrucât

legile bugetare își încetează

aplicabilitatea la sfârșitul fiecărui an

potrivit principiului anualabilității.

A reținut și

că excepția prescripției acțiunii este neîntemeiată, cursul acesteia fiind

întrerupt de suspendările succesive ale plății primelor de concediu.

Pe fond, a

reținut că dreptul la prima de concediu al salariaților care au calitatea de

funcționar public este un drept stabilit prin art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 privind statutul funcționarului public, iar potrivit dispozițiilor

art. 38 C. muncii, salariații și angajatorul nu pot cădea de acord cu privire

la limitarea sau renunțarea la drepturile conferite prin lege.

A mai reținut

prima instanță că suspendarea acordării primelor de concediu constituie o

restrângere a drepturilor salariale, încălcându-se art. 41 din Constituția

României referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi.

Împotriva

acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor,

D.G.F.P. Ilfov și Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie susținând în esență

următoarele:

În mod greșit

a respins instanța de fond excepția prematurității acțiunii, precum și pe cea a

prescripției dreptului la acțiune;

Nu există

temei legal pentru acordarea primelor de concediu, acest drept fiind, de fapt,

inexistent în această perioadă și nu doar suspendat.

Examinând

cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursurile declarate de Ministerul Economiei și Finanțelor și D.G.F.P.

Ilfov sunt nefondate, iar recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei și

Egalității de Șanse este tardiv formulat, pentru cele ce se vor arăta în

continuare.

în primul

rând, în ceea ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii, Înalta

Curte constată că la momentul introducerii cererii de chemare în judecată,

respectiv 22 noiembrie 2006, dreptul reclamanților de a solicita acordarea

primelor de concediu aferente anilor 2001-2005, era născut și actual, având în

vedere că începând cu data de 1 ianuarie 2006 a încetat suspendarea acordării

acestora, nemaifiind prevăzută în legea bugetului pe anul 2006.

În al doilea

rând nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima de

vacanță din perioada 2001-2005. Fiind suspendată plata acestor drepturi,

termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.

167/1958

raportat la art. 283 alin. (1)

lit. c) C. muncii, a fost suspendat,

astfel că, după încetarea acestei suspendări, la

data de 1 ianuarie

2006

prescripția și-a reluat cursul de 3 ani.

În concluzie, instanța de fond, în mod legal, a respins cele

două excepții invocate de pârâți, acest motiv

de recurs fiind nefondat.

Referitor la motivul de recurs ce vizează fondul cauzei,

Înalta Curte constată că argumentele critice

aduse hotărârii

instanței de fond sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu

au nici un suport legal,

și nu fac decât să prezinte perioadele de

timp

și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul

public are dreptul, pe

lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu".

Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat

dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată

și fiind conforme cu principiile înscrise în

art. 38 alin. (2) din

Constituția României,

nu s-a constatat că ar fi neconstitutionale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive,

acordarea primei de vacanță a fost

suspendată, însă aceste

dispoziții nu au

conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului

acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși

înlăturarea lui atâta

timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată

existenta acestuia, întrucât s-ar încălca

principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor

acordate din moment ce printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul

la primă pentru concediul de

odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor

2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art.

53 din Constituția

revizuită (privind

cazurile când se poate restrânge exercițiul unui

drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în

aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate

numai la perioada cât a fost în

vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției de suspendare a aplicării unui

text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce

ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui

existență este

recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine

reclamantei, iar executivul nu putea suspenda

sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de

muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea

aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de

reglementare a

unor situații juridice

fictive, face necesar ca titularii drepturilor

recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de

acestea pentru perioada în care au fost prevăzute

de lege.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

și, în mod corect, a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999, republicată, reclamanții, membrii ai Sindicatului Finanțelor Publice

Ilfov au dreptul la primă de concediu.

În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei și

Egalității de Șanse, Înalta Curte constată că este tardiv

formulat.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004, astfel

cum a fost modificată prin Legea 262/2007,

termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Cum din actele dosarului rezultă că sentința atacată i-a fost

comunicată recurentului-pârât Ministerul

Muncii, Familiei și

Egalității de Șanse la

data de 28 decembrie 2007, conform dovezii

aflate la fila 60 dosar fond, iar recursul a fost declarat la data de 15

ianuarie 2008, cu depășirea termenului legal, rezultă că acesta este

tardiv.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate

cu art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursurile vor fi respinse,

menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Ministerul Economiei și

Finanțelor și D.G.F.P. Ilfov,

împotriva sentinței civile nr. 2427 din 10

octombrie 2007 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Respinge

recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei și

Egalității de Șanse, împotriva

aceleiași sentințe, ca tardiv formulat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 4 iunie 2008.