ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1999/2009

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: A. Prin sentința penală nr. 14 din 8 februarie 2008 a Tribunalului Sălaj, în baza art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.R., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, la pedeapsa de un an închisoare. În baza dispozițiilor art. 81 C. pen., s-a suspendat condiționat executarea pedepsei, stabilind termen de încercare de 3 ani, conform art. 82 C. pen. Conform art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra nerespectării dispozițiilor art. 83 C. pen.

În baza dispozițiilor art. 71 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., din momentul în care prezenta hotărâre a rămas definitivă și până la terminarea pedepsei, iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat pedeapsa accesorie pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei. În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000, inculpatul a fost obligat să restituie denunțătorilor: G.D. și G.D.F. suma de 5.000.000 lei ROL (500 lei). În baza art. 191 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1500 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A.

– S.T. Pitești din data de 23 februarie 2007, dosar nr. 24/P/2006 a fost trimis în judecată inculpatul, S.R., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, reținându-se că în calitate de inspector vamal la D.R.V. Craiova – S.S.C., C.E.M., a pretins și primit la data de 26 aprilie 2006 suma de 5.000.000 lei de la denunțătorul G.D., în scopul de a nu dispune sancționarea contravențională a acestuia și reținerea în vederea confiscării a autoturismului său pentru nerespectarea legislației vamale în vigoare.

Tribunalul a procedat la administrarea nemijlocită a probelor necesare, utile, concludente și pertinente pentru soluționarea cauzei. Din probatoriile administrate în cauză: declarațiile inculpatului; declarațiile martorilor, denunțători; declarațiile martorilor ; procesul verbal întocmit cu ocazia identificării persoanelor echipei mobile; Ordonanța din 01 februarie 2007 a D.N.A. – S.T.

Pitești privind respingerea cererii de administrare a unor noi probe formulată în data de 01 februarie 2007; cazierul judiciar; fișa postului inculpatului; planul de misiune al echipelor mobile pe perioada 17 aprilie 2006 - 30 aprilie 2006; ordinul de misiune nr. 164 din 25 aprilie 2006; foaia de parcurs seria H nr. 14948, pentru autoturismul VW Bora ; raport de misiune nr. 167 din 25 aprilie 2006; rezoluția de delegare din 12 mai 2006 și ordonanța din 27 decembrie 2006 a ofițerilor de poliție judiciară pentru administrare de probe; bilet de trimitere, seria VL/05 nr. 0727406; procesele verbale de confruntare ; adresele nr. 3687 din 02 februarie 2007, 14162 din 24 mai 2006, 33420 din 26 octombrie 2007, 31309 din 04 noiembrie 2007 ale D.R.V.

Craiova; planșă fotografică a vestei reflectorizante; Ordonanța din 02 februarie 2007 a D.N.A. – S.T. Pitești prin care s-a dispus respingerea plângerii inculpatului contra procesului-verbal de confruntare; adresa nr. 6605 din 04 octombrie 2007 a D.J.A.O.V. Vâlcea; proces-verbal din 02 mai 2006; adresa D.F. Giurgiu, instanța a reținut următoarele: Inculpatul S.R. ocupa funcția de inspector-vamal, clasa l, gradul asistent în cadrul A.N.V. – D.R.V. Craiova.

Din dispoziția conducerii direcției vamale, i s-au încredințat atribuții de exercitare a controlului vamal, de urmărire și supraveghere a respectării legislației vamale în privința mărfurilor, mijloacelor de transport și a oricăror altor bunuri supuse unui regim vamal, atât pentru persoane fizice cât și pentru persoane juridice, române sau străine, de constatare și sancționare a nerespectării reglementărilor din domeniul vamal, de executare a măsurilor prevăzute de lege pentru reținerea și confiscarea, după caz, a mărfurilor și bunurilor care fac obiectul încălcării prevederilor legale în domeniul vamal. La data de 26 aprilie 2006, inculpatul împreună cu martorul T.A. se afla în misiune pe raza județului Vâlcea, cu autoturismul de serviciu, ocazie în care i-au oprit în trafic, pe D.N.

64 Drăgășani - Vâlcea, în Halta Bucșani, de pe raza comunei lonești pe denunțătorii G.D. și G.D.F., solicitându-le documentele de proveniență ale autoturismului, actul de identitate și permisul de conducere. După ce au analizat documentele, aceștia i-au adus la cunoștință că nu sunt în regulă pentru că nu figurează în documentele autoturismului și nu pot circula cu acest autoturism și, pe cale de consecință, urmează să-l sancționeze contravențional și să dispună reținerea în vederea confiscării, sens în care i-au solicitat să-i însoțească cu autoturismul respectiv la Biroul Vamal din Râmnicu Vâlcea. Pe drum spre Biroul Vamal Râmnicu Vâlcea, denunțătorul, cu acordul inculpatului, Ie-a lăsat la domiciliu pe martorele G.D.F., G.C.

și B.I., după care inculpatul s-a urcat în autoturismul acestuia, așezându-se pe locul din dreapta, față și au plecat împreună, fiind escortați de către martorul T.A. (celălalt membru al echipei mobile de control) care se deplasa în fata lor cu autoturismul de serviciu inscripționat cu cuvântul V. Pe parcurs, inculpatul, în urma unor discuții cu privire la reglementările legale în situația dată și la starea lui de sănătate, i-a sugerat că ar putea scăpa de rigorile legii dacă i-ar oferi ceva în schimb. Ajungând pe raza orașului Băbeni, la o distanță de circa 15 km de domiciliul denunțătorului, inculpatul i-a cerut denunțătorului să se hotărască. În aceste condiții, denunțătorul a întrebat cât trebuie să-i ofere, iar inculpatul arătând cele cinci degete de la mâna dreaptă, i-a dat de înțeles că suma pretinsă este de 5.000.000 lei.

Nedispunând de suma pretinsă, denunțătorul i-a spus inculpatului că pentru a face rost de bani trebuie să se întoarcă acasă, în localitatea lonești. Inculpatul a fost de acord, i-a dat telefon colegului său din celălalt autoturism ce rula în față, cerându-i să oprească mașina și să-l aștepte. Ajungând la domiciliu, denunțătorul a împrumutat de la martora G.C. (sora sa) suma de 4.000.000 lei, iar soția acestuia, martora G.D.F., a mai împrumutat 1.000.000 lei de la martora B.L., care se afla în exercițiul funcțiunii la Biroul pentru acordarea ajutorului social din cadrul Primăriei lonești, după care denunțătorii G.D. și G.D.F. au plecat cu autoturismul către localitatea Băbeni unde îi aștepta celălalt coleg (martorul T.A.) cu autoturismul de serviciu.

Ajungând la locul unde staționa autoturismul vămii, respectiv pe raza orașului Băbeni, denunțătorul a oprit autoturismul și la indicația inculpatului a introdus banii în buzunarul din partea stângă a vestonului acestuia. După ce a primit suma de 5.000.000 lei, inculpatul a coborât din mașină și i-a spus martorului T.A. (colegul său) să-i restituie actele întrucât este în regulă. După recuperarea documentelor, denunțătorii s-au întors la domiciliu unde le-au relatat despre cele întâmplate martorilor G. C. și B.I. și pe urmă au mers la Primăria lonești unde se afla martora B.L., cea de la care denunțătoarea G.D.F. a împrumutat suma de 1.000.000 lei și i-au spus și acesteia pentru ce au avut nevoie de bani.

Aceasta imediat l-a încunoștințat pe șeful de post B.I. (soțul ei), care l-a chemat de îndată la sediul Postului de poliție pe denunțătorul G.D. La Postul de poliție împreună cu șeful de post B.I. se mai afla și ofițerul de poliție L.D., aflat în control, astfel că denunțătorul Ie-a relatat și acestora despre cele întâmplate, cei doi îndrumându-l să meargă de îndată la I.P.J. Vâlcea și să formuleze denunț scris, astfel că denunțătorii, împreună cu martora B.L., au plecat la Râmnicu Vâlcea pentru a merge mai întâi la cabinetul medical, iar pe urmă la I.P.J. Vâlcea pentru a formula denunț scris. Pe raza orașului Râmnicu Vâlcea, au observat că în spatele autoturismului rulează mașina vămii cu echipa mobilă care i-a controlat, astfel că martora B.L.

a reușit să noteze nr. de înmatriculare: Pentru identificarea membrilor echipei mobile, după formularea denunțului, comisarul șef C.G., din cadrul I.P.J. Vâlcea, I- a informat telefonic pe directorul D.R.V. Craiova cu privire la denunțul primit, solicitând să-i comunica numele și prenumele inspectorilor vamali de pe auto, aflând astfel că cei doi sunt: inculpatul S.R. și martorul T.A., încadrați la S.S.C.V. - Echipe mobile aparținând Direcției vamale. Pe parcursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești, inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei.

A confirmat, totuși, că în ziua de 26 aprilie 2006, echipa mobilă a oprit în trafic, pentru control, autoturismul denunțătorilor, solicitându- le actul de proprietate al mașinii și actul de înmatriculare, întrucât, în opinia organelor de control, documentele prezentate nu au corespuns solicitării, aceștia i-au adus la cunoștință prevederile legale în vigoare privind mașinile înmatriculate în străinătate și consecințele nerespectării acestora și au dispus ca mașina să fie dusă la B.V.? Râmnicu Vâlcea pentru supraveghere vamală, până se clarifică situația autoturismului. Inculpatul a susținut că pentru a scăpa de răspundere denunțătorul ar fi fugit de sub escortă, nereușind să-l prindă, informând despre acest incident conducerea vămii.

Că evenimentele s-au derulat în modul prezentat de inculpat rezultă din declarațiile martorilor I.A. și C.S., care au relatat că, în ziua de 26 aprilie 2006, au fost înștiințați telefonic de inculpat cu privire la faptul că, între orele 10,00 - 11,30, un autoturism a fost oprit în trafic pentru control, însă conducătorul acestuia ar fi refuzat să prezinte documentele mașinii sau actul de identitate, după care s-a urcat la volan și a demarat în viteză în direcția Râmnicu Vâlcea. Cele declarate sunt în contradicție cu Rapoartele la ordinul de misiune întocmite de inculpat și de martorul T.A., în care aceștia au consemnat că, după ce ar fi oprit în trafic, conducătorul unui autoturism (nemenționându-i nr. de înmatriculare) i-au solicitat actele necesare identificării sale și a autoturismului, acesta a-motivat că le-ar fi uitat acasă.

Se poate observa că raportul nu conține nici numărul autoturismului și nici faptul că șoferul ar fi refuzat prezentarea actelor. Elemente contradictorii apar și Intre declarația martorului T.A., care a declarat că în perioada cât a fost în misiune nu s-a despărțit de inculpat, acționând tot timpul împreună și procesul - verbal de confruntare a martorului T.A. cu denunțătorul, întocmit la 04 ianuarie 2007 de ofițerul de poliție judiciară în baza ordonanței de delegare emisă de procurorul șef ai D.N.A. – S.T. Pitești, din care rezultă contrariul. Astfel, acesta cu ocazia confruntării i-a adresat două întrebări denunțătorului G.D.: „în momentul în care v-ați întors împreună cu numitul S.R. de la Râmnicu Vâlcea, unde v-ați întâlnit cu soția dvs.?” „Ce discuții ați purtat cu soția dvs. În contextul întâlnirii cu aceasta și în concret unde anume s-au desfășurat aceste discuții ?”.

Din modul de formulare și de adresare a întrebărilor rezultă nu numai faptul că martorul T.A., pe parcursul misiunii, nu a acționat tot timpul împreună cu inculpatul S.R. ci și faptul că acesta și inculpatul l-au recunoscut pe denunțător, contrar celor susținute prin răspunsurile date la întrebările nr. 2 din procesele verbale de confruntare. De asemenea, cele două întrebări adresate denunțătorului se coroborează cu declarațiile acestuia și ale martorilor G.D.F., G.C., B.I., din care rezultă că inculpatul s-a întors la domiciliu, în localitatea lonești, împreună cu inculpatul, din drumul spre Biroul Vamal Râmnicu Vâlcea. Motivul întoarcerii reiese din declarațiile martorilor G.C., B.L. și C.D., care se coroborează perfect cu declarațiile denunțătorului în privința reîntoarcerii inculpatului împreună cu denunțătorul în localitatea lonești și a sumei împrumutate de 4.000.000 lei și 1.000.000 lei.

Apărarea inculpatului cu privire la fuga de sub escortă și la încercarea de identificare a autoturismului pe raza municipiului Râmnicu Vâlcea este combătută și prin declarația martorului B.L. care precizează, în declarația dată în faza de urmărire penală și menținută și în fața instanței, că după cele întâmplate, s-a deplasat în aceeași zi în municipiul Râmnicu Vâlcea împreună cu denunțătorii, pentru investigații medicale, depunând în acest sens la dosar Biletul de trimitere pentru analize medicale seria VL/05 nr. 0727406 eliberat, în ziua de 26 aprilie 2006, de medicul său de familie și că și-a notat nr. de înmatriculare al autoturismului de serviciu al celor doi vameși: număr în baza căruia comisarul șef C.G.

de la I.P.J. Vâlcea a identificat membrii echipei mobile aflată în misiune pe raza județului Vâlcea în ziua de 26 aprilie 2006. De asemenea, atât în cursul urmăririi penale cât și al cercetărilor judecătorești, martorul L.D., ofițer de poliție, a întărit susținerile denunțătorilor și a confirmat că, într-adevăr, în ziua de 26 aprilie 2006, a fost în control la Postul de poliție al comunei lonești, ocazie cu care a aflat despre împrejurările în care cei doi vameși au pretins și primit de la denunțători suma de 5.000.000 lei și i-a îndrumat să depună denunțul la I.P.J. Vâlcea. Inculpatul a invocat nulitatea absolută a actului de sesizare pe considerentul faptului că unele acte de urmărire penală au fost efectuate de organul de poliție, în condițiile în care urmărirea penală în cauza dedusă judecății aparține în exclusivitate procurorului.

In susținere s-au invocat dispozițiile procesual penale cu caracter general, înscrise în art. 209 alin. (3) C. proc. pen., ignorându-se normele cu caracter special reglementate de dispozițiile art. 217 alin. (4) C. proc. pen. și art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. Din analiza acestor texte legale, rezultă că în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanță ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliției judiciare [(art. 217 alin. (4) C. proc. pen. )]. De asemenea, în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul D.N.A.

funcționează ofițeri de poliție, ce constituie poliția judiciară a D.N.A., care își desfășoară activitatea numai în cadrul acestei instituții. Aceștia pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurori, desfășurându-și activitatea sub directa conducere, supraveghere și control a acestora (art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002). Față de aceste dispoziții, audierea martorilor de către ofițerii poliției judiciare, în condițiile delegării lor prin ordonanța procurorului, nu contravine legii și nu este sancționată cu nulitatea actelor de procedură efectuate în acest context. Raportat la susținerile inculpatului, potrivit cărora urmărirea penală a fost începută pe baza denunțului și declarațiilor denunțătorilor G.D.

și G.D.F., care au fost date în fața unui organ necompetent, respectiv a polițiștilor din I.P.J. Vâlcea, s-a reținut în baza art. 213 C. proc. pen., că organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent. Rezultă astfel că, actele astfel efectuate nu își pierd valabilitatea și nici nu contravin dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., care reglementează începerea urmăririi penale. Raportat la susținerile inculpatului, potrivit cărora, în cauză, nu pot servi ca mijloc de probă procesele verbale de confruntare pentru că sunt încheiate cu încălcarea dispozițiilor legale, fiind un monolog și o continuare a declarațiilor date de denunțători sau de martori, instanța, în baza art. 87 și 88 C. proc.

pen., raportat la art. 91 C. proc. pen., a reținut că organul de urmărire penală când constată că există contraziceri între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză, procedează la confruntarea acelor persoane, de asemenea acesta poate încuviința ca persoanele confruntate să-și pună întrebări. Din dispozițiile legale citate nu rezultă că ascultarea persoanelor confruntate s-ar face sub prestare de jurământ, așa cum susține inculpatul în apărarea sa. În apărarea sa inculpatul a mai invocat faptul că în faza de urmărire penală i s-a încălcat principiul „egalității de arme” promovat de C.E.D.O. Cu privire la acest principiu, C.E.D.O. precizează că: „Exigența egalității armelor, în sensul unui echilibru just între părți, implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza, inclusiv probele, în condiții care” să nu o plaseze într-o situație dezavantajată net în comparație cu adversarul său.

Obligația de a veghea în fiecare caz la respectarea condițiilor unui proces echitabil revine autorităților naționale” (Hot. Nr. 27 din octombrie 1993). Or, în cauza de față, inculpatului i s-a oferit posibilitatea de a prezenta probele propuse în apărarea sa și, considerate a fi concludente și utile cauzei. Inculpatul a mai susținut că urmărirea penală este nulă pentru faptul că, deși inculpatul avea apărători aleși, aceștia nu au participat la toate actele de urmărire penală, respectiv la luarea declarațiilor de martori, prin aceasta îngrădindu-i-se dreptul la apărare. În acest sens, inculpatul a invocat decizia nr. 1086 din 20 noiembrie 2007 a Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 172 alin. (1), art. 173 alin. (1) C. proc.

pen. Din examinarea probatoriului administrat, reiese că declarațiile martorilor G.C., B.I., B.L., C.D.M., B.I., L.I.D., s-au luat la datele de 16 și 22 mai 2006, anterior datei de 24 mai 2006, la care i s-a adus la cunoștință inculpatului fapta pentru care este cercetat, scopul acestor declarații fiind acela de a completa informațiile pe care le au organele de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Inculpatul a afirmat că urmărirea penală nu era completă la momentul prezentării materialului de urmărire penală, motivat de faptul că, la data de 01 februarie 2007, când s-a procedat la prezentarea materialului de urmărire penală, inculpatul a formulat noi cereri, pe care procurorul Ie-a respins prin ordonanță motivată.

Ulterior, la data de 07 iulie 2007, inculpatul a depus la dosar o serie de înscrisuri, fapt care în opinia sa ar fi trebuit să determine o nouă prezentare de material. O astfel de susținere este în contradicție cu normele procedurale, întrucât art. 253 C. proc. pen., reglementează strict situațiile în care procurorul efectuează din nou prezentarea materialului de urmărire penală: atunci când a efectuat noi acte de cercetare penală sau dacă constată că trebuie schimbată încadrarea juridică a faptei. Având în vedere că nici una din aceste două situații nu se regăsește în cauză, susținerile inculpatul nu pot fi primite. În cauză, probele strânse în cursul urmăririi penale și care au servit drept temei de trimitere în judecată, precum și probele administrate în faza judecății, dovedesc în mod cert că autorul infracțiunii de luare de mită este inculpatul și că faptele au existat în realitate.

În concluzie, tribunalul a reținut că fapta inculpatului de a pretinde și primi o sumă de bani în scopul de a nu dispune sancționarea și reținerea în vederea confiscării a autoturismului pentru nerespectarea legislației vamale în vigoare de către denunțătorul G.D., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 și 7 alin.(1) din Legea nr. 78/2000.

Infracțiunea de luare de mită se săvârșește numai cu intenție directă, deoarece inculpatul își dă seama, în momentul săvârșirii faptei, că banii sau foloasele pe care le pretinde sau le primește sau care constituie obiectul promisiunii pe care o acceptă sau nu o respinge, nu i se cuvin și, cu toate acestea, el vrea să le pretindă sau să le primească ori să accepte sau, să nu respingă promisiunea ce i s-a făcut, în același timp, inculpatul are reprezentarea stării de pericol care se produce pentru buna desfășurare a activității de serviciu, urmare pe care o dorește. Luarea de mită este o infracțiune instantanee, care se consumă în momentul în care funcționarul a primit, pretins, a acceptat sau nu a respins banii sau alte foloase necuvenite în scopul de a nu îndeplini sau a întârzia efectuarea unui act la care este obligat potrivit îndatoririlor sale de serviciu, ori a efectuat un act contrar acestor îndatoriri.

Practica judiciară a confirmat constant acest punct de vedere, statuând repetat că, atâta vreme cât infracțiunea de luare de mită se consumă în momentul pretinderii de către funcționar a unor sume de bani sau alte foloase, în scopurile arătate mai sus, este lipsit de relevanță faptul că banii au fost puși într-un loc sau altul sau că denunțătorul nu-și mai amintește monetarul sumei înmânate inculpatului. În speță, infracțiunea comisă s-a consumat la 26 aprilie 2006 în momentul pretinderii de către inculpat a sumei de 5.000.000 lei. În cauză, în mod judicios parchetul a reținut incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1), art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 față de calitatea specială a inculpatului, de inspector vamal cu atribuții de control și, respectiv, de persoană cu atribuții de constatare sau urmărire a infracțiunilor, încadrare menținută și de instanța de judecată.

Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepsei s-a ținut seama de dispozițiile Părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării pedepsei, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanță. De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivative de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile sociale impuse de societate. S-a constatat că inculpatul, în perioada anterioară comiterii faptelor, a desfășurat o muncă de răspundere, în care s-a implicat, pentru rezolvarea problemelor dificile cu care s-a confruntat instituția - D.R.V. Craiova. Potrivit art. 74 C. pen., conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii, stăruința depusă de acesta pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită și atitudinea sa după săvârșirea infracțiunii rezultând din prezentarea în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii și arestării participanților, pot fi considerate circumstanțe atenuante.

Din analiza acestor texte de lege, precum și a probelor administrate în cauză, tribunalul a constatat că în speță există împrejurări ce constituie circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului. Astfel, inculpatul nu a mai comis fapte penale, este în vârstă de 46 de ani, este căsătorit, are un copil minor, iar în prezent și-a dat demisia din D.R.V. Craiova. Faptul că inculpatul nu a recunoscut comiterea infracțiunilor, nu înseamnă că a adoptat o poziție de nesinceritate pe parcursul procesului penal, ci în acest mod a înțeles să-și facă apărarea în cauză. Reținând toate aceste împrejurări ca circumstanțe atenuante conform art. 74 C. pen., tribunalul a procedat în conformitate cu art. 76 C. pen.

și i-a aplicat inculpatului o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege. În speță, toate elementele, pornind de la conținutul infracțiunii, funcția avută de inculpat, suma modică primită drept mită, până la împrejurârile în care a comis infracțiunea, datele referitoare la persoana sa și concluziile judecății, îl indică a fi reeducabil, chiar fără executarea pedepsei. Ținând seama de aspectele sus menționate, instanța a reținut că există suficiente temeiuri pentru a se considera că scopul pedepsei poate fi atins și în condițiile suspendării condiționate prevăzute de art. 81 C. pen. Aplicarea unei pedepse severe inculpatului, nu ar duce la reeducarea acestuia și ar lipsi de conținut dispozițiile art. 72 și 52 C. pen.

, creând o disproporție între scopul și rezultatul acestora. Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei în sensul de a se face aplicarea prevederilor art. 86 6 C. pen., solicitată de reprezentanta D.N.A., s-a apreciat că supunerea condamnatului, pe durata termenului de încercare, unor măsuri de supraveghere speciale și cerinței de a respecta anumite obligații stabilite de instanță, în cazul de față, nu se justifică deoarece pregătirea profesională, respectiv inginer electronist și comportamentul anterior comiterii faptei, îl indică a fi reeducabil și în lipsa unor măsuri și obligații stabilite de instanță. B. Împotriva hotărârii, în termen legal, s-au exercitat căile de atac ale apelului de către inculpat, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.

S.T. Cluj și numiții G.D. și G.D.F. Parchetul a criticat soluția atacată sub aspectul netemeiniciei pentru motivele învederate în scris, cu mențiunea că pedeapsa stabilită este criticată sub aspectul reținerii de circumstanțe atenuante, pedeapsa aplicată fiind neîndestulătoare. În acest sens, reținerea de circumstanțe atenuante în ceea ce privește persoana inculpatului nu i se poate recunoaște valabilitate de principiu întrucât în raport de faptă și împrejurări, circumstanțele atenuante nu îndreptățesc coborârea pedepsei sub limita legală. Pentru aceste motive, a solicitat admiterea apelului, înlăturarea circumstanțelor atenuante reținute ca fiind nejustificate, iar pedeapsa care se va aplica să fie în limitele legale prevăzute de lege, cu menținerea modalității de executare stabilită de instanța de fond.

Martorii G.D.F. și G.D. au solicitat admiterea apelului declarat, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a li se da acestora posibilitatea de a beneficia de o cale de atac în calitate de părți vătămate sau părți civile. În subsidiar, au solicitat admiterea pretențiilor civile formulate, raportat la timpul scurs de la momentul declanșării cercetărilor, la numeroasele drumuri pe care martorii au fost nevoiți să ie facă din Italia în România, la eforturile substanțiale făcute pentru a se prezenta în instanță și a susține ceea ce au perceput. Inculpatul a solicitat desființarea sentinței penale și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună achitarea inculpatului, în principal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen. În motivarea apelului, inculpatul a arătat că între declarațiile martorilor există flagrante contradicții. Astfel, în denunțurile inițiale cei doi martori-denunțători arată că Ie-a fost pretinsă suma de 5 milioane lei, iar pentru că nu avea decât 3.000.000 lei la ei, cel doi se duc acasă, unde martorul G.D. îi cere surorii sale. 4.000.000 lei și soției șefului de post 1.000.0000 lei. Soția șefului de post, cu ocazia audierii, a arătat că suma i-a fost solicitată de martora G.D.F. acasă, iar martora G.D.F. a declarat că a solicitat suma de 1.000.000 lei la Primărie.

De asemenea, polițistul L.D., cu ocazia audierii, a arătat că a auzit personal când martorul G.D. s-a plâns de ce i s-a întâmplat, motiv pentru a sunat la Vâlcea. Consideră că din probele administrate în cauză nu s-a înfrânt principiul de nevinovăție al inculpatului, mai ales că toate probele sunt indirecte și nu există nici o probă din care să rezulte cu certitudine vinovăția inculpatului. În subsidiar, a apreciat că suma de 5.000.000 lei este derizorie și permite ca instanța să considere că s-a adus o atingere minimă ordinii de drept și legii penale, iar fapta este lipsită de importanță. A solicitat a se avea în vedere și că inculpatul nu putea să-l sancționeze pe denunțător pentru că nu acesta era proprietarul bunului, astfel că soluția de condamnare se bazează pe probe indirecte și contravine dispozițiilor C.E.D.O.

și practicii instanței, fiind un precedent deosebit de grav, mai ales că toate părțile din dosar au un interes în cauză, inclusiv denunțătorii, care au solicitat daune morale în cauză. S-a învederat instanței că la dosar există 12 variante de precizări ale locului unde au fost puși banii, fiind foarte important pentru această infracțiune locul unde se găsesc banii, modalitatea în care s-au dat și în ce formă. O condamnare doar pe declarația denunțătorului nu este posibilă, mai ales când acesta nu a avut o declarație uniformă. Mai mult, denunțătorul a ascuns data aducerii în tară a autoturismului, tocmai pentru că au mai făcut acest lucru, raportat și la adresa comunicată de Poliția de Frontieră, recunoscând că în comună s-au mai oprit mașini pentru acest lucru, iar inculpatul și colegul acestuia au mai sancționat persoane pentru aceleași fapte.

Este evident interesul denunțătorilor, care este, pe deplin dovedit, deoarece aceștia erau în neregulă cu autoturismul. Pe de altă parte, inculpatului i s-a încălcat dreptul ia tăcere, de care a vrut să uzeze când a fost chemat la confruntări cu denunțătorul și i s-a aplicat un tratament juridic diferit față de colegul lui T., față de care s-au apreciat exagerate declarațiile denunțătorilor. Prin decizia penală nr. 112/A/2008, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de către martorii G.D.F. și G.D., împotriva sentinței penale nr. 14 din 08 februarie 2008 a Tribunalului Sălaj pe care a desființat-o în parte și judecând: A trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Sălaj, doar sub aspectul soluționării pretențiilor formulate de către martorii apelanți G.D.F.

și G.D. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Cluj și inculpatul S.P. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat inculpatul - apelant ia plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 600 lei, iar restul cheltuielilor judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Instanța de control judiciar a constatat că situația de fapt a fost corect reținută în raport de probele administrate în cauză, fapta săvârșită de inculpat fiind pe deplin dovedită. Totodată, s-a reținut că pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect individualizată, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., nefiind justificată reindividualizarea acesteia.

S-a apreciat că hotărârea atacată este nelegală raportat la dispozițiile ce vizează persoanele numiților G.D.F. și G.D. Astfel, cei doi au avut inițial calitatea de făptuitori raportat la infracțiunea de dare de mită, ulterior dispunându-se neînceperea urmăririi penale. Instanța de control judiciar a considerat că aceștia nu pot avea decât calitatea de martori, raportat la caracterul infracțiunii (de pericol), cei doi solicitând restituirea unor sume de bani pe care le-au cheltuit cu ocazia prezentării la proces, sume asupra cărora, instanța de fond, nu s-a pronunțat, astfel încât Curtea de Apel Cluj a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare sub aspectul soluționării pretențiilor formulate de către aceștia.

C. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Cluj, inculpatul S.R. și numiții G.D. și G.D.F. Parchetul a criticat hotărârea sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor și stabilirea unei pedepse în limitele prevăzute de lege, ca urmare a înlăturării dispozițiilor art. 74 lit. a) C. pen., cu raportare la art. 76 lit. c) C. pen. Inculpatul S.R. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 385 9 pct. 10 și 18 C. proc. pen., solicitând casarea hotărârilor atacate și, în principal, achitarea sa, deoarece există suficiente probe neclare și neconcludente care nasc suficiente dubii privind săvârșirea infracțiunii, iar, în subsidiar, casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, instanțele nepronunțându-se motivat asupra cererilor esențiale formulate de către acesta.

Motivele de recurs susținute de către apărătorul inculpatului au fost depuse și în scris la dosarul cauzei. Numiții G.D. și G.D. au solicitat în motivele scrise de recurs casarea hotărârilor, să se constate calitatea de părți civile și obligarea inculpatului la plata tuturor pretențiilor civile formulate, atât materiale și morale, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10 și 21 C. proc. pen. Susținerile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorului inculpatului cât și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în practicaua prezentei hotărâri. Examinând recursurile declarate în cauză, prin prisma motivelor invocate cât și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceste sunt fondate pentru următoarele considerente: Din multitudinea susținerilor din motivele de recurs invocate, atât de către Ministerul Public, cât și de către inculpat și denunțători se detașează unul care se impune a fi analizat prioritar în raport de celelalte motive de recurs, cel prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. (instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate, ori asupra unor cereri esențiale pentru părți de natură să le garanteze-drepturile și să influențeze soluția procesului). Pentru a fi operant motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc.

pen., textul impune îndeplinirea a două condiții: - omisiunea instanței de a se pronunța asupra unor probe administrate; - probele administrate să fie de natură să garanteze drepturile și să fie hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în sensul influențării soluției date cauzei, respectiv de condamnare în achitare și invers. Inculpatul S.R. a învederat atât în scris, cât și prin susțineri orale, în fața instanței de fond și a celei de control judiciar, o serie de contradicții între probele administrate în cauză, în faza de urmărire penală și cele din faza de cercetare judecătorească, solicitând să fie analizate odată cu soluționarea cauzei, contradicții pe care inculpatul le considera esențiale în dovedirea nevinovăției sale.

Aspectele învederate de către acesta și care nu au fost analizate de cele două instanțe se refereau la existența „pretinderii” și „primirii” vreunei sume de bani de către inculpat, a modului cum au fost pretinși banii sau înmânați acestora, a locului în care au fost pretinși și înmânați banii, în prezența căror persoane s-a făcut acest lucru, factorul care a generat pretinderea sumelor de bani, motivele care le-au determinat pe denunțător să accepte darea acestor sume de bani, traseul pe care l-au parcurs cei implicați în activitatea infracțională. Instanța de fond și cea de control judiciar, în pofida numeroaselor cereri și precizări formulate în scris de către inculpat, nu au analizat aceste aspecte esențiale în aflarea adevărului conform art. 3 C. proc.

pen. („în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului”). Aplicarea acestui principiu este de natură să asigure realizarea practic a scopului procesului penal, ca orice infractor să fie pedepsit, numai în măsura vinovăției sale, și că orice persoană nevinovată să nu fie trasă fa răspundere penală. În cazul constatării existenței faptei, trebuie cunoscute împrejurările de loc, de timp, de mod, de mijloace, de scop, în care s-a săvârșit fapta, împrejurările care influențează asupra gradului și caracterului răspunderii, fie în defavoarea, fie în favoarea inculpatului, aspecte asupra cărora cele două instanțe cărora le revenea sarcina administrării probelor (conform art. 65 C. proc.

pen.), nu s-au aplecat, astfel încât vinovăția inculpatului să rezulte cu certitudine din probele care au fost analizate sub toate aspectele. Or, probele administrate până la acest moment, în principal-declarațiile denunțătorilor și ale unor martori cărora aceștia din urmă le-au relatat cele întâmplate, sunt neclare și nu oferă suficiente indicii de vinovăție a inculpatului, care să justifice tragerea acestuia ia răspundere penală. În altă ordine de idei, în considerarea prezumției de nevinovăție și în scopul aflării adevărului, instanțele judecătorești trebuie să-și îndrepte atenția și spre administrarea și analizarea probelor din care ar putea reieși nevinovăția inculpatului, aspect care reiese din dispozițiile art. 3, 4, 6 și 287 C. proc.

pen.; în cauză, instanțele au omis însă să se pronunțe asupra acestor probe, propuse în apărare de către inculpat. În motivele scrise depuse la toate instanțele de judecată, .„inculpatul face o analiză amănunțită a contradicțiilor existente în cadru! probatoriului, solicitând analizarea acestora, fapt care ar conduce, în opinia sa, la constatarea nevinovăției. De asemenea, instanțele de judecată au obligația legală de a afla adevărul, pe baza probelor, în fiecare cauză penală, ceea ce implică desfășurarea unei activități probatorii complete, cu verificarea tuturor împrejurărilor de fapt și de drept în vederea aflării adevărului. Rolul activ al autorităților judiciare este examinat în raport cu această obligație, astfel încât, atunci când au rămas împrejurări nelămurite prin probe, aspecte contradictorii, se consideră că nu a fost exercitat rolul activ și, ca urmare, probatoriul trebuie continuat în vederea lămuririi acestor împrejurări.

Curtea constată întemeiată critica inculpatului privind existența a numeroase contradicții în materialul probator, pe care instanța de fond și cea de apel nu le-au lămurit, rezumându-se să reia situația de fapt descrisă în rechizitoriu. Astfel, în denunțul și plângerea din 26 aprilie 2006, cu privire la locul în care s-ar fi pus banii, nu se vorbește de nici un buzunar, denunțătoarea G.D. arătând că soțul său „i-a înmânat”. În declarația de la dosar urmărire penală, spune că „S.R. i-a arătat soțului meu buzunarul din partea stângă al vestei verzi cu care era îmbrăcat, ocazie cu care i-a introdus banii în buzunar”. La instanță, denunțătoarea precizează „în buzunarul sacoului. Martora B.L. spune că denunțătoarea G.D., de față cu soțul ei, i-a spus că inculpatul i-a cerut să-i lase banii între scaunele din fată ale vămii.

Denunțătoarea a mai arătat că ea i-a dat suma de 5 milioane, zvârlind-o între scaunele autoturismului vămii. În declarația de la dosar instanță martora B.L. relatează: - acte la, G.D. am aflat că I-a însoțit pe soțul ei și pe vameș până la orașul Băbeni, unde îl aștepta celălalt vameș în autoturismul vămii, iar banii i-au fost dați vameșului S.R., acesta nu a vrut să pună mâna pe ei, fapt pentru care i-a cerut să-i lase între scaunele din față ale autoturismului vămii”. Martora G.C., în declarația de la, dosar urmărire penală, evidențiază că denunțătoarea G.D. i-a spus că numitul S.R. si-a deschis vestonul și unul din cei doi soți i-a băgat banii în buzunar. Martora B.L., în declarația de la instanță, spune că de la denunțătoare a aflat că inculpatul a desfăcut buzunarul de la haină și i-a arătat unde să pună în banii.

În rechizitoriu se susține că banii au fost introduși în buzunarul din partea stângă a ținutei vameșului. De asemenea, nu a fost stabilit scopul pentru care au fost dați banii (martorul B.I. spune că G.D. i-a cerut soției sale bani ca să achite o amendă, iar martorul C. arăta că martora B.L. i- a cerut pentru ea). Instanțele nu au lămurit nici de ce nu i-au fost dați banii inculpatului S.R. imediat în localitatea lonești și a fost nevoie să se deplaseze în altă localitate, deși din ordinul de deplasare și foaia de parcurs rezultă că nu au staționat în această localitate. Contradicții există între denunț și declarațiile soților G. și cu privire la persoanele care au oprit și au verificat pe denunțători.

În denunț și declarația de la dosar urmărire penală, denunțătorul G.D. arată că, în timp ce se deplasa cu autoturismul din direcția Drăgășani, a fost oprit în trafic de 2 funcționari vamali îmbrăcați în uniforme specifice ce au coborât dintr-un autoturism, i-au solicitat documente (...) i-au spus/le-au spus (totul la plural). După 8 luni, la D.N.A., denunțătorul folosește singularul, arătând că în autoturismul vămii a rămas un alt vameș care, în tot acest timp, nu a coborât. Martora B.L. arată că „T. a controlat actele și tot el a precizat de amendă”, declarație ce se coroborează cu cea a martorului. Contradicții nerezolvate au fost și cu privire la persoana care a restituit actele (T. sau R.), martorii audiați în cauză relevând aspecte diferite.

Mai mult, instanța de control judiciar s-a limitat a prelua motivarea hotărârii instanței de fond, deși avea obligația de a verifica dacă faptele și împrejurările reținute prin hotărârea atacată reprezintă adevărul material, complet și cert întemeiat. Pentru a putea efectua acest control, în recurs e necesar a se cunoaște care a fost starea de fapt reținută de instanța a cărei hotărâre este atacată și pe baza căror probe s-a ajuns la această stabilire. Acest lucru nu poate fi verificat decât pe baza motivării hotărârii recurate, aceasta constituind un element de transparență a justiției, inerent oricărui act juridic adițional.

Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul unui proces logic de analiză științifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, urmare a unor raționamente logice făcute de instanță și care-și găsesc exponențialul în motivarea hotărârii judecătorești. Ori de câte ori instanțele de judecată nu efectuează o cercetare judecătorească complexă, însușindu-și probele strânse de organul de urmărire penală, încalcă dreptul la apărare al inculpatului și aduce o gravă vătămare intereselor legitime. Din cele expuse mai sus, reiese că în cauză instanțele de judecată nu au supus analizei și interpretării logice toate contradicțiile semnalate de către inculpat existente în probatoriul administrat, care erau necesare a fi luate în considerare în soluționarea cauzei sub toate aspectele, putând influența soluția cauzei.

În acest context, Înalta Curte consideră că hotărârea se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, aceasta urmând să verifice și apărările inculpatului și să clarifice toate contradicțiile existente în probatoriul administrat, învederate de către inculpat, arătând motivat care sunt probele pe care își fundamentează hotărârea și care au fost înlăturate.

În acest sens, va dispune reaudierea tuturor părților, inculpat, denunțători și martori, va insista asupra lămuririi contradicțiilor învederate în notele scrise și în motivele de recurs, va asigura inculpatului posibilitatea de a-și face o apărare efectivă, prin audierea corespunzătoare a martorilor, nefiind admisibilă adoptarea unei atitudini permisive față de numita G.D.F., care a refuzat să răspundă anumitor întrebări pe motiv că este obosită ; totodată, instanța de fond va exercita un rol activ și în ceea ce privește audierea martorilor L.D., ofițer de poliție a cărui declarație este extrem de sumară, deși acest martor a purtat discuții cu denunțătorul și familia sa, fiind interesat de cele întâmplate și depunând diligente sporite pentru ca aceștia să ajungă la Poliția județului Vâlcea, să fie așteptați după orele de program de un ofițer în fata căruia să formuleze denunțul, etc. De asemenea, instanța de fond va insista, cu ocazia audierii denunțătorilor și martorilor, asupra lămuririi relației dintre denunțători și martori (și, implicit, va ține seama de eventualul subiectivism al acestora din urmă), având în vedere aspectul ce reiese chiar din susținerile denunțătorilor, formulate cu ocazia motivelor de apel și recurs și din solicitarea de despăgubiri cu sume reprezentând deplasarea, cazarea și masa pentru 8 martori, dosar instanță apel și 42 dosar instanță recurs),

ceea ce ar însemna că inclusiv lucrătorii de poliție au fost transportați, cazați și hrăniți pe cheltuiala denunțătorilor (!?) cu ocazia deplasării la instanța de fond în vederea audierii. Totodată, instanța fondului va verifica apărarea formulată de către inculpat privind situația juridică a autoturismului folosit de denunțători și care a făcut obiectul controlului vamal.

În acest sens, având în vedere că inculpatul a produs dovezi potrivit cărora denunțătorii nu au intrat în țară cu autoturismul la data pretinsă de aceștia, ci autovehiculul era în România de mai multă vreme, fiind introdus de o altă persoană decât nașul denunțătorilor, numitul T.l.M., instanța de fond va emite o adresă către Ministerul Administrației și Internelor, prin intermediul” căruia va solicita în țara de origine unde autovehiculul era înmatriculat la acea dată, efectuarea de verificări a datelor privind proprietarul, existența unei eventuale procuri pentru folosința autoturismului, eventuale reclamații privind sustragerea, data la care denunțătorul a dobândit permis de conducere în România și/sau Italia; aceste din urmă aspecte se impun a fi verificate în raport de mențiunea din procesul - verbal întocmit la 5 decembrie 2006, aflat la dosarul de urmărire penală, potrivit căruia denunțătorul a arătat că pentru a veni în țară trebuie mai întâi să obțină un permis de conducere, de datele ce rezultă din probatoriul administrat în sensul că soția și soacra denunțătorului erau foarte speriate și au cerut relații șefului de post, temându-se că denunțătorul ar putea fi arestat, precum și de împrejurarea că denunțătorii au părăsit la foarte scurt timp România după data presupusei fapte de corupție și depunerea denunțului,

ceea ce poate reprezenta și o încercare de evitare a depistării de către organele vamale a autovehiculului și efectuarea tuturor verificărilor privind situația juridică a autoturismului în cauză), etc. Sub un alt aspect, pentru a se putea aprecia asupra credibilității denunțătorilor, se va cerceta și împrejurarea relevată de G.D. în ultima declarație dată în fața instanței de apel la data de 30 octombrie 2008, în sensul că, la momentul controlului, avea asupra sa suma de 15 000 Euro, situație în care apare necesar a se lămuri de ce a fost nevoit să facă eforturi susținute pentru a împrumuta infima sumă de 5 milioane ROL. Admiterea recursurilor în temeiul motivelor de recurs prevăzute de art. 385 9 pct. 10 C. proc.

pen., face inutilă analiza temeiniciei și legalității celorlalte motive de recurs invocate, acestea urmând a fi avute în vedere și analizate în concret de către instanța de fond, fie că au fost indicate în recursul parchetului, fie al inculpatului sau al celor doi denunțători, în vederea stabilirii adevărului judiciar și a clarificarea tuturor echivocurilor existente. Pentru aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Cluj, inculpatul S.R. și denunțătorii G.D., G.D.F., va casa decizia și sentința și va dispune rejudecarea cauzei de către Tribunalul Sălaj, care va relua cercetarea judecătorească conform indicațiilor din prezenta decizie, astfel cum au fost arătate mai sus.

În conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate: Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Cluj, denunțătorii G.D. și G.D.F. și inculpatul S.R. împotriva deciziei penale nr. 112/ A din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori. Casează decizia recurată, precum și sentința penală nr. 14 din 8 februarie 2008 a Tribunalului Sălaj, secția penală și trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond. Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia. Onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul S.R., în sumă de 50 lei, reprezentând onorariu parțial până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 mai 2009.