ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1816/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1816/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

București, secția a

VIII-a conflicte de muncă,

asigurări sociale, contencios

administrativ

și fiscal, reclamantul E.V. a solicitat, în

contradictoriu cu Ministerul

Muncii, Familiei și Egalității de

Șanse, obligarea acestuia la plata sumelor

reprezentând prima de

concediu

pe anii 2002-2004 actualizată cu indicele de inflație și la

plata de daune-interese.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că a îndeplinit o

funcție publică în cadrul Ministerului Muncii,

Familiei și Egalității

de

Șanse, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcționarul public

are dreptul, pe lângă indemnizația de

concediu, la o primă egală cu

salariul

de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se

impozitează

separat".

Ulterior, printr-o serie de ordonanțe și

legi respectiv art. 3

alin. (1) din O.U.G.

nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001,

art. 10 alin. (3)

din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea

nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol

cu

privire la prima de concediu.

Reclamantul

susține că ar fi îndreptățit la primele de vacanță, conform art. 166 din Legea

nr. 53/2003, iar suspendările dispuse în

legile bugetului

din fiecare an încetându-și aplicabilitatea, suspendarea este neconstituțională

și nelegală.

Pârâtul,

prin întâmpinare a invocat excepția necompetenței

materiale a Tribunalului București și a

prescripției dreptului la

acțiune, iar pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin

sentința civilă nr. 2144 din 28 martie 2007 Tribunalul

București a admis excepția de necompetență

materială și a declinat

competența

de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Prin sentința

civilă nr. 2351 din 3 octombrie 2007, Curtea de

Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a respins excepția prescripției dreptului la

acțiune, a admis în parte

acțiunea formulată

de reclamant și a obligat pârâtul să plătească

sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2002, 2003 și

2004, actualizate cu indicele de inflație la data

plății efective. A

respins capătul de

cerere privind daune interese ca neîntemeiat.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut,

în esență, că reclamantul în calitate de

funcționar public are dreptul

la o primă de concediu

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, iar pentru neîndeplinirea

condițiilor prevăzute de art.

161 alin. (4) C. muncii a respins cererea privind

daunele interese

solicitate.

În ceea ce

privește prescripția dreptului la acțiune instanța de

fond a constatat că aceasta nu operează pentru că

suspendarea

dreptului la

plata primelor de concediu face inoperantă curgerea

termenului

de prescripție extinctivă.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul

Muncii,

Familiei și Egalității de Șanse, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 C. proc.

civ.

Recurentul,

în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că

instanța de fond a pronunțat hotărârea cu

încălcarea și aplicarea

greșită a legii.

Recurentul

consideră că instanța de fond a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății deoarece nu a avut

în vedere faptul că

prin

legile bugetului de stat aferente anilor 2001-2006, dispozițiile

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici, republicată, au fost

suspendate.

Examinând cauza în raport cu actele și

lucrările dosarului

precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este

nefondat

pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile

aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și

nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport

legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin

care acest

drept a fost suspendat.

Potrivit art.

34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă

indemnizația de concediu, la o primă

egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu".

Or,

dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat

dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată

și fiind conforme cu

principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din

Constituția

României, nu s-a constatat că ar fi neconstitutionale.

Ulterior, în

anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive,

acordarea

primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului

acestuia.

Suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși

înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin

care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca

principiul

constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate din moment ce printr-o lege anterioară

s-a conferit dreptul

la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate

considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost

suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât

art. 53 din Constituția

revizuită (privind

cazurile când se poate restrânge exercițiul unui

drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Efectele

produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției

legale referitoare la

dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în

vigoare actul normativ care a prevăzut

dreptul respectiv.

A considera

altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției

de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar

ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui

existență este recunoscută, să fie vidat de

substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice

valoare.

Din cele

prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine

reclamantei,

iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert

faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de

muncă

odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în

spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a

unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor

recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se

bucura efectiv de

acestea pentru

perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că

instanța de fond a

pronunțat o hotărâre

temeinică și legală și în mod corect a constatat

că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată,

reclamantul

are dreptul la o primă de concediu.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate

cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca

nefondat, mentinându-se sentința

atacată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Muncii, Familiei și

Egalității de Șanse,

împotriva sentinței civile nr. 2351 din 3 octombrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 mai 2008.

V