ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2275/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2427 din 10 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, a respins excepția de prematuritate a acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune și a admis acțiunea formulată de reclamantul Sindicatul Finanțelor Publice Ilfov, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse și D.G.F.P. Ilfov și a obligat instituțiile pârâte către reclamanți la plata primelor de vacanță pe anii 2001-2005, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data nașterii dreptului și până la data plății efective.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse a rămas fără obiect, față de împrejurarea că la data de 10 octombrie 2007 reclamanții din cererea completatoare a acțiunii au renunțat la judecata față de acest pârât. Privitor la excepția prematurității acțiunii, instanța de fond a apreciat că dreptul la acțiune al reclamanților este actual, întrucât legile bugetare își încetează aplicabilitatea la sfârșitul fiecărui an potrivit principiului anualabilității. A reținut și că excepția prescripției acțiunii este neîntemeiată, cursul acesteia fiind întrerupt de suspendările succesive ale plății primelor de concediu.

Pe fond, a reținut că dreptul la prima de concediu al salariaților care au calitatea de funcționar public este un drept stabilit prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarului public, iar potrivit dispozițiilor art. 38 C. muncii, salariații și angajatorul nu pot cădea de acord cu privire la limitarea sau renunțarea la drepturile conferite prin lege. A mai reținut prima instanță că suspendarea acordării primelor de concediu constituie o restrângere a drepturilor salariale, încălcându-se art. 41 din Constituția României referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, D.G.F.P.

Ilfov și Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie susținând în esență următoarele: În mod greșit a respins instanța de fond excepția prematurității acțiunii, precum și pe cea a prescripției dreptului la acțiune; Nu există temei legal pentru acordarea primelor de concediu, acest drept fiind, de fapt, inexistent în această perioadă și nu doar suspendat. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de Ministerul Economiei și Finanțelor și D.G.F.P. Ilfov sunt nefondate, iar recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse este tardiv formulat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

în primul rând, în ceea ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii, Înalta Curte constată că la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22 noiembrie 2006, dreptul reclamanților de a solicita acordarea primelor de concediu aferente anilor 2001-2005, era născut și actual, având în vedere că începând cu data de 1 ianuarie 2006 a încetat suspendarea acordării acestora, nemaifiind prevăzută în legea bugetului pe anul 2006. În al doilea rând nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima de vacanță din perioada 2001-2005. Fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, la data de 1 ianuarie 2006 prescripția și-a reluat cursul de 3 ani.

În concluzie, instanța de fond, în mod legal, a respins cele două excepții invocate de pârâți, acest motiv de recurs fiind nefondat. Referitor la motivul de recurs ce vizează fondul cauzei, Înalta Curte constată că argumentele critice aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu". Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstitutionale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și, în mod corect, a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanții, membrii ai Sindicatului Finanțelor Publice Ilfov au dreptul la primă de concediu. În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, Înalta Curte constată că este tardiv formulat. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea 262/2007, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Cum din actele dosarului rezultă că sentința atacată i-a fost comunicată recurentului-pârât Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse la data de 28 decembrie 2007, conform dovezii aflate la fila 60 dosar fond, iar recursul a fost declarat la data de 15 ianuarie 2008, cu depășirea termenului legal, rezultă că acesta este tardiv.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Economiei și Finanțelor și D.G.F.P. Ilfov, împotriva sentinței civile nr. 2427 din 10 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Respinge recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, împotriva aceleiași sentințe, ca tardiv formulat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 iunie 2008.